Astazi mi-am intalnit Vocea.

Incerc aproape cu frica: "..de dimineata doar intr-un tricou apari...somnoroasa am facut eu ceai..." Vocea  se sperie pe "ceai". Tremura. Casc ochii mari catre doamna Dutescu, asezata la pian. - Ce-ai, ma? De ce te-ai oprit? Ii arat gatul. - Pune sunetul sus! Lasa gatu-n pace. Hai, inca o data! Imi fac avant. Sunt ca un copil care sta in dreptul unui sant si evalueaza situatia. Pare ca daca s-ar avanta cu putere ar putea sa treaca pe partea ailalta. Imi iau avant, cativa pasi hotarati, dar pasul ala care trebuie sa insemne bataia ce m-ar propulsa de parte ailalta a gropii e moale, schiop, nesigur. Vocea tremura speriata sau se sperie tremurand, nici eu nu mai stiu: ceaaaai. - Tudore, nu ma enerva! Pune sunetul unde trebuie!

Inca o incercare mai putin timida, inca nereusita. A patra sau a cincea oara ceaiul se articuleaza mai bine, sunetul e mai rotund, nu mai tremura ca o piftie pe farfuria de-abia scoasa din frigider.

Am aproape zece zile de tacere si trebuie sa reincep sa vorbesc, putin cate putin. De fapt, incep prin a canta. Astazi  a fost prima data in care am incercat sa cant. De la capat, de la zero. 

Acum zece zile ma trezeam intr-o camera de hotel fara sa pot scoate un sunet. Am sunat la receptie sa comand un taxi care sa ma duca la aeroport si cred ca femeia de partea cealalta a firului a intuit, mai degraba, ceea ce voiam sa spun. Am repetat cuvinte de cateva ori si am scos un suierat trist in locul lor. Era in ziua in care ar fi trebuit sa cant la Mioveni. N-am abandonat imediat lupta. Am tot crezut ca voi fi in stare sa ma urc pe scena, inca o data, dupa care potopul.

Dupa ce am aterizat am fugit catre doamna Gabi, asa, cu speranta celui care mai crede ca cineva poate amana executia. Ea e o optimista prin definitie, un soi de cinic vesel care ma cunoaste de prea mult timp ca sa dea vreun ban pe ipohondriile mele. - Tudore, nu canti. Linda ma priveste gales din spatele genelor ei aurii si asteapta un semn. De obicei ma joc mult cu ea si-i terfelesc blana frumoasa de labrador auriu. Nu da semne ca ar intelege situatia. Asteapta sa-mi prinda privirea ca sa se napusteasca asupra-mi in incercarea de multe ori reusita de a ma linge pe fata. Ma scurg pe canapea caci simt ca ghilotina o sa mai cada o data. - Tudore, nu canti. O masa mare, diforma de oameni care huiduie. Resemnarea suna la usa ca un vecin care te someaza sa dai muzica mai incet. Apoi politia. E ora patru dimineata, domle, ce faceti? - Tudore, eu nu pot sa te las sa canti. 

Au trecut zece zile de atunci. Resemnarea s-a strecurat usor prin usa intredeschisa ca o femeie de serviciu care s-a intors de la piata cu sacosele pline si isi vede de treaba, intra in casa, trece pe langa tine in timp ce te intretii cu sectoristul, cu administratorul sau cu un vanzator disperat sa-ti plaseze produsele cosmetice care l-ar putea propulsa in varful piramidei. Am acceptat mai greu ca in alte dati situatia asta. Da, am mai fost de vreo patru ori in viata mea diagnosticat cu noduli pe corzi. Mereu repaos vocal complet, o mutenie asumata de care m-am tinut tare pentru ca nu ma am decat pe mine. Iar vocea asta a mea e parte din mine. Au trecut zece zile. Acum poate ca "ceai" nu suna inca perfect si mai tremura in ceasca lui scuturata de vibratiile fricii, insa cant. 

E o surpriza sa-ti auzi vocea dupa atata pauza. Buna ziua, eu sunt Tudor Chirila. - Buna, Tudor, eu sunt vocea ta cea noua. Ce spui? Face o pirueta si rochia neagra se desprinde usor de pe trupul ei aproape transparent. E firava, ca o papadie, insa ochii negri parca sug aerul din jurul lor si stralucesc mai tare cu fiecare portie aspirata. - Nu vrei sa ne plimbam putin? Ai putea sa-mi arati primprejur. - Imi vine sa urlu, s-o strang in brate, e atat de frumoasa si atat de firava in acelasi timp. Am senzatia ca m-am despartit acum zece zile de un betiv ridicol cu care devenisem coleg de camera, sforaia in somn si cand se trezea facea glume de cabana, iar acum fata asta in rochia ei subtire care-mi ofera bratul translucid. Trebuie s-o hranesc bine pe caprioara asta care vrea sa traverseze lacul inghetat dinaintea noastra. 

- Vezi, ma, ca poti? Numai prostii ai in capul ala! Hai gata ca ma si enervezi! N-ai nici pe dracu. De la inceput: mam mam oa oa oa, mam mam oa oa oa. 

Doamna Dutescu e intransigenta si pozitiva. Fumeaza ca un sarpe si reda vocile oamenilor. Ii fac semn ca nu mi se pare in regula sa fumeze de fata cu mine: - E te na! Ma, sa nu te obraznicesti! Da' cand va duceti sa cantati prin bodegile alea pline de fum si de betivi cum e? Ia mai lasa-ma-n pace! E una din femeile alea pe care simti ca te poti baza, care te dispretuieste cand intarzii si pune pret pe cuvantul dat.  Om cu suflet mare, tinut ascuns mai degraba din delicatete decat din vreo frica anume. Niciodata nu m-au dezamagit oamenii care iubesc cainii. Acum stiu ca Linda o sa-mi duca dorul caci i-am facut multe capricii prin blana aia de labrador auriu cu privire inteligenta. 

Seara ma plimb cu vocea mea pe deasupra orasului. Inca n-am voie sa stau prea mult printre oameni si oricum mi-e greu sa le scriu tot timpul ce si cum. Am fost surprins sa vad oameni razand de mine cand le faceam semn ca nu pot vorbi. Nu inteleg cum situatia asta poate sa-ti para amuzanta. - Ai cantat prea mult? hahahaha. 

Mi-am vazut de drum. Am vrut sa le scriu ca nu-i frumos sa gasesti ceva de ras in suferinta unui om, dar am renuntat. M-am gandit ca nu-si dau seama ca exista suferinta in neputinta unui actor care nu-si mai aude glasul. Cantaretii astia, actorii, niste neseriosi domle', toti o apa si-un pamant. 

Seara ma plimb cu vocea mea pe deasupra orasului. La inceput n-am avut curaj, dar acum o intreb privind absent catre luminile din cele cateva turnuri corporatiste: - O sa ma ajuti sa ma urc pe scena la Brasov? Ea mananca un mar si-mi raspunde printre inghitituri: - Am sa te ajut. Promite-mi ca o sa ma duci intr-un loc frumos dupa aceea. - As putea sa te duc sus, pe drumul catre Poiana. De acolo se vede superb Brasovul. Si e liniste. - Da, e musai sa tacem dupa. N-ai chef sa te imbeti dupa aia? Ai timp sa stai cu mine? Vantul se starneste de nicaieri si-si face de cap intre rochia ei neagra si sanii transparenti al caror puf se unduieste imperceptibil. - Nu, nu ma-mbat. Privim luminitele si mergem la culcare.

Dupa un timp: - Stii, eu ma dau cu zmeul pe apa, ti-ar placea sa vii cu mine? E o insula frumoasa unde bate vantul tot timpul, vara. - Da, de ce nu, daca ai grija de mine. - N-ai ce sa patesti. E liniste, noi, zmeele, marea, vantul. - As putea sa te astept pe plaja. Inteleg ca n-ai nevoie de mine acolo in larg. - Cateodata am, de cele mai multe ori, nu. Oricum daca mergi cu mine pe mare o sa te balacesti in apa sarata. Vocea mea a zambit timid. Am tacut amandoi.

Seara isi facea aparitia ca o doamna discreta care-si insoteste mersul cu batai fine de evantai. I-am remarcat incheietura. Nu ne-am ridicat. Am lasat doar caldura sa paraseasca campul de lupta. Masinile se scurg usor pe strazile intunecate. Cateva bulevarde mai incolo, Linda rasufla greu, tolanita sub pianul negru al doamnei Dutescu.

Cafeneaua

S-a intamplat ieri. Si m-a rascolit. Mi-a facut sufletul valuri. Ca un lac batut de vant. Si mi-a starnit doruri de mult apuse in spatele lumii mele. Am intrat in cafenea pe la patru. Ora e importanta, macar pentru faptul ca la patru e lumina aceea care mangaie muntii si zapada intr-un anumit fel. Se apropie noaptea si in jurul zilei se invarte o tristete inexplicabila, ca un blestem pagan care-ti roade pantecele creierilor. As fi vrut sa gasesc loc la fereastra sa ma strecor in noapte, odata cu muntii. Nu era. Mi-am gasit o masuta inghesuita intr-un colt, de unde vedeam insa intreaga cafenea. O cafea neagra cu coniac de mere si struguri, un strudel, o placinta cu branza. In trei limbi, vocile oamenilor se amesteca molatec in capul meu racorit de inaltimile de peste zi.

Incerc sa citesc si cuvintele ma sustrag dintre vocile cafenelei. Doar in rastimpuri se mai ridica cate un glas care ma trage de mana, ma vrea intors acolo, in prezent, printre oamenii cafenelei peste care se lasa seara. Mai toti batranii din jur au pielea fetei batuta de vanturi si arsa. Roscata pe alocuri sau cu pete maronii, botita ca folia de aluminiu, caci pergamentul nu mai e un termen de comparatie al zilelor noastre.
Ochii lor sunt insa tineri si jucausi. Imi pare oarecum dramatic contrastul asta dintre limpezimea ochilor si pielea care ameninta sa cedeze, ca o tesatura prea distrusa de curatatoriile chimice. In fata mea, dincolo de vreo doua mese la care nimeni nu e asezat, un batran imi ofera un profil, citind ziarul. Are un nas coroiat care trimite la zgarcenie, e slab si colturile unei guri subtiri ii dau un aer rautacios. Pare stapan pe sine, in ciuda unui tremur usor al capului. Il fixez indelung, sa vad daca e permanent. Este.

Batranul are ochi albastri spalaciti care nu spun nimic. Mai degraba iti stimuleaza imaginatia si gandul imi zboara la un ofiter nazist. Mana care nu tine ziarul isi roteste degetele peste o ceasca de cafea. Pare un om sigur pe sine, ca toti bogatasii din Valea Binecuvantata, ma gandesc ca poate a distrus cateva mii de scrupule ca sa-si bea cafeaua linistit, cu privirea asta aroganta, si siguranta asta de sine a unui tren elvetian sau poate o tipografie digitala. E imbracat elegant, insa nestudiat. Eleganta vine din puloverul visiniu, lalau, de sub care rasar gulerele lungi ale unei camasi albe peste care se infasoara, asa, aruncat parca intr-o doara, un fular tricotat cu modele din culori moarte, ca un fel de colaj de toamna de prin Apuseni amestecat cu Baragan. Mi-e antipatic si nu inteleg de ce.

Nu schiteaza nicio miscare in afara tremurului pe care nu-l poate controla si degetele lungi, zbarcite care incanteaza marginile cestii de cafea. Il abandonez, pret de cateva pagini bune. Ca prin vis, chelnerii se deruleaza pe la periferia ochilor mei care poate ca vor obosi cat mai tarziu, mult dupa ce pielea va fi cedat in lupta asta absurda cu gravitatia timpului. Oamenii vin si pleaca din cafeneaua eleganta. Eleganta nu pentru fetele de masa impecabil scrobite sau pentru mobilierul solid, din lemn muntos, frumos slefuit. Nici macar pentru vitrina imensa care se intuneca. E ceva mai mult decat atat. Parca eleganta vine din toate fantomele care bantuie locul asta la care nu s-au mai putut intoarce ca sa retraiasca un moment de suprema fericire.

Parca e un loc bantuit de toate zambetele si privirile care l-au populat de la infiintare si pana acum, cand eu citesc retras intr-un colt la o masa mica pentru doua persoane. Caci e un loc unde cu siguranta intri cand esti fericit. Apoi, intr-o zi, pleci si tu de pe lumea asta draga si te intorci mahnit sa-ti vanturi fantoma prin fata celor care gusta din fericire inlocuindu-te pe tine si pe altii ca tine. Dar sufletul doar rataceste pe le mese, nimeni n-aude, nu vede. De aici vine eleganta locului astuia intesat de blanuri scumpe si caciuli de schi, pahare de sampanie si ceasuri de legenda, pulovere fine de casmir sau obraji de fete, rumeni de frig si netezi ca un perpetuum mobile. Aroma extravaganata de trabuce, aici, in varf de munte si ciocolata calda sau fanteziile lumii intrupate in zeci de prajituri.

Surpriza. La masa batranului se aseaza o femeie in varsta. Gatul lung si subred este infasurat intr-o helanca de cafea cu lapte. Chihlimbar la gat. Fardul nu e ostentativ, doamna este coafata recent si atent, cu volum. Pantaloni barbatesti maronii si un inel de argint cu piatra sclipitoare. E o femeie calda cu un are de pedagog. Nu stiu de unde vine o aparenta severa care nu reuseste sa mascheze sufletul unui om bun. Un om bun, un om rau. Stau si ma gandesc cum atribui eu etichete, asa, ca un baiat care lipeste impersonal afise electorale. Le-am facut celor doi o viata, o istorie. El e rau, ea e sotia dominanta severa si dedicata. Mai bine ma intorc la citit. Mai cer un ceai. Batranul zambeste si se apleaca spre doamna maro-crem. Ii vorbeste. Nu mi-as fi imaginat gura subtire capabila sa mai zambeasca. Lasa ziarul de-o parte si articuleaza linistit, rar. Pot sa ghicesc dupa pauzele buzelor sale. Ea incuviinteaza. Dintr-o data ma cuprinde un soi de liniste sau armonie sau ambele, privind asa la cei doi batrani apropiati peste masa, vorbindu-si.

E ceva ca o muzica de camera in conversatia lor. Jocul buzelor, tremurul, aprobarile elegante ale doamnei crem, ziarul, ceasca de cafea, chelnerul alb-negru care se apleaca usor intreband ce poate dori doamna si tinand cont de batranul desirat si sever care probabil ca nici lui nu i-a zambit pana acum.

O geaca albastra soseste furtunos la masa si-mi da planurile peste cap. Apuc sa vad un barbat solid si brunet la vreo treizeci si cinci de ani care priveste scurt jur, imprejur, apoi se aseaza mangaindu-si mama usor pe spate. Nici un gest catre mos. Se aseaza cu spatele la mine. Costumul de schi a navalit abrupt in povestea asta. E o familie venerabila si atat, imi spun. Ma intorc la citit. Cei trei intetesc o conversatie normala. Vorbesc nimicuri de peste zi sau poate despre cate o ruda, fiul lor iata ca si-a facut timp si-i mai pune la punct cu viata personala, poate despre familie sau alte nimicuri fara vreo rezonanta cu ceva. La un moment dat am impresia ca spatiul s-a micsorat. Ma uit spre vitrina imensa. Intr-adevar, intunericul ne-a redus dimensiunile si s-a instalat confortabil la geam, ca un copil razgaiat care isi lipeste nasul de sticla, dinspre afara catre inauntru, in timp ce parintii exasperati il cheama sa-si termine piureul cu pui.

In fata mea barbatul schior cere nota. Redevin atent. Cei trei tac, acum. Doamna crem e usor tensionata si-si priveste ingrijorata sotul care-si trage o pereche de manusi maronii peste degetele zbarcite. Niciun cuvant. De parca urmeaza un moment solemn ca o decernare de premii sau un discurs. Chelnerul e prompt. Barbatul plateste. Cash. Am impresia ca ma holbez. De fapt, ma holbez, fara sa ma pot abtine, in fata unei scene normale. Apoi batranul se ridica. Nu, nu se ridica, face eforturi. Cei doi nu schiteaza niciun gest. E un tremur usor in tot corpul, batranul stie ca nu trebuie sa-si abandoneze zambetul fortat. E ca si cum ar spune, “stiu ca vreti sa ma ajutati, dar trebuie sa intelegeti ca e important pentru demnitatea mea sa ma ridic singur”. Mama si fiul stau la panda. Ma trece un fior. Pot sa simt inclestarea mainii, pe marginea mesei. Si iata-l in picioare. Nu stiu de ce, ma induiosez. De fapt, stiu de ce, dar alung gandul asta imediat. Nu vrea sa plece, se cuibareste intr-un colt al mintii si ma priveste intrebator. Barbatul ii ofera haina batranului. Doamna imbraca singura o blana roscata pe care mosneagul elegant si desirat o priveste cu admiratie. Isi trage si el haina cu greu. Barbatul se pune in fata lui. Batranul il priveste sever dar nu pentru mult timp. O fractiune de secunda. Ultima scanteie a barbatiei. Apoi, acceptarea, resemnarea amestecata cu bucuria ca e fiul lui acela care ii inchide haina.

O ultima incercare. Cordonul. Nu va reusi, imi zic. Intr-adevar, mainile tremurande incearca sa imperecheze acul de la catarama cordonului cu una din gauri. Batranul e concentrat. Cum sta asa, cu capul in jos, pare un scolar scos la tabla rusinat ca nu stie nimic despre lectia din ziua aceea. Nu renunta mosneagul. E o incurcatura acolo. Barbatul ii atinge mainile cu delicatete. Cu multa delicatete. I le atinge si le departeaza usor. Mainile cad pe langa corp, cuminti, invinse. Batranul priveste in zare, asa pare. Apoi cu un gest care umple toata cafeneaua de tandrete si electrocuteaza toate emotiile din jur, doamna crem il ia de brat ca in vremurile trecute cand bratul asta subtire era pentru ea polul sigurantei si iubirii. Fiul isi incinge tatal cu cordonul ca si cum ar justifica astfel o strangere la piept, nedemna de doi barbati adevarati. Dupa ce il priveste scurt in ochi, cu recunostinta, batranul isi trage pe cap o caciula bej, de lana, menita poate sa-i dea un aer tineresc. Sau sa-i tina de frig. Totul e gata. Cei doi pasesc agale afara din restaurant. Barbatul mai arunca o privire peste masa. Tata n-a uitat nimic. Iese.

Mainile. Studiu ingeresc

- Vezi? Cat de mici sunt? Ca doua gogoase minuscule, nefolositoare. Sau ca doua castane. Observi cum se misca, spasmodic? Si prelungirile alea scurte... Curand vor creste. Alea se numesc degete. Ingerul senior zambea si il privea cu serenitate pe ingerul aspirant. – Da. Bucatile astea mici de carne cu degete se numesc maini si sunt absolut nefolositoare in prima lor faza, conchise ingerul senior. Candide, insa, trebuie sa recunosti. Redeveni serios. – Observa, te rog, pielea acolo unde se intalneste mana cu antebratul. Face niste cute, se ingramadeste parca acolo, ca un surplus de carne. Pielea se va intinde pe masura ce timpul trece si bratul Omului va creste. Mainile lor cand sunt mici... nu prevestesc nimic din calatoria ce va urma. – Ce va urma? intreba puiul de inger. – Hai sa-ti arat. Uite aici, de exemplu: vezi ca degetele s-au lungit... si s-au incolacit pe betigasul asta de parca se agata disperate de el. La capat, unde se intalnesc ca sa stranga betigasul, sunt mai albe si imediat mai sus, usor rosietice. Sunt primele lor semne de invatatura. Se concentreaza sa scrie.

Asta cu scrisul e o inventie de care noi ne-am amuzat teribil cand s-a intamplat. Ei nu prea tin minte si au nevoie sa-si puna gandurile in siguranta. Pentru asta folosesc hartii. Hartiile sunt un soi de invelis de mergolymina pe care o usuca si o zgarie usor cu lichid inchis. Cand invata sa scrie se concentreaza puternic si strang betigasul cu trei degete, atat de tare incat sangele paraseste varfurile degetelor. Cu varsta, se obisnuiesc. Acum nu e mare diferenta intre mainile barbatilor si ale femeilor. Sunt maini de baieti si de fete. Dar capata delicatete, vezi? Incheietura nu mai este atat de umflata si degetele alungite par atat de fragile. Stii cu ce seamana? Cu antenele de la hypogrumii nostri. – Asa e, ai dreptate. Doar ca hypogrumii au cerculete egale jur imprejurul antenelor. – Da, dar felul in care se misca si lungimea lor seamana. – Mai vreau... - Uite aici. O mana de mama, cum strange manuta copilului ei. Din pacate, asta e un gest disperat. Vezi cum s-a inclestat mana mai mare si aproape ca a ascuns in ea pe cea a pruncului. Aici, el e pe cale sa vina la noi si maica-sa nu se poate desparti de el. Ii strange mana cu putere, o inclestare disperata.

Mainile lor spun mereu foarte multe lucruri. Daca s-ar preocupa mai mult, daca si-ar urmari mainile unii altora ar afla mai multe. Prefera sa se priveasca in ochi. Au senzatia ca acolo sta adevarul. Ciudat. Spun ca ochii nu mint. De fapt, mainile nu mint. – Ce tare il strange de mana... Ce sunt dungile alea albastru-verzui de pe mana mamei? – Sunt vene. Incep sa apara odata cu framantarile lor. Traficul sangelui. Isi fac loc si se zbat parca sa demonstreze ca sunt acolo. Dumnezeu a creat omul, stii, dar e atat de complex... nici eu nu stiu cum functioneaza toate. Ei insisi isi petrec mare parte din viata incercand sa afle. Oricum venele astea sunt niste canale subtiri prin care alearga substanta care ii hraneste. Pe masura ce imbatranesc si incep sa simta tot mai mult, sangele strabate canalele alea cu viteze diferite. Si uite asa venele incep sa iasa la iveala si le poti vedea cum parcurg mainile si picioarele. – Nu-mi place imaginea asta... sa mergem mai departe... - Bine, dar sa stii ca trebuie sa inveti si bune si mai putin bune... Ma rog.
Uite aici, vezi mana asta alba cu degete prelungi. Priveste ce frumos se unduiesc. Vezi cum atinge puful de pe fata arsa de soare a baiatului. Pentru asta se pare ca merita sa ai maini. Asa mi-a spus odata Dumnezeu. Oamenii au puterea asta de la Dumnezeu. Ei simt cu mainile si transmit. Fiori de caldura traverseaza acum trupul baiatului cu fata arsa de soare. Pentru ca ea este iubita lui. Si ii spune asta cu mana. Doar ii atinge fata si el inchide ochii si simte ca e iubit. Sau aici, vezi? Pe banca asta. Uite-le cum se impreuneaza. – Da' de ce nu-si spun nimic? Stau asa lipiti si-si amesteca mainile. – Sunt la inceput astia doi. De-abia s-au cunoscut. N-au curaj sa spuna lucruri si lasa mainile sa vorbeasca pentru ei. E momentul cand oamenii sunt cel mai aproape de noi. Nimic nu-i tulbura si toata fiinta lor e in maini. Priveste degetele cum se incolacesc si se cauta. Parca e joaca naturii acolo. Sunt lebede care-si apleaca gaturile lungi sa bea apa, serpi letargici incolacindu-se lent, muguri de flori care se deschid, tremurul libelulei, un cioc de acvila, solzii pestilor sunt unghiile si podul palmei lui parca e o piatra alba de rau. Mainile lor pot fi orice. Acum, fara sa-si dea seama, isi schimba povestile intre ei si daca drumurile lor se incruciseaza pe undeva mainile vor transmite asta. Dumnezeu a pus toti ochii lumii in buricele degetelor, dar oamenii nu se folosesc de asta decat la inceputul Iubirii. Apoi uita si se iau cu viata si credinta lor ca mintea le arata drumul.

– Ce-i cu maciulia asta? Ingerul senior izbucneste intr-un hohot de ras exagerat, aproape grotesc. Discipolul il priveste intrebator din spatele aurei ca o perdea de apa. – Nu-i nicio maciulie, desi nu esti prea departe. E mana stransa a unui soldat. Vezi cele cinci noduri ca niste pui de castane? Acolo incep degetele si cand mana e stransa, formeaza pumnul. De fapt, degetele sunt formate din carne si oase. Carnea infasoara oasele pana cand oamenii se leapada de suflet si de gand. Atunci sunt morti. Acolo unde se formeaza pumnul falangele se impart in doua si se leaga ca sa formeze “puii de castana”. – De ce strang oamenii mainile? Din multe motive. Toate se schimba insa pe masura ce trece timpul peste ei. Cel mai adesea apuca lucruri. Le muta dintr-o parte in alta. Le pun intr-o anume ordine si ridica tot soiul de asezari. Se hranesc. Cel mai mult isi fac rau. Se lovesc. Cu pumnii. Sau apuca tot felul de lucruri cu care isi iau viata unii altora. Se omoara. Sunt multe nenorociri care se intampla cand oamenii isi indoaie degetele in pumn. – E ca o bucata de lut, mana asta de soldat. – Mie-mi pare mai degraba un bolovan invelit in pergament. - Vezi liniile rosietice? Sunt taieturi. De obicei, le capata cand apuca tot soiul de lucruri sau cand se lupta. Se taie si curge sange, lichidul ala care-i tine in viata. Apoi, dupa ce se usuca, raman semne ca astea pe piele. Barbatii sunt cel mai adesea zgariati pe maini. – Isi fac atata rau...

- Da, mainile iubesc, mainile urasc. Iarta si ucid. Toata viata oamenilor e in mainile lor. Ingerul rade iarasi, hohotind. – Ce mai e acum? - Mi-a iesit un joc de cuvinte amuzant. Am spus ca viata oamenilor e in mainile lor. Pentru mine asta inseamna ca toata fiinta lor se oglindeste in maini. De aia imi si plac atat de mult. Pentru ei insa aceeasi propozitie inseamna ca au drept de moarte asupra vietii. Ca se pot juca cu viata lor, in fel si chip. De aia rad. Hai sa-ti arat ceva. Ingerul senior isi lua un aer serios apoi facu niste gesturi largi valurind aerul. Discipolul privi tacut. Ingerul ii urmarea pe furis reactiile. O lumina rosietica, groasa ca un lapte ii invalui pe cei doi. Totul vibra in jur, semn al unei emotii crescande. Ingerul aspirant gemu: - Ce se aude? Cat este de frumos... In ce se afunda degetele? - Este cel mai frumos lucru inventat de om. Acesta este un pian. Iar mainile sunt ale unei fecioare care canta. Aici, mainile isi dau masura. Vezi cum mangaie bucatelele albe si negre din lemn? Clapele. Nu oricui ii este dat sa poata face asta. Nu toti oamenii pot. Dar toti, deopotriva, sunt fermecati, ca si tine acum. MUZICA. Se numeste Muzica momentul asta cand mainile apasa lemnul. Priveste... cat de usor aluneca pe clape. Primii pasi ai unei caprioare... furia unei caracatite care-si arunca tentaculele in toate partile... unduirea trestiilor in bataia vantului... conuri de brad care lovesc pamantul, porumbei ciugulind nimicuri... plecaciunea unui supus in fata regelui sau, lumanari care se incovoaie de caldura, miere curgand din ulcior, radacini smulse din pamant, picioarele cailor in galopul salbatic. Nimic din ce a facut Omul nu-i mai aproape de Dumnezeu ca muzica. – Il iubesc pe om, spuse ingerul mic.
O spuse simpu, netulburat si glasul lui insoti ca un clinchet de clopotei melodia izvorata din mainile fecioarei. Aerul vibra de frumusestea unei descoperiri. – As vrea sa am si eu maini, fie macar si pentru o zi... - Taci, spuse ingerul senior, abrupt. N-ai voie sa-ti doresti asa ceva. Tu insuti esti una din miliardele de maini ale lui Dumnezeu! – Dar omul... - Taci. Hai, sa-ti arat mai departe. Si ingerul senior continua povestea mainilor. Il duse pe discipol in locurile intunecate pe care nu i le mai aratase pana atunci. Ii arata partea rea si dureroasa a mainii. Degetele butucanoase ala zgarceniei si tremurul vanitatii, unghiile negre ale uneltirilor si mainile durerii cu unghiile smulse din carne, vanatoarea de oameni si ghilotinele, degete sfartecate cu carnea arsa sau atarnand pe os ca un steag rupt al unui batalion care se preda, ciumatii si leprosii cu mainile lor, mainile reci, umede si nemiscate ale criminalilor, degete nesatule de poftele neimplinite, mainile ratacind prin aer ale nebunilor, surzilor, maini resemnate, maini slabite de curbele vertiginoase ale destinelor, ii arata maini invinetite si uscate de batranete, moarte sau intelepciune, maini strambate de suferinta ca niste tufe de trandafiri salbatici, mainile sleioase ale lasilor si mainile pudrate ale politrucilor si curtezanelor, mainile galagioase ale betivilor, mainile mizerabile ale alcoolicilor, stivele de maini din gropile comune ale oamenilor. Se opri, deodata, in tacere.

- Gata? intreba cu voce stinsa ingerul aspirant, semn ca degetele fecioarei care iubea clapele cu mainile ca sa nasca muzica se stersesera din memoria brutalizata de atata durere. – Niciodata nu e gata. Mai sunt miliarde de maini... o singura imagine mai vreau sa-ti arat. Priveste. – Nuuuuuu... urla ingerul aspirant si urletul lui strabatu cerurile si inconjura Pamantul. Simti o durere in toata fiinta lui. - E mana fiului lui Dumnezeu strapunsa de pironul Omului. – Nuuuuu.... de ce? - Omul poate sa mangaie clapele pianului si apoi sa infiga pironul in mana lui Dumnezeu. Pentru asta n-ai voie sa-ti doresti mainile lui fie si pentru o clipa. Lectia de azi s-a terminat. Ingerul senior se departa, bolborosind ceva de neinteles. Ingerul aspirant se simtea rascolit si nu-si putea explica durerea care il cuprinsese la vederea ultimei imagini. Ultimele cuvinte ale ingerului senior se loveau de marginile fiintei lui. Lumina se raspandi usor ca o ceata care se ridica deasupra mlastinilor. Aerul vibra din nou. Ingerul simti prezenta lui Dumnezeu pentru cateva clipe. Asculta in tacere, apoi dupa cateva secunde se trezi soptind: - Eu pot doar sa iubesc...

Dincolo de ceata

Sunt obosit. Am ramas in afara cetatii. As putea sa vad cine ma ataca daca s-ar ridica ceata asta pacatoasa. N-am mai avut vlaga sa ma tarasc pana dupa podul mobil. Sa ma sprijin cu spatele de zid. Da, e mai bine acum. Mult mai bine. Scrii pentru ca vrei ca lumea sa auda sau scrii ca sa-ti arzi ranile cu fierul inrosit? De ce scrii? Te macina. Te macina incet, dar sigur. O faina dulce din care isi iau aluatul pentru prajituri gustoase de casa. Faina de ganduri incleiate si lipite intre ele. E mocirla si m-am udat la picioare.

Ii simt cum privesc de dincolo de ceata. Pe naiba, nu priveste nimeni, nu-si ascute nimeni cutitele pentru ospatul carnii mele. E mintea care vaneaza razboi. Cu ea ma bat, dar loviturile-mi spinteca aerul cu sunete groase. Dormi, incearca sa dormi si viseaza frumos. Lasa-te pe iarba, asa. Nu poti sa-ti desclestezi mana de pe sabie, nu? Ai s-adormi asa, nu-i nimic. Doar ca n-o sa aiba nimeni curaju' sa se apropie de tine, sa-ti dea sa bei. Cacat. Nu-mi trebuie nimic de la ei. Mi-ar fi mai de folos raul, sa ma oglindesc. Sa-mi vad mutra mereu schimonosita de apa nelinistita. Intr-un lac nu m-as oglindi. Dar in rau... Raul curge si nu-mi da timp sa-mi recunosc ochii. Cand mi s-a inegrit asa privirea?

Daca n-or sa mai coboare podul mobil niciodata? O sa ma lase aici in tara nimanui. Daca nu se mai ridica ceata? N-am sa mai stiu adevarul. Ce stupid, sa ratacesc la poalele cetatii mele si sa n-am vana sa le strig sa ma lase. Odata cu mine, ar intra in mine, toti dusmanii mei. De asta au ridicat podul mobil. Mi-au lasat gandurile pe afara. Asta nu e trupul meu. Astea nu-s mainile mele. Doamne, nu ma lasa sa putrezesc la granita cu mine. N-aud nimic sau e vuietul chefurilor lumii? Au omorit tacerea pe veci.

N-o sa apara nimeni din ceata aia. Frica de ei, e mai dureroasa decat loviturile lor. O sa ma lase aici sa-nebunesc de frica si sa tanjesc dupa o lupta dreapta. Am storcit iubirile de ziduri, infierbantat de gemetele ursitoarelor bete. Ce naiba m-a scos afara din cetate? Heremonias, Calimino, Evgenivo!!! Deschideti, netrebnicilor. Ce, nu ma recunoasteti? Deschideti, javrelor!! La ce va foloseste casa mea? Nici macar nu stiti unde am pus cheita de la ceas. O sa ramanem fara timp, nesabuitilor.

Pentru iubire am sa soptesc coduri de-acum inainte. Poate asa o s-auda si ea. Sa crape semineul de ghicitori aruncate in foc. Deschideti, nemernicilor!! Hei, voi!!! Dincolo de ceata! E bine??? E bine sa stai ascuns? Pe naiba, nu e nimeni. E frig. Am sa ma odihnesc putin acum. Unde naiba sunt tufele in care ma ascundeam cand eram mic si asteptam sa ploua? Unde naiba... Poate mai la stanga spre a doua fortificatie. O sa mor de foame, in fata cetatii mele. N-aud nimic dinspre vecinii de la miazanoapte. Or fi crapat si ei. Oh, mi-am uitat si lauta in cetate. Unde sunt tufele... sa ma tarasc spre ele... sa m-odihnesc un pic... bufonul... destept bufonul ca s-a zavorit in sine... nu poate sa-l dea nimeni afara... nebunii astia... stiu ei ce stiu... si mi-e mila de ei... din mocirla de pe campul meu de lupta ii plang pe nebuni...

Lumea luminii. Vindecarea in intuneric.

Am stat ceva vreme in Lumea Luminilor. Acolo nu e loc de intors. Esti inconjurat din toate partile de proiectoare care mai de care mai sofisticate care iti ard pielea sufletului. Stii ca esti privit de undeva din spatele lor. Nu e loc de intors, insa. Ei spun ca e bine in lumina, ca sunt tot felul de avantaje si la inceput ii crezi. Te alinta filtrele de un rosu sidefiu, iti ia mintile culoarea marii, dimineata, cum iti patrunde prin piele. Sidef, azur, chihlimbar, lapte aburind, galben pai, aproape translucid. Iti promit toate culorile lumii si ti le dau. Te lasa sa faci pe demiurgul si iti inventezi propriile combinatii de culori care mai de care mai rafinate.

Exista o culoare pentru orice acolo, in Lumea Luminilor. Dorinta, cu miros intepator ca al cabinetului de alchimist, pielea celor dragi, sanii iubitei umeziti de saliva ta aburinda intr-o dimineata de iarna pe un drum de tara, betiile, lehamitea, abandonul, speranta tampa de la micul dejun, fructele, greata, gripa si mirosul ei greu pe care-l duci cu tine mult timp dupa ce te-ai vindecat, amintirea mainilor parintilor tai. Toate astea sunt lumina. Combinatii de lumina pe care ti le pun la indemana. Nu-ti dai seama cand iti arde pielea. Se exfoliaza in straturi subtiri si au grija sa te ventileze constant. Totul e bine pana cand, intr-o zi, mai obosit decat de obicei, vrei sa dormi mai mult. Ii rogi sa stinga din lumini, dar nu-ti raspunde nimeni. Ei doar stau si privesc din spatele reflectoarelor. Nu le misca, nu le muta de pe tine, nu se implica, nu striga, nu te baga in seama. Nu esti tu important, ci mai degraba zbaterea ta. De acolo de la ei se vede superb. Esti o bucata de carne mata care se lafaie intr-un basm de nuante, o feerie de lumini. Se hranesc cu asta, le curg balele si reflectoarele sfaraie la atingerea flegmei lor tremurand de dorinta.

Mai sunt mii de suflete exfoliate ca tine, fiecare cu unica lui combinatie, sunt reflectoare cu milioane de culori, orice combinatie merge, matematic totul e posibil si inepuizabil. Nu poti sa lupti. N-ai cu cine. Esti luminat din toate partile. Niciodata lumina nu se stinge. Undeva un motor urias care functioneaza cu toate scarnaviile lumii invarte un dinam care produce energie de multe milioane de unitati necunoscute. Nu exista nici cea mai mica posibilitate ca lumina sa se stinga. Am fost acolo. Pana cand mi-a ars pielea sufletului. Nu vor sa te stie fericit. Adora sa ai ochii in lacrimi. Nimic nu reflecta lumina mai frumos ca ochii, iar lacrimile ii transforma intr-un vis de lumina. Nu te vor vesel. Nu vor sa razi. Gurile cascate ascund umbre si e nevoie de reflectoare sofisticate ca sa lumineze gaurile in miscare. In schimb, ochii-n lacrimi sunt perfect expusi. Asta ii face sa urle de placere, sa vada milioane de oameni cu ochii inlacrimati reflectand lumina suferintei de la unii la altii. Am auzit ca de-acolo de sus se vede absolut extraordinar. Nu exista cuvinte capabile sa descrie jocurile luminii in balta de ochi si lacrimi. E o Hidra imensa care nu moare niciodata si raspandeste diamantine sclipiri nemaivazute. Sunt sufletele imbibate in sos translucid de stridii divine rasfrante pe tavi de argint sclipitoare. Lumina care-ti arde ochii si te prajeste incet, dar sigur ii hraneste pe ei, acolo sus.

Cand moare cate unul dintre noi, nu-l ingroapa imediat. Il lasa putin sa putrezeasca, sa se dezintergeze. Pana si asta trebuie sa se intample in lumina. Apoi, cand il baga in pamant, isi plimba reflectoarele pe mormantul lui cateva saptamani doar doar lumina va mai ajunge odata la cadavrul pierdut. Pe nou-nascuti ii lasa-n pace o perioada. Pielea lor e prea fina si prea subtire ca sa stea in bataia reflectoarelor. Ar lua foc instantaneu. Ii lasa sa creasca si ii hranesc cu promisiunile culorilor paradisului. Si ei, copiii, se dau in vant dupa lumina, la inceput. Toti fugim de intuneric. Acolo, in lumina, se retraieste istoria lumii in mii de pozitii si reflexii. Orice pereche de ochi va spune alta poveste si ei nu se vor mai satura in veci sa ii lumineze pe cei slabi. Am fost in Lumea Luminii pana cand am fugit in Intuneric. Le e frica de Intuneric. Sunt gata sa alimenteze dinamul universal cu mii de tone suplimentare de scarnavie umana doar ca sa poata sa monteze lumina in toate colturile pamantului. Pentru ca acolo, in Intuneric, e LINISTE. Si racoare.

E infricosator cateodata, e adevarat, pentru ca iti auzi limpede gandurile ferite de bubuitul asurzitor care se naste din miile de urlete ale sufletelor in flacari, acolo sus. Cand lumina ajunge la suflet incepi sa urli. In intuneric e liniste.

Acolo se vorbeste in soapta si oamenii se ating usor. Se pipaie in pace. Am stat langa o femeie o vesnicie, odata. I-am atins hainele, i-am simtit drumurile prin praf si framantarile din intersectii. Parfumul barbatilor care o iubisera, impregnat in tesatura de lana. I-am numarat toate fumurile trase in piept intr-o zi de vara cand cunoscuse disperarea. Haina ei imi vorbea in intuneric o limba necunoscuta pe care o descifram cu fiecare atingere. Niciunul dintre noi nu spunea nimic. Eram acolo ca sa ne cunoastem. In bezna. Nimic nu putea fi mai profund. Saptamani in sir i-am numarat firele de par ascultandu-i plescaitul rar al buzelor si inviorat din cand in cand de aroma oftaturilor care mi se izbeau de fata. I-am sters dintii cu limba pana cand au inceput sa straluceasca. Mi-am infundat nasul intre gat si gulerul camasii. Era o femeie care statuse dreapta in lumina si acum avea dureri. I-am descheiat bluza, nasture cu nasture, zi de zi. Nu m-am grabit. Nu simti timpul aici in intuneric.

Cu fiecare nasture care se desfacea eliberam intamplari din fiinta ei. Stiam despre ea mai multe decat mi-ar fi putut spune intr-o viata. Nasture cu nasture. Fir cu fir. I-am pipait albul ochilor si mi-am lins degetele, unul cate unul. Si-a infipt privirea in buricele mele arzande. Dupa o vreme s-a molesit in bratele mele si s-a scurs ca plumbul topit. Am intrat in ea, tacut. Am stat acolo nemiscat, cu inima pulsanda si dorinta impacata, dar numai dupa ce intunericul mi-a revelat fiecare buchet de puf din pielea ei bronzata. Am mai stat inca o vesnicie unul langa altul, fumand si mirosind umbrele care se cautau unele pe altele. Mii de oameni se refugiaza in intuneric de teama luminii. Din loc in loc, in plafonul inalt sunt gauri care lasa sa intre doar atata lumina cata e nevoie. Caci oamenii din intuneric nu de lumina fug, ci de intensitatea ei. Acolo sus in fata reflectoarelor nu exista masura luminii. Acolo totul e posibil, bucati mari de carne sangeranda, halci de oameni sterilizati de puterea nebanuita a razelor in milioane de culori. Acolo nu adie vantul decat pentru a indeparta cenusa ultimului strat de piele ars de lumina. Nu vezi nimic acolo sus, ochii mereu mijiti te lasa cu greu sa te tarasti dintr-un loc in altul. Lumea e imensa sus acolo, dar tu nu te invarti prea mult prin ea. Iti tragi trupul dupa tine pe distante mici si obositoare, iti tarasti fiinta dintr-o raza in alta.

Aici, am mers mult. Sunt coridoare lungi pe care te plimbi in voie si afli lucruri despre tine. Dupa ce te lasa durerile pricinuite de arsuri, ai timp sa te plimbi. Aici mi-am cunoscut trupul mai bine ca niciodata. Fiecare muschi, oasele mele albe facand jonctiuni, invelite cu muschi. Mi-am urmat cursul sangelui, seara de seara, cu o viteza de necrezut. Aici in intuneric poti sa ajungi la performanta de a-ti auzi atomii. N-am mai vorbit demult, nimeni nu simte nevoia sa faca asta. Imi sunt de ajuns mirosurile si greutatea tacerilor din jurul meu ca sa stiu ce fel de oameni ma inconjoara. Aici, in intuneric, e lumea celor care au ales sa taca. Aici, in intuneric, am aflat cata lumina pot sa indur. Caci nu ne nastem cu simtul asta si ne prajim ca tantarii in instalatiile electrice. Intunericul mi-a fost oglinda si calauza. Am scapat lanterna in propriul meu hau si am coborat in mine pe pereti abrupti s-o caut. Am ajuns jos de tot, pe fundul prapastiei mele si am descoperit o vegetatie despre care habar n-am avut vreodata. Lampa zacea undeva, intr-un soi de iarba matasoasa care-si schimba nuantele de verde. Am stat pe fundul meu pana cand am ajuns sa cunosc fiecare fir de mine si m-am intors inapoi ca dupa o expeditie mult prea frumoasa ca s-o povestesti. Nu stiu ce am sa fac acum. Ce voi face de acum inainte. Nu mai insemn nimic pentru mine. Imi sunt complet cunoscut, pas cu pas, bob cu bob, fir cu fir. Ma gandesc sa plec in lume sa le vorbesc oamenilor despre Intuneric. Sa-i ajut sa-si aline ranile pricinuite de lumina si de spectacolul grotesc al reflectoarelor. Nu este nicio sansa acolo sus. Iti lumineaza si cuvintele odata ce au iesit pe gura. Mii si mii de intelesuri poate lua un singur cuvant, in luminile reflectoarelor.

Orgia luminii invaluie tot ce iese din tine. Nu, in lumina e greu sa-i ajuti pe oameni. Nu stiu ce am sa fac. Am sa ma plimb de colo-colo, sa ma bucur si eu de lumina cu alti ochi. Acum invaluit in experienta intunericului lumina nu-mi mai poate face rau. Las sa m-atinga doar cat vreau eu si ma voi bucura de fiecare raza, intristat pe alocuri de gemetele oamenilor care se chinuie pe langa mine.

Mekanica Oralia

Atentie, continut sexual explicit.

Ce inaltime ai? – 1,66... – Pe tocuri sau fara? – Auzi, mai, nene, ce pui atatea intrebari, m-ai vazut cum arat, vrei sau nu? – De unde stiu ca poza e reala? – E reala, iti zic eu… Ceva ii spunea ca n-ar trebui sa aiba incredere in vocea aia ragusita, neslefuita, oarecum rautacioasa. – Nu se vede fata… e blurata – Pai n-ai vrea sa stie tot cartieru cu ce ma ocup? – Daca nu esti cea din poza ce facem? – Imi dai banii de taxi si ma duc in treaba mea! – Cat e taxiu? – 500 de mii. – Iti dau trei sute de mii de taxi, in caz ca nu-mi place de tine – Ce calic esti frate, bine… da-mi adresa… Ii dicta adresa si inchise. Incepu sa astepte. Era prima data cand facea asta. Nu stia nici el de ce. Nu stia daca simtea nevoia de sex sau mai degraba era tentatia de a-si demonstra barbatia. Crescuse cu ideea ca e un act de barbatie sa mergi la curve. Nu, asta nu i se parea in regula. Nu se vedea in situatia de a cauta o scara de bloc in penumbra, soneria, vestibulul, momentele penibile ale primul schimb de replici, pe undeva printr-o garsoniera cu pat vechi si saltea scobita de aceleasi pozitii repetate la infinit. Nu-si imagina decat murdar un asemenea loc. Asa ca isi luase inima-n dinti si o chemase acasa. Incepu sa regrete ca nu se masturbase la unul din filmuletele noi de pe internet. Primele miscari l-ar fi facut sa se simta neputincios, dar odata eliberat ar fi putut sa-si mute gandul in alta parte sau poate chiar sa adoarma. Se masturba mereu cu un simtamant de vinovatie. Pe de alta parte, se simtea mai echilibrat dupa ce o facea. Altminteri, ideea ca ar fi trebuit sa depuna mai mult efort in vanatoarea dupa femei nu i-ar mai fi dat pace. Nevoia de sex te tulbura, isi spunea. Si incepea sa se masturbeze usor, mecanic, fara sa se gandeasca la altceva decat la momentul in care pulsul ii va reveni la normal.

Nu-si mai imagina nimic. Inainte desfasura un caleidoscop de imagini pe tot parcursul actului. Ciorapi negri de dama transparenti, usor rupti, imbracand genunchi in forma de mar, pantofi rosu aprins cu toc inalt, undeva intr-o baie insalubra, slab luminata, sani de fecioara cu sfarcuri mari vestejite itindu-se de sub vreun halat de baie cu modele florale, chipuri de femei frumoase gemand cu ochii intredeschisi sau rotiti a lesin, degete cu oja zgariata supte lasciv, saliva prelingandu-se de pe buze care parasesc muschiul barbatului, ochi verzi aposi, cu gene false, femei cracite pe vase de wc cautandu-si orbeste placerea, buze groase muscate de dinti imperfecti, barbati haituind vanatul, buci perfecte tremurand de placere si violenta, tot soiul de patrunderi, unghiuri si lumini, gambe intinse lucitoare, impecabil epilate, coapse framantate, sani zdrobiti, pozitii, picioare desfacute in asteptare, trupuri perfecte, ciocolatii, stropite cu acuarele si lapte si floarea femeii, umeda, respirand, ravasita, incordata, plansa si parasita, agresata, cantata, prelinsa de placerea viitoare, extatica, franta, neputincioasa, zambitoare, bolnava, amenintaoare sau cruda, tanara si zemoasa, metaforele lui Marquez, femeile lui Touluse Lautrec si Modigliani. Putea sa-si joace prin fata ochilor imaginile astea si multe altele, apoi, in functie de viteza cu care le derula termina treaba si ejacula cu stropi mari, albi care sfidau uleios gravitatia. De ceva timp insa, nu-si mai imagina nimic. Masturbarea nu mai era decat un medicament, ca si cum si-ar fi lasat sange pe undeva ca sa-si induca o dulce ameteala care sa-i pacaleasca simturile contradictorii. Vru sa puna mana pe telefon si s-o contramandeze, caci nu simtea nimic si nu astepta nimic. Era cuprins de o usoara lehamite amestecata cu jena. Fac asta pentru ca trebuie sa fac asta, parea sa-si repete in timp ce strangea hainele de prin diverse colturi ale casei, marturii ale demersului vestimentar din saptamana care tocmai trecea. Avea multe tricouri albe. Purta mereu aceleasi tricouri albe si schimba blugii. Tricoul alb era semnul lui distinctiv. Toata vara numai tricouri albe, pe care acum le strangea de prin casa. Sunetul din doua note al soneriei il surprinse cu ele in mana. Se indrepta spre usa constatand ca are emotii. Deschise. In fata lui se desfasura o fata impersonala cu o privire vulgara si iscoditoare. Purta pantaloni scurti, negri, pantofi cu toc galben si un tricou maro, intesat cu strasuri argintii. Par negru si rar prins in coada din care se raspandea un parfum indoielnic cu fiecare miscare a capului. De fapt, dupa ce intra realiza ca era toata imbibata in parfumul ieftin. – Am venit. Raman? Ca sa stiu daca dau drumu la taxiu! – Pai nu esti fata din poza! – Nu, sunt colega ei, ca s-a simtit rau si n-a mai putut sa vina si m-am gandit sa vin eu. Ii placeau cracii ei si raguseala obraznica. Se surprinse infiorat de vreo doua vanatai pe care le avea pe coapsa stanga. Nu pareau lovituri, ci mai degraba urme de stransoare. Era ferm convins ca nu exista nicio colega, dar renunta sa-si mai demonstreze superioritatea. Poate daca ma las pacalit, s-o simiti mai bine, isi spuse, si se mira in acelasi timp de consideratia pentru o curva mincinoasa. – Intra inauntru. E ok. – Imi dai si mie banii, te rog? intreba fata mestecandu-si guma dispretuitor. – Ah, da, sigur. Poftim. Inhata banii, ii numara fara sa-i despatureasca, cu o dexteritate uimitoare, apoi reveni sec: - Mi-arati si mie unde-i baia? O indruma la baie si se gandi cat de fericit era in trecut cand vreuna din cuceririle sale nocturne alegea sa se duca la baie pentru a doua oara. Era un mister pentru el, ce se intampla acolo si astepta mereu cu urechea ciulita sa prinda cel mai mic zgomot care ar fi insemnat vreun indiciu. De fiecare data, nimic. Odata iesita insa, stia ca fata alesese sa-si petreaca restul noptii cu el. Era un moment de satisfactie aproape echivalent cu sexul in sine. Nu simti nimic acum. Castelul fanteziilor lui era dinamitat de fasneata asta negricioasa si insipida care inhatase niste bani si fugise la baie. Isi dezbraca pantalonii si ramase in tricoul alb. Isi aprinse ultima tigara dintr-un pachet mai vechi si se sprijini de birou. Fasneata isi facu aparitia intr-un costum de baie rosu. Il pufni rasul. – De ce nu-i dai jos si pe astia? Incepu dezbracarea. Preludiul s-a terminat, isi zise el. Gata, goala. Se gandi ca n-avea un corp tocmai urat. Ii facu semn sa se apropie. Voia sa inceapa asa, sprijinit de birou. – Nu vrei sa stai in fotoliu, sa te fac acolo, e mai comod asa. – Nu, vreau sa ma faci aici, prelua el mimetic incercand sa-i reproduca si dialectul. Nu paru impresionata. – Bine. Scoase un prezervativ si-l lipi de gura si ii apuca muschiul cu buzele. Derula prezervativul aproape inghitindu-i bucata de placere si incepu sa i-o suga cu putere si viteza. Aproape cu abnegatie. Era uimit. Se gandi ca ar trebui sa inventeze un termen nou pentru tipul asta de miscare. Femeia dadea din cap inainte si inapoi cu viteza constanta si o gura larg deschisa ca de stiuca, facand loc muschiului intarit. Din pozitia in care statea, sprijinit de birou, privind in jos, parea o papusa stricata blocata intr-una din viteze. La radacina parului vopseaua isi pierdea din putere lasand loc culorii naturale si bejului din crestet. Doar capul in care se pierdea muschiul pentru ca apoi o fractiune de secunda sa apara din nou la lumina, doar capul parea viu in toata aceasta papusa amorfa. O mana era infasurata pe muschi in timp ce a doua sprijinea un picior cu palma rasfirata ca o lipitoare. Mekanica Oralia se gandi. Neaparat cu k. Realiza cu un zambet firav ca fata era contraproductiva. In ritmul asta el n-avea sa termine niciodata. Se gandi la muzica house. Sexul oral ca muzica house. Nicio traire, nimic, doar un extaz mediocru controlat de aceeasi viteza. Daca si-ar fi incetinit pentru o clipa miscarile poate ca l-ar fi facut sa simta un fior cat de mic, ceva care sa-l ajute sa inceapa drumul catre orgasm. Ii incolti ideea rautacioasa ca ar fi putut s-o lase asa vreme indelungata, dar se sperie la gandul ca o sa-i inroseasca muschiul care de fapt era sculat doar de stransoarea gurii de stiuca. Privi camera jur imprejur si realiza ridicolul situatiei. – Ai putea sa incerci si mai incet, ii spuse, pe un ton dragastos de care i se facu pe loc greata. Papusa dadu din cap fara sa-l priveasca si incetini. Pastra insa constant noul ritm si ochii inchisi de parca s-ar fi ferit sa-si recunoasca ipostaza. Ii venira in minte buzele femeilor iubite aducand un omagiu muschiului sau infierbantat in noptile de vara stropite cu tequilla si transpiratia sexului. Cum ii dadeau tarcoale, involburandu-i simturile si cum se apropiau de el fara sa-l atinga, dar atat de aproape incat fie si numai caldura emanata de buzele vii imbibate cu saliva era de ajuns sa-l faca sa creasca. Apoi, hulpave, napustindu-se pe calota lui, o fractiune de secunda, facandu-i loc in cupola gurii fierbinti, un foc mistuitor cu mii de ace si stelute si iarasi afara in aerul incarcat electric de jocul buzelor pe marginile vanoase ale muschiului. Apoi alte cateva secunde il priveau in ochi, lasciv, intrebator, esti bine iubitule, iti place, mai vrei, vrei sa ma joc cu muschiul tau, sa-i soptesc, sa-l laud, sa-l ascund in palatul fierbinte al gurii mele, vrei sa-l batjocoresc putin, spune-mi iubitule ce vrei sa-i mai fac, femeile iubite care ofera totul barbatului lor si simbolului barbatiei lui, muschiul vanos, invartosat gata sa le explodeze in fata si ele care adora sa vada ca el e in extaz, al lor, numai al lor, al lor, al lor, al lo, al o, aaa..oo, aa…oo. Papusa mecanica isi facea treaba nestingherita lasand loc reveriei. Se gandi s-o patrunda. - Ajunge, nu prea stii s-o sugi..- Da si tu, mai nene, greu mai termini… pe bune, ce ai? Faceam trei pana acum… - Da, bine, hai ca vreau sa intru in tine! O conduse catre unul din dormitoare, apoi se razgandi si se intoarse cu ea in sufragerie. Se duse singur in dormitor de unde lua o plapuma pe care o asternu in mijlocul sufrageriei. – Aici? – Da, aici! – De ce nu in dormitor? – Aici! Hai, intinde-te! Fata se conforma si se intinse pe spate cu picoarele larg desfacute, in asteptare. Brusc se simti ca un chirurg. Isi invartosa muschiul sleit cu cateva zeci de miscari rapide ale incheieturii. Apoi o patrunse. Fata intoarse capul intr-o parte refuzand sa-l priveasca. El nu simti absolut nimic decat o enorma dorinta de a o face fericita pe bucata asta mica de om care nu putea nici macar sa mimeze prostitutia. Intinsa pe spate, indolenta si nepasatoare, asteptandu-si “clientul” sa termine. Clientul insa nu avea de gand sa termine prea repede. Nu inainte de a smulge un dram de umanitate din sufletul trupului de sub el. O patrunse incet la inceput, cu rabdare fara sa se grabeasca. Miscari largi, profunde care s-o faca sa-si relizeze propriile adancuri. Stia ca e doar o chestiune de timp ca ea sa inceapa sa vibreze. Aschia insa se tinea tare de parca placerea intr-o asemenea situatie ar fi fost un pacat de neiertat. Se gandi ca are de-a face cu o tarfa cucernica, constienta de faptul ca placerea, ca o consecinta a poftelor carnale, e interzisa. Asa ca ea alege sa-si ofere trupul, dar se chinuie sa nu simta nimic. Apoi se gandi ca e o nesimtita, pur si simplu, careia incearca sa-i atribuie valori morale. Nu abandona si incepu sa-i sarute banutii sfarcurilor cu miscari lasciv circulare ale limbii lui experimentate. Fata ofta a paguba. Incepu sa-i framante bratele si sa-si traseze poteci de saliva cu limba fierbinte. Cobora pe Cararile Gatului, traversa Valea Sanilor si zabovi mult in Mlastina Burtii, invecinata cu Smarcurile Placerii din care muschiul tocmai iesise. O patrunse apoi din lateral, de data asta mai repede si simti cum fata incepe sa vibreze si lupta cu dorinta de a se abandona in bratele lui de parca asta ar fi facut-o sa piarda toti banii incasati la inceputul serii. – Iti place? o intreba. - Spune-mi, iti place? dar ea nu zise nimic, respirand sacadat. Asta il inversuna si mai tare. Schimba din nou pozitia. De data asta stateau cu picioarele incolacite, unul in jurul celuilalt. O obliga sa-si arunce bratele pe dupa gatul sau si o patrunse adanc, privind-o in ochi. Ea refuza sa-l priveasca si de data asta. O apuca de barbie si-i intoarse fata catre el. O tragea puternic inauntrul lui, punand toata pasiunea de care era in stare ca sa fericeasca o femeie al carei numar de telefon n-avea sa-l mai foloseasca niciodata. Realiza ridicolul situatiei, el in mijlocul casei oferind tot ce avea de oferit, cautand sa-si gaseasca fericirea de-o clipa intr-o bucatica din extazul unei femei care lupta sa nu simta nimic. Tinea in brate o femeie platita sa-si refuze un moment de placere. Situatia era cu adevarat ridicola. Se desprinse dureros de brusc din stransoare si se indrepta catre baie unde-si elibera muschiul de prezervativ. Se intoarse in dormitor. – Ok, am terminat, poti sa pleci…- Pot sa ma duc si io la baie si dupa aia sa fumez o tigara? – Da, poti. Se intoarse in sufragerie, stranse plapuma de pe jos si se aseza pe un fotoliu privind in gol. Se simtea pustiit. Nu erau nici amintirile, nici prezentul, nici esecul sexual, nici macar dorul acela inexplicabil dupa ceva de neexplicat. Era doar durerea crancena si uscata ca NU ERA NIMIC din toate astea. – Fata se intoarse in sufragerie. Isi aprinse tigara si incepu sa fumeze asezata pe scaun, cu picioarele stranse si mana stanga pe genunchi. Ca o scolarita ascultatoare. – Da-mi si mie o tigara… - Uite! Fumau in liniste acum. – Stii sa faci rotocoale? o intreba. – Nu… - Uite. Fata zambi, timid. Tacura pret de alte cateva fumuri. I se paru ciudat ca-i veneau atatea intrebari in cap. Liniste. – Vrei sa-ti chem un taxi? – Da. – Buna seara, as dori o masina pe strada Mihail Drumes nr 9… Da. La casa, da. Cum ai spus ca te cheama?

Auto Reverse

Totul se filmeaza in ralenti. O mireasa superba cu chipul ravasit alearga disperata pe bulevardul Magheru catre Piata Romana. Traficul e compus din masini de jucarie conduse de baietei blonzi. Pe trotuare, de-o parte si de alta, in spatele unei benzi de hartie intinsa pe toata lungimea bulevardului, barbati goi chiuie si agita sticle de sampanie din care va tasni sange. Mireasa fuge catre Piata Romana pe sub o ploaie de stropi rosii.

Pe masura ce se apropie de Romana va imbatrani. Un ospatar ii va iesi in intampinare cu un hamburger asezat pe o tava cu servet mov. Pocnetul sampaniilor si chiotele barbatilor sunt asurzitoare. Baieteii blonzi claxoneaza. In Piata Romana patru salahori in costume portocalii manevreaza un scripete al carui capat se pierde in ceruri. Mireasa batrana ajunge intr-un final. Chipul ii este schimonosit de efort si imbatranire prematura. Secundele i se scurg inca pe fata, mii de furnici rosietice. Unul din salahori scoate un briceag si incepe sa-i taie pielea in dreptul fruntii. Apoi scalpul. Ceilalti trei se apropie si isi infig mainile murdare de negreala intre cutele facute de briceagul primului. La un semn, toti trag de piele in jos.

Un geamat ascutit dezvaluie o fecioara dezbracata cu muguri de sani, piele rosietica si ochi verzi. La picioarele ei zace rochia de mireasa plina de sange. Cei patru o inhama la scripeti. Din blocurile de la Romana izbucneste Oda Bucuriei, dar cu intarziere de cateva masuri din fiecare apartament. E un canon de mii de Ode. Scripetele cu fecioara prinsa in curele se ridica la cer. Miile de barbati de pe bulevardul Magheru lesina. Bulevardul arata ca o imensa groapa comuna. Fecioara se ridica incet la ceruri. Masinutele claxoneaza. Un inger sugubat se chinuie sa rastoarne bila de pe ASE.

Sunt soparla si cal in acelasi timp.

Ar trebui sa va distrez azi, nu? Sa fiu cireasa de pe tort, maslina fara sambure, frisca de pe marginea frappe-ului. Sa fim fericiti. Clovnul sa se lupte cu bufonul, regele sa rada incert. A ras de mine sau de mine? Fericire cu orice pret. Neaparat tampa. Fericirea tampa e grand cru. Fericirea intrinseca e premier cru. Un spumant rose intr-o seara de vara cu matase neagra la care doar tanjesti. Fraierii nu stiu sa sarute picioarele. Una e sa-ti prelingi balele, alta e sa le controlezi. Vai, omule Tudor Chirila, cat de bine te cunosc! Nu zau, dar nu esti interesat(a) de broasca Tudor Chirila? Oracaie adorabil cand ti-e lumea mai draga! Are un talent surprinzator in a-ti recita versuri corporatiste. Stie sa strice o seara. Amesteca socata cu icre negre si o venereaza pe bunica-ta. Vai, iarta-ma, bunica-ta a murit? Nu cred, e prea posibil sa fie o stea pe cer. Aia care mi-a atras atentia cand era sa intorc masina cu rotile-n sus. Era in august. Nu stii ca in august universul se umple de mediocritate? Mii de stele printre care si bunica-ta. Ok, nu ma mai iau de ea.

Fii fericit, atata lume te iubeste. Sunt o caprioara ranita care are nevoie de ajutor. Sunt si cativa care s-ar pisa pe mine. Doar ca impun sindromul prostatei. Stii, emotivii se apropie de pisoar gata sa elibereze jetul, dar ca prin minune se propteste un mitocan langa ei si nimic nu mai merge. Te intrebi de ce? Pentru ca gandurile sunt in pula. Firave, avortone, au blocat fluxul pisarii intimidate de vecinul de pisoar. Daca vreti sa va pisati pe mine accept, dar va rog sa o faceti cu capul. Hmmm! Cum spuneam, hai sa ne distram, primavara si-a intrat in drepturi fara sa-si asume vreo obligatie. Mai, Primavaro, mai; tarfa sezoniera care te futi cu vara de frica iernii, nu ti-e rusine sa nu-mi dai nimic la schimb? Ce tarfa sentimentala esti! Stii bine ca ma multumesc doar cu puful pe care il zburatacesti prin aer... Primavara e o imensa gaina beata pe care o jumuleste Zeus la marginea Pamantului in speranta c-o sa-i desopere pizda. Nuuu, va anunt solemn, Primavara nu are pizda pentru simplul fapt ca Fericirea nu e-n Pizda. Acolo e doar placerea. Vara are pizda. Mda. Nu va oripilati. Vara transpira, asuda, se racoreste cu tequilla la 40 de grade si delireaza in versuri. Vara e prea beata ca sa realizeze ca se ofera primului sofer de tir care vrea sa se racoreasca. E normal. Totul pluteste in aer. Pana si filosofia. Nu prea suntem atenti, asta e problema.

Nu stiu, dar am de gand sa-mi arat adevarata tripla fata. Am sa incep cu impostura, un as de pica, dupa parerea mea, voi continua cu egoismul exacerbat incat n-am putut sa-l fac decat jolly joker si voi sfarsi cu dorinta, care e o dama in mii de culori, mai multe de patru, mai putine de cinci, undeva pe acolo. Ca sa puteti numara si voi, simpaticilor. Vreau sa va vad, smecherilor, cum ma bateti voi cu cartile astea, huh? Uite unde erau cartoforii! Ma pis pe sinceritatea ta! Nu face cat un careu de asi sau un ful de popi! Ahhh, vrei sa-mi numeri cartile, mai smechere? Ma cunosti tu pe mine, nu? Eu ti-am dezbracat iubita la poker vara trecuta? Nu, boule, nu eu ti-am dezbracat-o, prostule! Eu doar am castigat jocul, tu ai stabilit miza, ma supraurasti! Ma urasti pentru mai mult decat e cazul, imbecilule. Ok, nu esti imbecil, scuza-ma. Esti doar becil. Ca sa fii imbecil trebuie sa te supra califici. Ma rog, acum ca am dat cartile pe fata si nimeni n-a castigat, teama mi-e c-au ramas niste dorinte nesatisfacute.

N-am ce sa va fac pentru ca azi sunt cangur si voi flegmati in contratimp. Timpul unu, scuipi, timpul doi sari, timpul unu scuipi, timpul doi cangurul sare si uite asa flegma ta rateaza persoana mea. Muzica e o chestiune de coordonare, dobitocule. Ma rog, daca eram arici era mai usor, dar cine vrea sa scuipe-n tepi? Hahahaha. Bufonul nu e vesel azi, dar nici agresiv. Are starea zero. Liftul e in revizie. Tusam terenul. Umflam mingile. Ascutim cutitele. Azi nu curge sange. Nu sunt replici. Nu e teatru. Nimeni nu comenteaza. Lumea nu se confunda cu mine azi. Ce bine. Ma simt mai curat. Fara sa ma spal. Haha.

Prea multa lume vorbeste despre prea putine lucruri. Ma inscriu si eu la cuvant.

Sunt atat de previzibil incat ma cunoasteti. Asta e tot ce puteti? Sa judecati un bolovan? Stiu, te arde-n buricele degetelor sa raspunzi. Imi arati tu mie orgoliu si rasfat si daca ai ceva coaie s-ar putea sa-mi arati si talent. Nu-i asa ca nimeni nu voia sa-ti paseze cand erai mic? Dar acum s-a schimbat treaba. Mingea e la tine. Si n-o mai dai la nimeni. O ingrasi cu tot ce prinzi. Te caci in ea pana creste mare si-o sa dai tu sutul suturilor si poate golul golurilor, nu? Plantezi copaci, opresti furtuni si abati rauri de la matca lor si uite asa ne-arati tu noua tuturor. Si dupa ce te faci mare carnivor, lucrurile o sa se linisteasca. Despre asta e vorba acum, nu?

Devoreaza. Scapa cu viata. Scuipa oase ca sa nu te ineci. Suge carnea de pe ele. Plescaie multumit din dinti. Schimba dintii, dupa caz. Sunt urat la suflet, nu? Ah, futu-i inocenta ma-sii si eram la un pas sa te pacalesc. Pe naiba. Mi se rupe daca ti-au servit berea rece. Mi se rupe daca nu s-a potrivit oglinda cu asteptarea. O fi fost inclinata putin asteptarea si s-a deformat in oglinda. Ma lasi? Sunt ca si tine. Aceeasi compozitie. Limfa, sange, sperma, celule, atomi, ba chiar protonii seamana. Difera cantitatile. Iti dai seama ca au gresit la gramaj? Tu esti mai prost, eu sunt mai rau? Eh, sa te vad acum ca numeri celule ca sa te inalti. Ma faci sa rad.

Undeva in culise Zeus jumuleste gaina primordiala. De aia luna mai e plina de fulgi. In spatele lui, Hermes e beat mort si se joaca cu gramajele. Hefaistos vinde aur. E o porcie in toata regula. Sunt o broasca si o caprioara in acelasi timp. Sunt un gandac de bucatarie, striveste-ma, dar asuma-ti imaginea organelor mele ca o pasta alba care se imprastie pe gresia de la en gros. Sunt o soparla si un cal in acelasi timp. Nu stiu cum naiba fac ca sar si ma tarasc in acelasi timp. Daca vrei sa ma strivesti, e musai sa ascultam aceeasi muzica.

Barbat, sosea, copac, caine, lan de grau, clovn.

Lacrimile alunecau usor pe blana din care inca se mai desprindeau smocuri. Ca o poveste care se dezintegra. Nu ii trecuse prin cap ca va fi atat de greu. Trupul animalului se intarise considerabil. Nu putuse sa-i inchida ochii si avea impresia ca nu se despartisera de el nici macar acum. Sa fie masinile blestemul vietii lui? Cainele se zbatuse zece minute in spasme regulate. Niciodata nu mai vazuse o asemenea privire. Nu era uimire si nici macar suferinta in privirea lui, era durerea ca va trebui sa-l paraseasca. Da, fara indoiala in acele ultime clipe cainele se gandea ca n-ar fi trebuit sa-si lase singur stapanul. Nu era momentul. Mai ales atunci. Mai ales atunci.

“Iarta-ma, dar efectiv nu l-am vazut” pareau sa spuna ochii blanzi, care nu cereau ajutor, ci mai degraba ofereau ultimele licariri de viata barbatului care statea ingenuncheat pe strada si ii tinea capul in maini. Ca din alta lume, separata cu pereti grosi din vata de sticla, se auzeau claxoane, injuraturi si balbele soferului care izbise animalul in plin. Sangele cald anula orice speranta. Barbatul stia ca va muri. Si cainele muri. Simplu, onest, tremurand si privindu-si pentru ultima oara stapanul in ochi, fericit ca mana plina de sange ii sprijina capul. Refuza sa inchida ochii si, mai apoi, cand moartea instala un sablon de pupila, ochii ramasera deschisi. Acum pareau ca privesc cerul senin. Barbatul il tinea in brate si-si stergea din cand in cand ochii, ridicandu-i trupul in asa fel incat sa poata atinge blana cu pleoapele. Altmineri ar fi trebuit sa se opreasca si nu mai voia. Lasase masina undeva pe marginea soselei. Acum cauta copacul. Acel copac.

Amintirile soselei ii veneau in minte cu fiecare masina care trecea intr-un sens sau altul. Un om cu un caine mort in brate lacrima cautand un copac. Niciodata nu te gandesti la situatia in care poti sa ajungi. Copacul trebuia sa fie pe undeva pe acolo. Parca erau mai putini acum zece ani. Ea radea ingrozitor de tare. Era o caldura incredibila. Era propozitia lor preferata. Este incredibil de cald, tipau amandoi in cor si lungeau toate cele trei “I”- uri. “Iiiiincrediiiibiiiilll de cald” si radeau de nebuni.

Copacul avea trunchiul gros si se ramifica in trei craci lungi. Parea o furca scurta si groasa infipta acolo de o mana zeiasca. Ea isi tinea picioarele sprijinite pe bord si nisipul inca ii mai lucea intre degetele ciocolatii. Se apleca spre ele, abandonand drumul si tinand volanul usor, doar cu o mana. Isi sara limba printre firele de nisip in timp ce ea il impingea inapoi cu un tipat amestecat cu un chicot fericit. "Uita-te la drum, ma, nebunule". Apoi taceau fericiti o perioada. Ea isi mangaia urmele limbii lui pe degetele mici. Soarele inabusea simturile. Se cuibarea cu capul pe umarul lui si adormea cateva zeci de kilometri. Incerca sa n-o trezeasca si umarul ii amortea in bucuria nemiscarii. Daca frana o tinea usor cu mana pentru ca nu-si punea niciodata centura. “Daca e sa mor, mor”, asa se alinta.

Acum se gandea ca ar fi trebuit sa-i faca un cosciug. Cateva lemne macar. Totul fusese prea repede, plus ca ii venise prea greu sa suporte ochii mari care refuzau sa se inchida. Asta il facu sa se grabeasca. Sa termine mai repede cu tot. Rataci de mai multe ori inainte si inapoi, cautand copacul. Niciunul, insa, cu trei craci, ca o furca mare. Stateau insiruiti si il priveau cum incearca sa-si ingroape cainele la umbra trecutului. Un claxon in viteza il facu sa se intoarca. Pe partea cealalta a drumului, cat cuprindeai cu ochii, un singur copac cu trei craci ca o furca mare se profila pe cerul albastru la capatul unui lan de grau. Pentru o fractiune se bucura, uitand parca de moartea din ochii cainelui si de momentul greu ce avea sa urmeze. Nici macar nu se intreba cum de nu vazuse de prima data copacul in solitudinea lui varateca. Nu se intreba de ce nu aparusera copaci decat pe o parte a drumului. Nu se intreba nimic. Traversa si lasa sa-i scape usor la baza trunchiului gros cainele intepenit, cu ochii deschisi. Apoi alerga spre masina ca sa ia lopata. Lopata cu care iarna deszapezea masina.

Se gandi inca o data ca nu stii niciodata unde poti ajunge. “Papusa”, isi zise si o insfaca de pe bancheta din spate. Era un clovn cu hainele sfasiate si un singur ochi, o margica din plastic negru, lucitor. Cealalta se pierduse printre coltii cainelui. Cateva fire blonde de lana galbena aminteau de originea lui suedeza . Inca mai avea pantalonasii trei sferturi ecosaize si bretele albastre desirate de canini si de vreme. Picioarele groase cat un trabuc se balabaneau pesimist. Trona fericit cu un zambet larg pe bancheta din spate cu zece ani in urma. Oprise sa se usureze pe marginea drumului. Asta o enerva pe ea si il facea sa rada. “Natura n-are nevoie de hidratarile tale, stii? Exista benzinarii.” Iar el riposta razand: “Nimic nu e mai bun ca un pipi in natura, dragutzule.” Asa ii spunea, dragutzule. Insa acea oprire nu avea sa fie doar un pipi simplu pe marginea drumului.

In umbra copacului tremura o minge de tenis alba. Atat era de mic, atunci. Cat o minge de tenis. Atat de fragila era fiinta care respira sacadat in fata lui incat nu lasa loc decat unei singure variante. Se apleca, isi aducea bine aminte acum, cand se apleca sa sape o groapa adanca de macar un metru, se apleca si ridica botul care scancea abia perceptibil si mijea doi ochi negri care peste ani nu vor mai fi voit sa se inchida cu niciun chip. Ea tipa de bucurie cand il vazu si il lipi de obraz, apoi rase, caci cainele se scapa. “Inca un pisacios”, hohoti cristalin in timp ce el privea norii si-si spunea ca e fericit. Pamantul era uscat la suprafata si ii lua ceva vreme sa sape. Nu putea sa evite ochii animalului asa ca il intoarse cu spatele si continua sa sape cu ochii baltind. De atunci, clovnul devenise jucaria lui preferata. Din ziua in care se intalnisera pe bancheta din spate.

Realiza brusc ca n-o sa-l mai vada niciodata si se opri din sapat. Privi lanul de grau incremenit intr-o nemiscare ireala. Norii traversau cerul doar pe partea cealalta a drumului. Pe partea lui, linia orizontului impartea lumea in doua jumatati. Una galbena, mangaiata de un soare portocaliu care se pregatea sa paraseasca lumea si cealalta de un albastru a carui nuanta se inchidea pe masura ce minutele se scurgeau impotriva zilei. Bucuria acelei zile frumoase i se parea nepotrivita sufletului greu . Se intinse langa cainele care-l privea cu ochi morti. Ultimele clipe cu ultima lui legatura cu ea. Lacrimile se adunara in gat ca intr-un suvoi care astepta sa formeze destula durere cat sa dea pe-afara. Un icnet nascut undeva in stomac ii iesi pe gura si incepu sa planga in sughituri. Pe soseaua parca fara de sfarsit un barbat zacea intins pe iarba la umbra unui copac langa un caine alb, teapan si o papusa de carpa. Se zguduia de plans si mangaia cu miscari lente blana din care se desprindeau fire ca o poveste care se grabea catre sfarsit. N-o sa mai fie niciodata fierbinteala limbii pe obraz.

Isi aminti cum i-l adusesera la spital inainte sa il anunte ca ea murise. Apoi, cand ii spusera, i-l dadura in brate, sa aiba ce strange la piept.Cauciucul din gura condamnatului pe scaunul electric. S-ar fi salvat daca ar fi purtat centura si daca n-ar fi stat cu picioarele pe bord. A vazut-o iesind prin parbriz, cioburile desenau sfarsitul pe pielea mirosind a mare, cu picioarele inainte si a mai vazut-o plina de sange cu cativa oameni care se invarteau neputinciosi in jurul ei. Apoi durerea il lovi, cu intarziere il lovi si lesina, cu capul pe volanul care ii zdrobise pieptul. Nu apucase sa simta asta. Speranta ca ea va scapa invinse durerea pentru cateva secunde. Lesina cu gandul ca spasmele iubitei din mijlocul drumului sunt semne de viata si nicidecum moartea care-si face loc cu miscari pagane in fiinta femeii celei mai iubite. Apoi, la spital ii spusera si ii dadura cainele in brate si cainele se lasa strans, aproape sufocat si nu scoase niciun sunet si isi tinu respiratia si planse deodata cu stapanul sau caci intelese si el ca nu vor mai fi decat doi. Mult timp dupa aceea asculta cu sufletul strans gemetele stapanului sau la ore tarzii in noapte. Se ducea doar chemat acolo, in dormitor, si isi punea capul pe marginea patului slobozind oftatul cel mai lung care sa-i arate barbatului ca stie cat este de greu.

Privea ochii morti ai cainelui si realiza ca plangea din recunostinta pentru animalul care-l salvase de la nebunie, atunci cand amintirea ei parea mai reala decat moartea, dar la fel de intangibila. Caci refuzase moartea ei zi de zi, ora de ora, noapte de noapte si si-ar fi luat zilele fara animalul care devenise un soi de constiinta a vietii care trebuie traita chiar si in mijlocul mlastinii de durere in care imaginile ei se scufundau zi de zi, mai mult, tot mai mult. Cainele mort din fata lui isi plimba delicat fiinta prin apartamentul golit de prezenta ei. Dar fusese acolo, langa el, lovind usor parchetul cu ghearele si asteptandu-si stapanul sa zambeasca. Nu avu nevoie decat de mancare in tot rastimpul asta. Nu ceru mangaiere de acolo de unde nu spera ca va mai veni, isi puse botul pe labe cu o demnitate pe care doar animalele o pot atinge si suferi langa stapanul sau pana cand acesta realiza ca el, catelul din apartament, a fost atat de iubit de ea. Atunci zambi pentru prima data si isi saruta cainele si il privi in ochi incercand sa gaseasca si zambetul ei acolo.

Da, nu plangea de durere, ci de recunostinta pentru gratia cu care fusese ingrijit si recuperat din moartea sufletului. Acum isi spuneau adio. Incapatanat in iubire si devotament, animalul ramase cu ochii deschisi. Se apuca de sapat cu o putere ciudata. Cand groapa se facu de un metru, lua cainele si fara sa ezite, il aseza cu grija pe fundul ei. Apoi lua clovnul de carpa si, uitandu-se in alta parte, il aseza lipit de botul animalului. Ii ingropa pe amandoi si batatori pamantul negru care delimita acum micul mormant din umbra copacului. Nu infipse nici o cruce, nu lasa niciun semn. Copacul era indeajuns.

Privi soseaua. Se gandi ca o parte din viata lui se incheia acolo. Apoi se gandi ca viata te poate duce oriunde, absolut oriunde. Se indrepta agale spre masina care-l astepta cu portbagajul deschis. Durerea ii apasa pieptul si ii incurca respiratia. Privi cerul, trase aer in piept. Norii se buluceau unii peste altii doar pe partea cu copaci multi, insiruiti. Pe partea cealalta lanul de grau se colorase sangeriu, iar cerul era de un albastru intunecat. Un singur copac strajuia privelistea. Avea trunchiul gros, trei craci care il faceau sa para o furca infipta in pamant de o mana zeiasca. La umbra lui era ingropat trecutul unor oameni si al unui caine. Din cei trei, doar unul singur mai ratacea prin lumea de aici cautand un nou inceput.

Iadul

Pentru ca iadul este cadere in gol. La inceput, o saritura intr-o groapa mica, de cativa metri. Pamantul se departeza vertiginos chiar in momentul in care ai fi crezut ca-i sa-l atingi. Si apoi, incepe neinceputul. E o prapastie fara sfarsit cu peretii de pamant, perfect rotunda, cilindrica. Te departezi de lumina pana cand un singur punct tremurator iti va mai aminti ca a existat. Si totusi vezi, vezi prin intuneric. Cazi in gol cu o viteza incredibila.

De jur imprejur, pe peretii din pamant noroios, neregulat, se perinda amintiri frumoase, dar nu e timp sa zabovesti asupra lor. Nu-ti este dat sa le mai poti contempla vreodata. Durerea creste cu fiecare imagine pe care nu reusesti s-o fixezi. Esti copil balai cu sandalele murdare de praf pentru prea putin timp. Esti doar o secunda cufundat in Ea, plangand de placere. Esti victorios a mia parte dintr-o secunda si e prea putin timp si caderea prea repede ca sa-ti recunosti copiii in prima lor zi de scoala, cum iti cauta incurcati privirea, pierduti in grupul de prichindei care se fotografiaza in sala de clasa. In schimb, urateniile vietii tale tasnesc sub forma unor lipitori teribile care se fixeaza muscand din pielea-ti deja infierbantata de aerul cald din cilindrul fara sfarsit.

Raul pe care l-ai facut oamenilor e acum lipit de tine si te face greu, mai greu, tot mai greu. Minciunile, tradarea, lasitatea si cinismul, nepasarea si trufia s-au transformat in viermi umezi cu ochi bulbucati, de foc. Cazi in gol cu viteza mai mare, pamantul se apropie de tine cateodata, dar e o iluzie doar. N-o sa-l mai atingi in veci. Pentru eternitate ai sa aluneci in hau, tragand dupa tine tot raul pe care l-ai proferat vreodata. Va fi o cadere muta, vesnica, eterna, caci in cilindrul de pamant care nu duce nicaieri si nu justifica nimicul sunetele sunt reprimate inainte sa se formeze.

O sa tanjesti dupa atingerea pamantului fie macar si dintr-o greseala care nu se va intampla pentru ca iadul e perfectiunea raului si-o sa tot cazi si-ai sa te umpli de lipitori verzui care-ti vor aminti de suferinta pe care ai uitat s-o oblojesti in timpul vietii. Vei fi singur in groapa vesniciei, ingrozit vei privi ochii de foc ai viermilor raului, unica sursa de lumina care-ti va insoti caderea. Nu, nu te vei mai opri vreodata, iar salvarea nu va mai fi in cuvant si nici in pocainta. Vei fi uitat ce este speranta si o frica cum n-ai mai pomenit in timpul vietii iti va fi imobilizat gandurile. Acolo, in groapa de pamant a nesfarsitului, acolo vei deveni nimic. Trupul tau va purta greutatea pacatelor tale in vesnicia de pamant. La capatul vesniciei...

- Stai, opreste-te te rog, ii spuse fata cu ochii mari, inlacrimati. E mult prea dureroasa viziunea ta. Era o fata inalta si slaba, nesfarsita. O frumusete nepamanteana, neatinsa, fusese asternuta pe chipul ei. Ca o zapada timpurie care a albit surprinzator campuri verzi, neatinse. - Opreste-te, striga inca o data cu gatul ei de lebada inclestat in stransoarea emotiei. Nu poate fi asa... speranta ne insoteste peste tot, pana si in iad. Iubirea!!!

Batranul se lasa pe spate in fotoliul masiv de piele acoperit de o patura. Privi in jur la sufrageria inalta cu peretii incarcati de tablouri. Intunericul isi facea loc din spatele ferestrelor cu vitralii. Fata il tinea de mana, intrebator.

- Iadul... ofta batranul, iubirea... Inchise ochii si adormi respirand agale. Pleoapele i se zbateau spasmodic vestind cine stie ce calatorie incurcata. Fata il saruta pe fruntea zbarcita si il acoperi grijuliu cu patura. Parasi apoi sufrageria inalta cu candelabre de cristal. Se strecura afara ca o fantoma in rochie de seara abandonand un trup prea chinuit de propriul suflet.

Granita

Niciodata n-o sa mai am pielea intinsa, neteda. Asa isi spunea in timp ce se indrepta spre granita. Ii venira in cap toate clipele frumoase. Atat de pregnante, viu colorate. Amintiri cu miros intepator. Firele de nisip cu sclipiri jucause imprastiate pe degetele ei de la picioare. Ultimii pe plaja, aproape de algele puturoase. Mereu paraseau plaja ultimii cand lumina incepea sa se murdareasca de intuneric. Atunci pielea ardea mai mult decat oricand. Musca usor din sfarcurile ei intarite de freamatul noptii. Parea ca vor sa sparga invelisul ciocolatiu al sanilor. Povestea aceea durase doar o vara. Isi tarsaia usor picioarele catre granita. Respira greu, frica amestecata cu oboseala. Intr-un fel, se bucura ca va scapa repede. Isi aminti mana puternica a tatalui saltandu-l ca pe-un fulg in aer. Paroasa si aspra, mirosind a colonie de busuioc. Lumea ii parea imensa de-acolo din bratele care-l tineau strans la piept. Tata.

Nu-l alintase prea mult, dar stransoarea aia nu avea cum s-o uite. Ii lipsise toata viata dupa ce barbatul plecase. Noaptea in care fusese inselat prima data. Mii de stele pe cer. Motorul torcand imbufnat pe marginea soselei. Plangea cu fata in sus, lacrimile ii gadilau urechile. In noaptea aia de august tarziu luptase cu sine pana cand zorii ii secasera lacrimile si lumina il impinsese din nou la drum. O iertase spunandu-si ca o iubeste. Era atat de puternica amintirea durerii de sub cerul noptii incat o considera frumoasa. Sau poate puzderia de stele. Un tanar il depasi in alergare. Aparu ca o fantoma. Doamne, oare ce-o fi facut? Tineretea intrerupta. Cat de nedrept si trist pare... Dar el? El oare fusese fericit? Si? Pana la urma ce mai conta? Te lasa sa treci oricum.

La treizeci de ani totul conta. Camasile albe scrobite si colectia de ceasuri. Mii de oameni in subordine. Mii de oameni care il detestau. Isi amintea perfect mirosul de mosc si lavanda care se imprastia cand deschidea dulapul ca sa-si aleaga una din cele peste patruzeci de camasi in culori moarte. Un sentiment de putere il invaluia cand privea randurile de pantofi perfect lustruiti. Isi aminti seara in care privise orasul de acolo de sus, din blocul turn. Fusese pentru prima data cand gandul ca totul se va termina intr-o zi ii incoltise in minte. Avea treizeci de ani si conducea mii de oameni. In toti anii aceia in care escaladase viata puterea avusese pentru el un miros intepator de sange si menta. De fiecare data cand se clatinase narile i se umplusera cu aroma de menta amestecata cu aburi de sange. Ca o rana deschisa, iarna.

Memoria mirosului il facu sa zambeasca amar. Isi privi hainele ponosite si se gandi ca tanarul care il depasise ajunsese deja pe partea cealalta. O sa-mi lipseasca soarele si muzica, se gandi. Si imbratisarea ei o sa imi lipseasca si privirea intrebatoare. Ochii i se umezira si asta il mira oarecum. Isi adorase fiica. Pierduse totul ca sa ramana cu ea. Ziua in care se nascuse fusese ziua in care sotia sa murise. Ii placea sa isi aduca aminte de ea ca sotie, nu ca nevasta. Ziua in care a inteles nebunia.

Inmormantarea sotiei la nasterea fiicei. Cand durerea si fericirea starneau in el aceeasi senzatie. Marginile maronii ale cosciugului si geamul ingalbenit si zgariat al incubatorului. Garoafele in exces. Mirosul mortii. Din ziua aceea nimic n-a mai fost la fel. Doar imbratisarile. Toata viata si-a imbratisat fiica. Si mereu s-a gandit ca-si imbratiseaza si sotia. Toata viata a simtit mirosul de lapte al fiicei sale. Mainile i-au tremurat la fiecare incercare a ei. A imbratisat-o strans in ultima zi de liceu. Atunci a stiut ca a ramas singur. Parfumul laptelui de pe gatul timpuriu n-o parasise nici macar in seara aceea. Muzica era prea puternica si era intuneric acolo, in sala de bal.

Plecase cu gandul la parul ei blond sclipind in lumina reflectoarelor care il mangaiau din cand in cand. Si-a privit chipul in oglinda in noaptea aceea. Noaptea balului fiicei sale. Ridurile, pielea ingalbenita, parul cenusiu, tremurul mainilor si harta sangelui desenata de venele groase. A zambit atunci. Abdicase cu mult timp in urma. S-a asezat intr-un fotoliu si si-a asteptat fiica toata noaptea gandindu-se la fericirea zilelor din excursiile de la munte. Fosnetul muschilor si bataia inimii tinere. Variatiunile vantului i-au strabatut mereu viata. Mai era putin pana la granita. Aparatele functionau in ritm normal.

Tubul introdus in gura batranului facea sa-i tresalte toracele in cadenta. Sunetele care vegheau viata se auzeau de peste tot. Fata isi pierduse din expresia cotidiana. Parea un stop cadru deformat. Totul parea ca o ia in jos. Pometii, colturile gurii, sprancenele pleoapele. La capul patului, o fata blonda framanta inlacrimata picioarele ingalbenite de boala si batranete. In dreapta, un tanar se lupta cu viata, horcaind. In salon era teribil de cald. Pe celelalte paturi oamenii se aflau in situatii asemanatoare. Distanta fata de moarte era singura diferenta intre ei. Ce-ati hotarat? intreba medicul de garda. Apoi se simti oarecum obligat sa adauge: - Acum nu mai simte nimic si functiile se denatureaza.

Fata il privi cu ochii mari, intrebatori si revoltati. Rochia alba de in flutura in bataia ventilatorului dintre paturi. Stranse cu putere picioarele tatalui. Apoi ridica usor marginea pijamalei. Pe burta batranului moartea incepea sa-si intre in drepturi invinetind totul in cale. Fata gemu de durere si il privi inca o data pe medic. - Poate ca ar fi bine sa mergeti afara, spuse barbatul. Soseaua parea ca se termina undeva in zare. Simtea o presiune crescanda si nu-si mai putea stapani gandurile. Imagini si senzatii se invalmaseau in spatele ochilor.

Incerca sa prinda din zbor aducerile aminte. Oboseala ii juca feste. Reusi sa fixeze pentru o clipa chipul Ei si o senzatie de bine ii curenta trupul. Lacrimile tasnira in tot corpul. I se paru ca se umple cu lacrimi de dor. Parca lacrimile ii copleseau sangele. Apoi soseaua incepu sa vibreze sub talpile obosite. Simtea cum pierde in greutate cu fiecare pas. Si parca se inalta. Nu, era o iluzie... Sau... - Il detubam, spuse medicul asistentelor. Il detubam. Au ramas doar aparatele acum. Retine apa, blocaj renal, fibrilatii. Nu mai e nimic de facut, dupa parerea mea. Dupa aia se umfla si-o sa le fie mai greu cu el.

Aparatele se oprira. In dreapta, tanarul horcaia. Incepu sa alerge catre panza de ceata care se lasa in departare, ca o cortina gri. Din sens opus strapunse perdeaua aburinda tanarul care il depasise mai devreme. Apuca sa-i zambeasca si se mira ca nu ii raspunse. Tanarul se departa fugind. Asistenta inchise monitoarele si ridica cearsaful peste capul batranului.

Prea Orb Sa Poti Iubi. Muntele Luminii.

Iubita mea, cat esti de frumoasa, acolo sus, pe Muntele Luminii. Un glob de clestar esti, iubita mea. Nici o imperfectiune, lumina nu poate zabovi, caci aluneca pe deasupra ta, atat de frageda si marmoreana ti-e pielea, iubito. Vino, Frumosule, vino catre mine. Imbratiseaza-ma aicea sus, pe Muntele Luminii. Alerg, iubita mea, catre tine. Doamne, cat esti de frumoasa in zorii diminetii. Ce binecuvantare sa te am, iubita mea. Din tine se reflecta toata minunea lumii. Frumosul arde si eu alerg sa ma topesc in tine. Iubesc tot ce e-n juru-ti, caci e de tine atins, cu mii de straluciri imbogatesti natura.

Vino, iubitul meu, si ia-ma de pe Muntele Luminii sa-ti luminez in Casa. E drumul greu, iubito, dar in dorinta se intareste aluatul inimilor noastre. Pe drumul catre Muntele Luminii noptile-s reci, eu insa, ma-ncalzesc cu amintirea rotunjimii tale. Dar maine-i dimineata si iar scurta-vei calea care te-aduce aicea sus, unde lumina-i oarba si nu-si gaseste rostul si pleaca spre Pamant. Ne vom iubi mereu, asa-i, iubita mea? Te voi iubi, iti jur pe marginile-mi nesfarsite si oglindite vesnic in toti atomii lumii, voi fi a ta, doar ia-ma. Nu mie mi se intampla, nu eu sunt fericitul, imi crapa-n mine pieptul, si uit ce e sfarsitul. Alerg spre perfectiune, spre inima-n jumate, alerg spre negandire, spre negrairi, spre soapte.

Ce rece e deodata aici, e intunecime... Nu te speria, iubite, e Muntele Luminii. Ai grija sa te tii de drumul drept, spre mine. Ce umbra si ce rece-i, privesc in sus spre tine. Dar ce-mi vad ochii acum, sa fie adevarat? Lumina nu mai cade pe globul de clestar... Vad crapaturi adanci in fiinta ta, iubito... le vad printre stejari... Vad lacrimi eu acum, pe sfera ideala... Se ciondaneste dorul fierbinte cu inserarea si se transforma-n lacrimi... Nu te speria, iubite, ci urca inspre mine... Ma rog, daca zici tu, eu sper c-asa o fi... dar parca nu e vocea care m-a fermecat... Dar tu esti tot frumos, te vad acum mai bine, se umfla pieptul brun si vinele se umfla si ce privire mandra arunci tu catre mine...

Dorinta-mi se sleieste sau mi se pare mie? Au sfera nu-i perfecta, lumina o fi galbuie? Cum sa ma oglindesc in crapaturi de sticla? Cum sa iubesc in cioburi, imaginea-mi pripita? Iubitule, e noapte, te simt atat de-aproape... de ce nu faci tu focul? Vorbeste-mi despre toate... La inceput de drum imi povesteai atatea... si glasu-ti cand radeai din departari de vis se auzea ca intr-o incapere cu lemn de abanos... Maine vei fi aicea si-mbratisarea ta ne va uni pe veci, vom depasi lumina, caci suntem impreuna de-atata amar de timp...

Se face dimineata, nu, nu ma-nseala vazul... iubito, esti crapata, lumina face umbre cand iti atinge trupul... Ce vrei sa spui cu asta? Iti e crapat clestarul, lumina te tradeaza... Iubite, inceteaza... esti langa mine-acuma... lumina nu conteaza... Dar cand veneam spre tine erai un vis in spatiu care-ncerca sa curga, dar nu-l lasa difuzia... Erai perfecta toata... Tu intrupai iluzia... Dar ma iubesti acum, nu, mai mult ca niciodata! Clestarul mi-e crapat, dar eu a ta sunt, iata... Noi ne iubim, iubite, si depasim lumina... astupa-mi crapatura... repara-mi stralucirea... tu esti puternic, nu? Si ma vei duce acolo, in casa ta de jos... departe de-naltime... sa transformam iubirea!

In ce? In ce s-o transformam? Iubirea? Iubirea e lumina, iubirea-i perfectiune, iubirea nu astupa, iubirea nu-i genune... Te parasesc, iubito, nu suntem impreuna, nu pot sa-ti sufar umbra, nu vreau sa-ti dau alt nume... Ce cruda-i despartirea, de-abia-i urcat pe Munte... Fii blestemat, Iubite... Sa-ti iasa coborarea si sa-ti gasesti si drumul pana in Satul Negru de unde ai venit... Dar te blestem, odata ajuns, sa-ntorci privirea, sa-mi vezi din nou clestarul, perfect si stralucirea... In tine sa renasca ghemul ce te-a starnit sa vii odata aici... si sa te pui pe drum indragostit si palid... si pana-n varf sa urci si iar sa-mi vezi greseala si umbrele, Tristetea... si-asa pentru ca nu ai vrut sa depasesti Lumina... asa, Iubitul meu, sa-ti vezi tu Batranetea... de mii de ori sa urci pana cand orb vei fi... prea orb ca sa mai vezi, prea orb sa poti Iubi.

Noaptea in care i-am rupt colantii

E frumos sa fii ingropat acolo unde oamenii se opresc sa faca dragoste. Mormant necunoscut intr-un lan de porumb.

Am durere in buzunare. Monede de cinci, de zece, de douazeci si cinci. Le-am primit pentru fiecare aripa franta. Am frant aripi de pasari dezorientate. Si m-au platit pentru asta. Da, m-au platit cu monede de durere.

Vanzatorul de la supermarket s-a uitat lung. Nu mai vazuse bani ca ai mei. Nu luasem multe lucruri. Niste apa, tigari si paine cu iaurt. Mi-a cerut bani adevarati. L-am privit lung. Eu stiu sa privesc lung. - Banii astia ce au, l-am intrebat. - Pai nu sunt bani de pe aici. - Ce-ai zice sa-ti fac mormantul acolo unde fac oamenii dragoste? S-a uitat si mai lung la mine. - Eh, ce zici? am adaugat. Vrei sa simti sudoarea iubirii cum ineaca viermii care-si fac de cap cu tine? N-o sa-ti manance urechile asa repede si-o sa te mai poti bucura de sunetul lanului de porumb, acolo sub pamant.

- Lasa-l in pace, mi-a zis ea. Ea, cu trenciul bej si ciorapi verde electric. Distrusa-n par. Si ea venise dupa tigari, de la capatul lumii. - Da-mi mie monedele alea de durere... Ti le cumpar eu. Si-ti dau bani adevarati la schimb. La ce-ti trebuie, am intrebat. - Mi-am pierdut biletul de intors, e un tren in vreo doua ore. I le-am dat, nu voiam scandal. Am dus-o la tren, undeva la marginea orasului. Am ajuns mai devreme si ne-am intins pe sine.

I-am rupt ciorapii verzi si mi-am vazut viitorul in aburii care-i ieseau din coapse. Plamanii faceau zgomot. Am gemut eu primul. Mi-a raspuns. Regula era asa. Un geamat pentru fiecare stea cazatoare. Pana la orgasm. Nu m-am tinut de ea. N-am atins-o. Am gemut amandoi pana ne-am dat drumul. Suieratul trenului. Au scartait rotile si a plecat cu nasul turtit pe geamul nespalat.
Mi-am cautat drumul catre autostrada, sa-mi mananc iaurtul si sa fumez tigarile-n linistea noptii.

Trageam adanc in piept, timp in care iaurtul imi colora stomacul in alb. Destinele urlau prin masinile care-mi zburleau parul. Treceau aproape si claxonau. Ma vedeau cam tarziu pe mijlocul sensului. S-a rostogolit un mar muscat inspre mine. Am simtit miros de dinti de femeie nefericita si parfumul de pe mana unui barbat care avusese marul inainte. Mi-a venit sa ucid.

Imi vine sa ucid din cand in cand si-asa mi-a venit si-atunci. M-am tarat catre marginea soselei sa respir praf. Au oprit langa mine. - Lasa-l in pace, i-a spus ea. Poate ca e baut. - Poate ca ii e rau, a zis el si m-a facut sa zambesc. M-a intors cu fata in sus. Din doua miscari, eram deasupra lui. Ea tipa neajutorata. Ii simteam sangele cum se involbura speriat si-mi masa buricele degetelor. Asa de mult imi place sa ucid cateodata. - Orgasmu' asta n-are valoare daca termini, i-am zis. I-am privit ochii mari. I-am simtit gatul. I-am dat drumul. Am alergat putin dupa masina sa-l vad cum pretuieste viata. Sa-i vad chipul mai usurat. Ea plangea-n hohote. Acum avea sa-i spuna ca i-a spus ea sa nu opreasca. Ca e prost de bun. Mi-am indesat mainile in buzunare. Am o salopeta de blugi. Cu buzunare adanci. Am simtit colantii verzi si mi-am amintit. Unde-o fi trenul ei acum? Ce coapse fierbinti... Si aburii... Ea nu s-a speriat.

Trebuie sa-i sperii din cand in cand pe oameni, ca sa-si pretuiasca viata. Ea nu s-a speriat. Si voia monezi de durere. Stia despre ele. Stia sa geama cand cadeau stele. Poate ar fi trebuit s-o opresc. In definitiv locul ala pentru mormant poate fi oriunde. Oamenii fac dragoste pe unde apuca. Mai ales pe camp. Nu trebuie sa stie ca acolo-i un mormant. Trebuie doar sa faca dragoste deasupra ta. Sa le simti vibratia. Ar fi trebuit s-o opresc.
Eh, n-are cum sa ajunga departe cu monedele alea...

Mama, le-am ars steagul!!! Libertateeee!!!

Sangele iti infierbanta gura si apoi ti se prelinge pe gat. N-ai timp sa te sperii. Nu acum. Alergi cu multimea care nu urla, ci vuieste. Alergi. Vrei sa-ti aduni gandurile in fuga. Nu mai gandesti. Stomacul o face pentru tine. Tresalta aritmic. Ti-e frica. Nu poti sa-ti inghiti nodul din gat. Incepe sa te friga moalele capului. Iti dai seama ca sangerezi rau, dar nu e timp. Ce bine ca alergam toti in aceeasi directie. Vrei sa urli. Ce bine e cand urli. Parca nu mai ti-e frica. Nu, nu ti-e frica. Nu-i cunosti, dar sunt cu tine. Uite ca te ajuta sa alergi odata cu ei. Ce bine ca nu te lasa in urma. Din spate vin altii. Te sprijina si ei. Asta iti da putere. Aerul rece isi face loc violent prin gatul tau. Parca-ti racoreste stomacul. Nu poti sa articulezi si nici macar nu-ti recunosti vocea. Uite unu’ de-al lor. Vrei sa ajungi mai repede acolo. Ah, loveste, loveste-l. Vrei si tu sa lovesti. Lovesti cu sete in spatele lui. Ce bine ti se infige bocancul intre coaste. Scuipi cu sange. L-ai nimerit pe fata si te-a privit ca o fiara haituita. Ca un porc la taiere. Ti s-a facut mila. Nu mila. Nu trebuie sa-ti fie mila. Ei n-au avut mila si ti-au furat viitorul si vor sa ti-l mai fure. Inca o data si inca o data.

Uite cladirea. Ti-e frica. Cei din fata s-au oprit. Vin altii din urma. Te-nghesuie. E bine. Toate rasuflarile infricosate se amesteca. Multimea respira cu mii de guri. Ai gura inca plina de sange. Simti buza cum iti atarna moale, carnoasa. Buza ta. Te gandesti la oglinda. N-ai timp. Multimea urla innebunita de frica si speranta. Castile negre se reped catre voi. Multimea nu da inapoi. Nu-ti vine sa crezi. Iar ti se gatuie sufletul si nedreptatea si ura se involbura-n tine. Vrei sa lovesti, si-ti faci loc cu coatele. Bastonul iti spulbera obrazul, dar nu simti decat puterea, nu durerea. Te arunci inainte. Cu capul in cordonul negru. Odata cu tine inca vreo zece. Multimea vine greu dupa voi, toata odata. Cordonul negru se rupe. Multimea se prelinge ca o miere vascoasa peste ei. Uite cladirea. E mai inalta ca de obicei. Intri printre primii. Foc, foc, iti vine in minte, dar altii ti-au luat-o inainte. Uite scarile. Iti iese capul din cap de durere. Uite aici si aici. Aici stateau ei. Si noi acolo, pe strazi. Si ei isi bateau joc si ne umileau. Nu mai poti sa urli. Scarile. Furia. Ochii multimii. Acum fiecare e pe cont propriu. Bricheta. Uite hartiile. Asa, asa. Arde-le. Da foc. Uite, hotarari peste hotariri. Da-le foc. Iti tremura mana, da-le foc. Iesi la geam. Arata-le. Ce departe e jos. Urli. Nu te aud. Nu te vad. Mai multe hartii. Nu, scaunul asta! Ah, ce sete ti-e. Da, arunca-l acum. Daa! Ce bine l-ai aruncat. Fix in mijlocul lor. Uite-i ca te vad. Libertaaateeeeee! Libertateeeeeee! Nu te aud. Mama! Ce-o face mama acum? Libertataaeeee!

Mai sus, pe cladire. Ah da, la steag. Uite-i ca toti fug la steag. Sa-l tii in mana, sa-l fluturi. Respira. Ce bun e gustul de sange acum. E libertate si e inca lumina. Trebuie sa facem ceva pana seara. Sa vina multi. Steagul. Ah, glezna asta. Hai, urca. Tine-te de asta. Rade. Radem impreuna. Te iubesc fratioare, te iubesc. Si tu mergi la steag? Hai, hai pe cladire! Hai, nu acolo, nu la dosare, da-le naiba, hai sus la steag sa-l fluturam pentru oameni. Te-a lasat ala si nu mai urca cu tine. Ce naiba zic toti astia? E ecou mare. Nu-i nimeni pe aicea. Gata, se termina liftul aici. Unde sunt toti? Astia n-au ajuns pana aici… E posibil sa fie doar al tau, uite. Sa-i dai tu foc? Sa-l fluturi arzand, singur, doar tu cu el si ei jos acolo urland de fericire. Nu e posibil. Ba da!

Uite scara de serviciu. Ce soare e azi afara. Ce bine ca-i frumos. Putea sa ploua. Si pe ploaie era mai greu. Ce uscat si rece era bastonul ala. Uite chepengul. Inima aproape ca se frange in tine. Stomacul te doare de speranta si placere si de frica. Esti primul. Daca o sa traga? Daca o sa traga-n tine? Pe ma-sa o sa traga! Impingi chepengul. Doamne, ce jos e orasul. Uite steagul. Iti dau lacrimile-n liniste. Horcai. In liniste. Ah, nu poti sa-ti tii rasuflarea. Urli. Uite pasari. Si piata!! Si parcul!! Ah Doamne, cand o sa-i spui si-o sa te tina-n brate si buzele ei moi…Tragi de steag. Ce bine infipt e. Trage, trage. Mirosul ei in parc. Sarutul avea gust de salam. Si parfumul. Aaaaaaahhhh… A iesit. Esti pe margine. Flutura-l intai. Stergeti sangele de pe gura. Scuipa-l acum. Te-au vazut. Uite-i ca ridica mainile. Te-au vazut. Repede. Da-i foc. E vant. Ghemuieste-l sub haina si da-i foc acolo. Asa. Arde. S-a stins. Hai. Stai calm, putin. Ce liniste e. Arde. Usor. Usor. Asa, o ia acum. Flutura-l. Libertateeeee!!

Sangele si focul si steagul lor care arde, futu-le norocul sa le stea. Aaaaaahhhhh…Uite multimea. Iti curg mucii cu sange si picaturi de transpiratie. Libertatea are gust de saliva si sange amestecat cu transpiratie si miros de geaca din bar cu fum si parfumul ei si sarutul cu gust de salam si frica si nod in gat si placere. Libertatea are gust de placere si aaaahhh!! Te mai ia unu in brate, sunteti doi pe acoperis si asta e plin sudoare pe gat si te strange in brate si urla te lasi pe spate si privesti cerul si te cotropeste durerea… libertatea are gust de sange si miros de cer… aaaahhhhh…… le-ai ars steagul… o sa fie bine… o sa fie bine… n-o sa ne prinda… o sa fie bine… o sa fie bineee… o sa fie… bine… mama… sunt aici sus pe cladirea javrelor si le-am ars steagul mama… si-acum o sa ma odihnesc putin si ma duc dupa steagul nostru ca am uitat sa-l iau de jos….


Se dedica celor care au iesit in strada la Chisinau insetati de Libertate

Fericirea fiului meu

Imbatranesc, fiule... imbatranesc. Acum nu mai caut sa fiu fericit. La varsta mea fericirea se contempla. Ma uit la tine si-ti privesc tamplele animate de zvacnetul venelor plesninde. Nu cauta fericirea, fiule. Uita de ea. O traiesti acum. E in tremurul care te cuprinde cand te gandesti la femeia iubita. E in toata tineretea care-ti hraneste inima. Tu n-ai cum sa o vezi, fiule. Fericirea e o casa frumoasa. Cata vreme esti inauntru nu poti s-o cuprinzi cu privirea. Esti in casa si te bucuri de fiecare camera in parte. Cei care se uita la casa ta iti striga de peste gard: - Ai toate motivele sa fii fericit!!

Tu ridici umerii intrebator si cauti fericirea in jurul tau. E casa in care locuiesti, fiule. Am imbatranit... Ma uit la casa ta, fiule, si zambesc. E atat de frumoasa. Cu olane si ziduri albe care miros a alge priveste marea. Soarele o lumineaza de dimineata pana la apus prin ferestrele mari cu obloane din lemn de stejar... ma bucur ca esti fericit, fiule. Nu rade amar, nu cauta fericirea. N-o s-o gasesti. Si nu pentru ca nu exista, ci pentru ca te afli in mijlocul ei, fiule. Acum, dupa multi ani, am inlocuit fericirea cu linistea. Briza sarata a marii a smuls tencuiala de pe zidurile fericirii mele. Ma indeletnicesc cu mici reparatii pe aici prin curte. Ma bucur de o zi cu soare si de zambetele irezistibile ale nepotilor mei. Am timp, desi nu mai am timp.

Sunt linistit, fiule, si privesc fericirea. O studiez atent si incerc sa-i fac o schita care nu va folosi nimanui... Un crochiu al fericirii... ce frumosi sunt oamenii cand zburda... ce frumos esti fiule, tanar si crud in lumina diminetii... ce frumoasa ti-e zbaterea si ce mandre iti sunt infrangerile... cata maretie in tine, fiul meu, cand te ridici de la pamant gata sa-ti pui din nou la bataie pieptul de otel... ah, fiul meu, cata fericire e in suferinta... ce frumos esti asa incruntat, in mijlocul furtunii... Bucura-te fiule, bucura-te, caci zilele-n care vei desena fericirea sunt departe...

Baietelul Iubire 6.

Vestea facuse deja inconjurul lumii de vreo cateva ori. Daca erau inca foarte multi oameni care nu ajunsesera in preajma baietelului cu bucle blonde, ei bine foarte putini erau aceia care sa nu-i cunoasca povestea si care manati de curiozitate sau de dorinta neostoita de a schimba ceva in viata lor apucau drumul iubirii, contribuind la haosul generat de periplurile oamenilor intre cele patru colturi ale lumii. Se auzeau voci care propovaduiau o noua ordine mondiala. Altii vesteau apocalipsa si spuneau ca vremea a sosit si ca trebuia sa ne fi gandit ca Dumnezeu va arunca asupra noastra blestemul iubirii. Baietelul iubire este rezultatul efectelor nocive ale globalizarii se invartosau glasuri mediatice.

Cu toate astea, soarele lumina nestinhgerit tapsanele pe care mii de oameni isi asteptau docil randul la intrarea in perimetrul baietelului. Printre ei, unsprezece copii imbracati in haine albe impreuna cu, ceea ce la prima vedere parea a fi un profesor, se inghesuiau incet catre mijlocul multimii. Miranda mergea imediat in spatele ingrijitorului de la centru, un neamt cu figura anodina, imbracat intr-un cotum gri, ponosit. Rolul lui era acela de a-i conduce pe copii in siguranta, pana la marginea perimetrului, pentru ca mai apoi, odata misiunea incheiata, sa-i poata face pierduti. Vesmintele albe dadeau senzatia ca prichindeii fac parte din vreo secta, ceea ce era mai mult decat uzual data fiind situatia de fapt, astfel ca fortele de ordine nu fura impacientate la vederea sirului indian care-si croia drum direct catre inima adunarii.
Soarele incepu sa-si insangereze discul pe masura ce se apropia de varfurile Alpilor, semn ca noaptea era pe undeva pe aproape, cand grupul celor unsprezece copii ajunse la marginea perimetrului. Ingrijitorul sopti ceva la urechea Mirandei si ii inmana un pumnal lung pe care aceasta il ascunse intr-un buzunar lateral al hainei sale albe. Zambea fericita. Barbatul ii aduna pe ceilalti zece copii si le explica ceva folosind gesturi largi care sugerau un cerc.

Intr-adevar, copiii intrara in perimetrul baietelului si se indreptara catre el. Odata ajunsi la cativa metri, formara un cerc tinandu-se de maini. In mijlocul cercului se aflau Miranda si baietelul. Gogoasa translucida oferea un spctacol incredibil. Irizatiile albastrui se inmultisera, de la prima intalnire a celor doi. Acum ele pareau ca formeaza ghemotoace de fire albastre care se indreptau catre un centru nevazut. Pe fiecare din sutele de mii de fire circulau luminite de diverse dimensiuni. Parea ca mii de furnici albe circulau cu o viteza uluitoare. La rastimpuri, unele dintre bilutele albe explodau in alte mii de bucatele care-si gaseau locul pe alte si alte vinisoare albastrui. Specatacolul era ametitor, astfel ca Miranda ramase cu gura cascata. Din ochii baietelului se prelingeau lacrimi albastre si obrajii translucizi pareau supti.