Încheieturile lui Barenboim

Astăzi am întârziat la festival. Când am ajuns în sală, după ce am tras de perdeaua greoaie de la o intrare laterală am fost surprins plăcut: sala era arhiplină. De pe scenă curgea deja în valuri largi Mozart. Daniel Barenboim și Radu Lupu la două piane. Concertul numărul 10. Mi-a luat ceva timp să mă acordez cu atmosfera. Muzica clasică e o formă de meditație. Și ca înainte de orice meditație e nevoie să dai jos de pe tine urmele groase de cotidian, să părăsești cumva exteriorul și să încerci să deschizi o ușă către tine. De aceea recomand( după scurta mea experiență de trei ediții consecutive de festival) celor care merg la concerte să mai fure o jumătate de oră din timpul lor social ca să ajungă înainte de ora începerii în sala de concert și să-și centreze gândurile către muzică. În partea a doua s-a cântat Verdi - Quattro pezzi sacri ( Ave MAria, Stabat Mater, Laudi alla Vergine Maria, Te).

Nivelul festivalului este înfiorător de ridicat astfel că orice cronică muzicală e un act de futilitate. Am să spun doar că, în ceea ce mă privește, un concert bun mă face să călătoresc. Un drog ieftin și sănătos. Azi am fost într-o casă întunecată, cu bârne groase de lemn. În mijlocul unei încăperi se află o masă cu patru scaune, toate din lemn masiv, neșlefuit. Undeva în dreapta pe un soi de divan o fată de cu chipul palid și ochii mari privește către o fereastră prin care intră lumină din școala flamandă și asta îi acentuează paloarea. Poartă o rochie vaporoasă și se joacă netulburată cu degetele delicate și atât de albe de la picioare. E un act de întâlnire între mâini și degete, câteodată stângaci, altădată senzual, uneori comic. E fata aceea ideală tocmai prim ambiguitatea portretului pe care muzica îl conturează în mintea mea. În pozția în care stă, felul absent în care privește către lumină, pare perfectă. S-o lăsăm deci așa, ideală, intangibila, volatilă.

Barenboim a făcut spectacol. Expresivitate corporală de invidiat. A fost, rând pe rând, actor de comedia de'll arte, polițist de circulație, lucrător la semnalizarea aeronavelor pe aeroport, coregraf de dans contemporan, maestru de ceremonii la un restaurant din secolul 19, antrenor de fotbal sau de rugby, tenor. Bogăția gesturilor lui m-a dus cu gândul la mult mai multe profesii, le-am mai uitat. Privindu-l pe Barenboim aveam senzația că trăiesc muzica de două ori, o dată cea care îmi intra în urechi, a doua oară cea care îmi intra în ochi prin extraordinara expresivitate fizică a acestui bărbat mic de statură cu alură de mafiot evreu-italian. Încheieturile lui sunt demne de un performer la Cirque du Soleil iar jocul lor este la fel de bogat ca ansamblul suntetelor pe care le comandă. Barenboim a fost când dramatic, când ludic, când profund serios, când romantic, cinic sau umil, clovn sau țeapăn comandant, când cabotin când sincer până la uitare de sine. M-am surprins de câteva ori râzând ca în fața unui mare comedian. Cred că expresivitatea corporală e un mare atu pentru un dirijor. Să nu uităm mimica lui Celibidache demnă de un studiu al lui Jim Carrey.

A fost o seară extraordinară. M-am bucurat să mă reîntâlnesc cu România mea bienală, cum îmi place să-i zic, căci doar la Enescu poți să ai sentimentul ăsta că trăiești într-o țară educată, în ascensiune, că există un guvern preocupat de viitorul oamenilor care muncesc, că lucrurile nu sunt lăsata la voia întâmplării, că ești respectat pentru simplul fapt că plătești taxe, că oamenii nu sunt ignoranți și o uriașă voce colectivă taxează derapajele inerente ale politicienilor. Asta până când ieși din sală și îți aduci aminte că la Universitate 2000 de oameni vor să fie ascultați și consultați de un guvern duplicitar și corupt.

Revenit în realitate noastră adesea exasperantă nu-mi rămâne decât să fac un drum înapoi către un trecut imediat unde mă instalez confortabil și încerc să descifrez desenele creionate de încheieturile lui Barenboim. 

A dărâmat Roger Waters zidul?

Am scris din ce în ce mai rar pe blog în ultima vreme, însă concertul de aseara m-a făcut să mă așez la calculator. Nu vreau să fac o cronică ci mai degrabă simt nevoia să pun pe hârtie( o tempora!) ce s-a întâmplat cu mine și gândurile mele aseară. Încerc să pun ordine într-o sumă de stări si de reflecții prea amestecate ca să poată ieși cu ușurință un text ordonat. Am să încerc totuși să delimitez prin capitole experiența mea Waters.

Emoția 

Am început concertul cu o porție bună de plâns. Adesea izbuncim în plâns pentru că acumulăm tensiuni insuportabile iar eliberarea lor se manifestă așa. Nu a fost cazul de data asta. Nu am așteptat show-ul ăsta nici cu tremur, nici cu înfrigurare, nici cu așteptări supradimensionate. Îl așteptam cu dor. Când pe eranul imens au explodat primele imagini, imediat după solo-ul sfâșietor de saxofon, ceva s-a rupt în mine sau mai degrabă ceva s-a refăcut, o legătură parcă pierdută cu trecutul s-a restabilit pe loc și lacrimile au țâșnit firesc, izbăvitor, acompaniate de un fericit nod în gât. Mi s-a făcut rușine, până cănd m-am întors către medicul solid din spatele meu, purta un tricoul alb inscriptionat Pink Floyd, era însoțit de copiii lui și mă privea cu ochii în lacrimi bâiguind: Incredibil, Incredibil! 

Nu doar Roger Waters( narcisistic, cum a spus-o chiar el) l-a acompaniat din prezent cu chitara pe tânărul Roger Waters, ci noi toți cei care am crescut pe lângă Zidul lui ne-am întors în trecut să ne strângem în brațe. Și uite-l pe puberul Tudor care habar n-are nimic despre viață  și adulmecă totul în jur ca un mânz însetat, cum se chinuie în camera lui cu acordurile de la Mother, uite-l cum privește fascinat la filmul lui Alan Parker, uite-l cum începe să viseze de unul singur că poate el e cel ales să schimbe lumea, lumea lui și a altora. Zeci de mii de oameni au avut această întâlnire aseară sub privirile îngăduitoare ale celor mai tineri care nu știau sau nu credeau că adulții de lângă ei au vrut cândva să schimbe lumea doar cu o chitară, pe muzica și versurile Wall-ul-ui. 

Conceptul

Să privești spectacolul lui Waters( iată că termenul își face loc firesc, el transcende și în același timp înglobează ideea de concert) din perspectiva unică a unui act de divertisment reduce experienta la un show de proiecții și lumini. Pentru că fără justificare conceptuală un asemenea act grandios ar fi putut ușor să alunece în derizoriul unei megaproducții și atât. 

Când eram mic asociam Wall-ul cu un disc despre război, ororile lui, libertate și demnitatea umană, totalitarism, frică și dictatură. De fapt, în acest sens, albumul a și fost confiscat de căderea zidului Berlinului, prilej perfect pentru una din primele reprezentări uriașe în orașul german, dar și pentru accentuarea percepției ca Wall-ul este doar un album despre libertate.  

Am crescut apoi și am începu să înțeleg componenta psihanalitică a discului. M-am raportat mai mult la Pink, copilul traumatizat de absența tatălui sau de o mamă ultraprotectoare și pe care sistemul( reprezentat de crudul profesor marionetă pentru care scoala e debușeul propriilor disfuncții) nu îl ajută să identifice și să se identifice. Apoi am citit undeva că ideea Wall-ul-ui i-a venit lui Waters în timpul unui concert la Los Angeles, când, măcinat de rutina turneelor și relația distorsionată cu celebritatea, a simțit că între el si public e un zid de netrecut, o conexiune întreruptă și mi-am spus încă o dată că discul este despre traume și neputințe individuale care nasc frica paralizantă de viață care, la rândul ei ne face să construim zidul. 

Aseară însă mi-am dat seama că Waters reușește ceva incredibil. E o misiune aproape imposibilă să urmărești într-o poveste două sensuri, o simbolistică dublă, fără ca ele să se submineze unul pe altul iar substanța epică să se dilueze. Dar Wall-ul vorbește, după părerea mea, despre două teme mari. 

Prima ar fi alienarea individuală, omul devenit victima unui trecut pe care nu și l-a putut alege și cu care nu poate să lupte ( Daddy's flown across the ocean/Leaving just a memory/ A snapshot in the family album/Daddy what else did you leave for me?/Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?/All in all it was just a brick in the wall) și căruia nu-i rămâne decât să trăiască în frică și izolare în spatele unui zid care te protejează de lume, dar nu și de propriile angoase (Will some cold woman in this desert land/Make me feel like a real man?/Take this rock and roll refugee/Oooh, baby set me free). Pink este ireversibil amputat emoțional, el nu reușește să se elibereze de la sânul sufocant al mamei și să se adăpostească în brațele femeii iubite, prea puțin dispusă să accepte sau să înțeleagă nevroza unui suflet scindat (Mother do you think she's good enough -- to me?/Mother do you think she's dangerous -- to me?/Mother will she tear your little boy apart?/Mother will she break my heart?) 

A doua temă este alienarea colectivă. Ea și numai ea poate face posibilă apariția sistemelor totalitare sau, mai nou, a terorismului de stat (cum îi spune Waters) manifestat în numele principiilor democratice. Oamenii - transformați pe nesimțite în masă de manevră, obligați să-și trăiască viețile captivi în șabloane desenate de o societate în care consumul abrutizează, creează dependențe, orbește și ucide conștința individuală. Oameni aliniați, înrolați, înregimentați, defilând orbește pe câmpurile de luptă ale guvernelor și corporațiilor instalate confortabil la putere ca rezultat al ignoranței populare.  Este însă alienarea colectivă posibilă fără manifestarea inițială a alienării indiviudale? Și aici Waters este genial pentru că aceste două teme se întrepătrund pe tot parcursul discului, semnificațiile glisează dintr-o tabără în alta, se creează tot soiul de subsensuri care alimentează și umflă ca pe un mare porc gonflabil tema principală: FRICA și consecințele ei. 

Cred că această dublă metaforă a alienării( individuală si colectivă) face ca WALL ul să fie unul din cele mai importante albume rock din toate timpurile. Un asemenea concept justifică pe deplin ce s-a întâmplat aseară în Piața Constituției. 

Tehnologia

Aici nu sunt multe lucruri de spus. Cei care au fost aseară în public sunt pe deplin lămuriți. Cei care n-au văzut show-ul își pot face o impresie din imaginile postate pe youtube sau pot căuta pe net articole despre dimensiunea tehnică a producției. 

Pe mine m-a izbit simplitatea de început a organizării scenografice. Un zid lung și înalt - alb și o scenă uriașă - neagră. Apoi zidul devine ecran de proiecție deci sursă de conținut pentru dubla lui funcție: de protest popular pe de-o parte și de angoasantă izolare pe de alta. 

M-am simțit, timp de două ore, manipulat vizual în cel mai pur sens al cuvântului. Am privit cu gura căscată, am fost scuturat, uimit, m-am bucurat, am fost influențat, am vrut să urlu, am vrut să fiu mai bun, am uitat de mine, de public, de context, am călătorit. Mai mult decât atât, spectacolul ăsta m-a făcut să vreau să scotocesc înăuntrul meu și să-mi pun acele întrebări înfricoșătoare fără răspuns unic și pe care e mai comod să le băgăm sub preș în speranța că vom uita de ele și viața noastră va fi mai liniștită. Care sunt ele? Sunt absolut convins că fiecare dintre voi le știți. Sunt absolut convins că toți cei din public, aseară, și le-au pus. 

Roger Waters

Da, e adevărat, la 69 de ani, gagiul e bestial. A cântat excelent, a alergat, a fost actor, a condus, a avut unor, a știut să fie discret în prezență scenică, lăsând spectacolul și mesajele lui să iasă la rampă. Mi s-a părut că producția s-a aflat la granița dintre grandios și cultul personalității Waters, cu o subțire linie de demarcație pe care însă nu a încălcat-o. Cred că ăsta este exclusiv meritul lui. I-am admirat condiția fizică, "prospețimea" dacă vreți. Mi s-a părut că în unele ipostaze semăna cu un Richard Gere sexy. Mi-a plăcut modul simplu în care era îmbrăcat. În definitiv ce altceva ar fi trebuit să poarte având în vedere ce se desfășura în spatele lui? Orice, în afară de pantaloni si tricou negre ar fi fost disonant. O mostră de bun gust. 

Paradoxul unei producții care printre altele condamnă capitalismul, corporatismul și consumismul e că tocmai prin mijloace capitaliste, fonduri corporatiste și speculând consumismul reușește să stea în picioare. Sigur că Roger Waters ar putea fi acuzat de ipocrizie. Apărătorii lui ar spune că arta nu se poate face fără subvenție. Argumente pro și contra sunt destule, dar la momentul acestor rânduri sunt irelevante. Pentru că rostul primordial al unui artist e acela de a crea emoție prin povestea pe care o spune. Iar Roger Waters spune o poveste uluitoare despre natura umană. Ca spectator am fost dispus să uit compromisul artistului și să mă bucur de oferta grandioasă a mesajului propus de el.

Mă frământă o altă întrebare la care nu voi primi niciodată răspuns. Cu brațele întinse spre mulțime, cu chipul amplificat magnific de tehnologie, Waters părea că se oferă pe sine în schimbul adulației unui public pe care ar fi vrut să-l îmbrățișeze.  Mă întreb dacă fostul copil care și-a pierdut tatăl în al doilea razboi mondial a reușit să dărâme zidul.

A dărâmat Waters zidul fricilor lui? Sau această producție are rostul să-l pună la adăpost de cea mai mare dintre frici - frica lui de singurătate? Mai are el nevoie de confirmări în beneficul propriului ego? Sau show-ul este expresia desăvârșită a unei opere șlefuite și reșlefuite la maximum? Este Wall-ul o operă apăsătoare, obsesivă care nu mai poate fi depășită? Cum trebuie să te simți, singur, în camera de hotel, după un asemenea spectacol când adulația s-a terminat și publicul nu mai poate să te strângă la piept ca să compenseze spațiile lipsă din viața ta?

Iată că întrebarea mea s-a transformat în întrebările mele. Mi-aș dori sincer să știu - după un asemenea spectacol - că Roger Waters e un om liber. E important să știi că omul care cântă așa despre libertate și abolirea fricii este liber. Mi-aș dori ca show ul lui Waters să nu fie zidul lui. Mi-aș dori să fiu sigur că a dărâmat zidul. Pe cel nevăzut, pe cel despre care știe doar el, când ajunge în camera de hotel.

Rostul artei

All alone, or in two's/The ones who really love you/Walk up and down outside the wall/Some hand in hand/And some gathered together in bands/The bleeding hearts and artists/Make their stand.

And when they've given you their all/Some stagger and fall, after all it's not easy/Banging your heart against some mad bugger's wall

O mână de muzicieni îmbrăcați modest cântă cu instrumente simple epilogul de mai sus. Își iau la revedere de la cei șaptezeci de mii de oameni buimăciți. Și atunci, înțelegi.

Arta nu va schimba lumea. Spectacolul lui Waters nu va opri luptele din Siria și nici raidurile americane aflate în plină pregătire la ora acestor rânduri. Rostul artei nu este să schimbe lumea, chiar dacă o fi făcut-o în câteva rânduri. Niciun artist nu-și fundamentează opera pe acest demers.

Artiștii vor să se exprime, vor să-și spună povestea, vor să-și urle durerea acumulată în lumea asta în care de când intră Omul trebuie să înfrunte deziluzia. Cineva spunea: Creativity is God's gift to the suffering child. 
Nimic mai adevărat. Artiștii nu vor schimba lumea. Oamenii însă o vor schimba. Dar pentru ca să o schimbe e nevoie să-și trezească conștinta. Constința se trezește când omul se confruntă cu sine și își pune întrebări. Ăsta cred eu că e rostul artei. Să declanșeze în noi războaie interne. Să ne zdruncine.

Un artist urcă pe scenă și oamenii se adună în jurul lui să audă ce are de spus. Și își dau seama că așa ar fi spus-o și ei dacă ar fi putut. Și omul ăla de pe scenă devine o oglindă în care ei sunt fericiți să privească, să se admire. Pentru că fiecare dintre noi simte nevoia din când în când să se ia pe sine în brațe. Marii artiști ne ajută să ne luăm în brațe. Și după fiecare îmbrățișare ne simțim mai buni și mai puternici gata să dăm și noi mai departe iubire. Și iubirea poate să schimbe lumea. Toate astea mi-au trecut prin cap când o mână de muzicieni îmbrăcați modest își lua la revedere de la noi - pe ruinele unui spectacol uriaș - supervizați blând de Roger Waters. Fără bis. Pentru că povestea se încheiase. Pentru că nici ei nu mai puteau oferi, nici noi nu mai puteam primi.

Slalom prin Atena

Avionul a aterizat ușor deși la Atena de obicei sunt curenți. Iată-mă sosit pentru prima zi de filmare. Teta e o grecoaică fâșneață care mă ridică de la aeroport. Întotdeauna mi-a plăcut să filmez în afara țării. E, așa, un soi de a îmbina utilul cu plăcutul și mă face să mă simt un soi de cetățean universal. Teta nu e așa de vorbăreață ca în august când ne-am văzut pentru prima dată. O doare spatele. Mă dau specialist și o întreb dacă e hernie. Nu, nu e hernie. Atena se desfășoară însorită în fața noastră. Drumul până la hotel nu prevestește nimic din orașul care împreună cu insulele continuă să-i salveze pe greci de la faliment. Nu se simte parfumul vestigiilor, nu văd nici furnicarul din piețele aglomerate ale orașului.

Pe drumul nostru îmi atrag atenția două motive repetate obsesiv: parasolarele balcoanelor din mai toate clădirile și grafitti-ul omniprezent care dă privitorului un triplu sentiment - tinerețe, revoltă și stare de suburbie. Da, Atena este plină de graffiti, cel puțin pe unde m-am plimbat eu. Ajungem la hotel. Sunt obosit. Vecinii mei de cameră nu par să țina cont de asta și se ceartă de mama focului. Aș vrea să închid ochii. Am sentimentul că mă aflu într-un film american despre o dramă în cuplu. Pereții hotelului sunt atât de subțiri încât aproape că intuiesc fiecare cuvânt. Par să se certe de la orice, ăștia doi. Îmi dau o stare proastă. De ce să-ti scoți ochii în camera de hotel la 4 după-amiaza? Hm, poate e o intrebare pe care ar fi trebuit să mi-o pun eu, cu mult timp în urmă. Am stricat niște zile așa.  Somnul începe să câștige teren în toată această confruntare. Cuplul nebun pleacă. Adorm o oră.

La 18:30 cobor in lobby. Apă plată. Indispensabilă. Își face apariția Dimitri, care mă va duce la locul de filmare. E mic de statură, are ochi pătrunzători, veseli și buni, mă anunță că vom merge cu motorul.
Ține să menționeze că atunci când conduce singur o arde tare de tot, dar dacă e însoțit se conformează și merge încet. Mă liniștesc, însă în câteva minute prin trafic realizez că nu aveam de ce să-mi fac probleme. Dimitri slalomeaza incredibil printre masini, printre mașini și borduri, printre borduri și borduri. Ferește oglinzi retrovizoare sau, mai degrabă, oglinzile îl feresc pe el pentru că, trebuie spus, Dimitri mi-a confirmat că în Atena există un respect deosebit pentru motociclete. Mă gândesc la asta în timp ce grecul meu forțează un spațiu prin care sunt sigur că nu ne vom putea strecura. Dimitri nu pare decis să frâneze. Aproape că-mi vine să-i strig că nu este loc când una dintre mașini trage puțin dreapta exact în momentul în care estimam ciocnirea. Dimitri trece fără să frâneze demonstrându-și fără efort afirmațiile. Zece kilometri prin traficul Atenei mi-a fost îndeajuns ca să mă conving că există o cultură și o tradiție a coabitării între motocicliști și mașini. Mă gândesc cu tristețe că eu mi-am vîndut motorul vara asta pentru că în București nu mai există noțiunea de participant la trafic, ci doar aceea de concurent. Mă rog. Avem Centrul Vechi, nu ne mai trebuie nimic. Dacă s-ar construi motociclete mai lungi și mai inalte și, dacă s-ar putea, mai albe decît Q7, probabil că am fi un oraș plin de motocicliști. Mai greu cu scobitul în nas și vorbitul la telefon, dar găsesc baieții o soluție.

Cu fiecare grec pe care-l întâlnesc abordez discuția despre Grecia momentului. Teta mi-a spus că grecii nu prea plătesc taxe. Mai exact, mi-a confirmat. Dimitri nuanțează. Grecii de rând plătesc taxe, cei bogați nu plătesc mai deloc. Nivelul de taxare al marilor averi e aproape inexistent. De aia ieșiți în stradă? Da, și de aia. You, greek people, have the street fighting in your blood. We used to be better, îmi răspunde Dimitri foarte serios, ca și când mânuirea cu dexteritate a cocktailului Molotov și ochitul cu pietre în scutieri e o indeletnicire moștenită din generație în generație și ar fi păcat să se piardă chiar acum când este mai mare nevoie de ea. E inutil să încerc să-mi fac o părere despre Grecia zilelor noastre. Am prea puține informații și cum credința mea sinceră incepe să fie aceea că media zilelor noastre informează prin omisiune, mai am de așteptat. Ajungem la echipa de filmare. Vom filma într-o vilă. O bandă de spărgători care intră într-o vilă cu proprietarii acasă. Muncă de coordonare a șase actori. Am sentimentul că Yorgos va ține bine în mână filmarea asta. Despre Yorgos, Janis și restul echipei, mai târziu.

Hotelul ăsta mi-a provocat o imagine dureroasă. Când am ajuns acasă, seara, am observat că blocul de vis-a-vis care se vede pe geamul ce dă într-o curte interioară foarte ingustă, este de fapt un spital. Am privit ferestrele bolnavilor luminate de lumina rece a becurilor de neon, o lumină ironică, ce nu pare să vrea să acorde șanse. Am privit bolnavii fără nume și chip și m-am gândit că și eu sunt pentru ei turistul fără nume și chip, invidiat probabil pentru că e atat de bogat, sănătos fiind.

Două clădiri, față în față, adăpostind oameni atât de diferiți, dar care au in comun un lucru: speranța. Însă până și speranța asta e o sabie cu mărimi diferite. Una e să agiți în aer sabia speranței că fanteziile și iluziile tale vor prinde viață și alta e să speri că vei fi din nou sănătos. Gândindu-mă la bolnavii din clădirea de vis-a-vis îmi pare că încerc să vânez umbre chinezești. Mă ridic de pe pat și mă îndrept către fereastră să trag perdeaua. În blocul de vis-a-vis, într-una din rezerve, un bărbat stă aplecat pe-o parte, în semiîntuneric, cu fața îndreptată în direcția mea. Am senzația că ma privește fix. Mă surprind uitându-mă lung. Apoi, cu o mișcare scurtă, trag perdeaua între speranța lui și a mea.

Cum ratam iubirea

Oamenii fac greseli mari de dragul iubirii. E un fapt stiut.
Ajung sa se substituie celui de langa ei in forma doar. Ratand fondul.
Aud adesea ca iubirea inseamna sa-l sprijini pe cel de langa tine in momentele grele. Sa simti nevoia sa o faci. Asta nu presupune, insa, ca il intelegi, ca ajungi sa-i studiezi resorturile si sa stii care sunt nevoile lui REALE.

Compasiunea fata de nemultumirile sau nefericirea partenerului tau si umarul pe care i-l oferi nu inseamna nimic altceva decat un antiinflamator sau cel mult un anestezic.
Intelegerea nevoilor reale ale celui iubit, asta este pariul unei relatii. Sa mergi adanc in sufletul celui langa care traiesti si sa nu transformi o relatie intr-o mecanica a sabloanelor. "Hai sa-l sun sa vad ce face", "Cum a fost la birou iubitule", "Esti bine?", "Hai sa ne relaxam in weekend, vrei?", "Hai langa mine si uita de toate problemele pentru cateva ore"; toate propozitiile astea impartite intr-un orar prestabilit nu fac decat sa reduca la o tema generala nevoia unuia pentru celalalt.

Peste asta vine frica oamenilor de a-si spune in fata unul altuia ce-si doresc cu adevarat. Mai ales in plan spiritual. Din iubire oamenii isi menajeaza partenerii. Anumite lucruri nu se spun pentru ca ar fi prea dur sau prea pretentios pentru celalalt. Si uite asa, ajungi sa-ti privesti partenerul si sa-ti pui intrebari (pentru ca nu i le pui lui) vis-a-vis de posibilele lui capacitati de a-ti oferi ceva ce nu-i vei cere niciodata. De frica.

Pentru ca iubirea e perfida pe cat e de curata. Ea se naste si infloreste cu cele mai inaltatoare sentimente, dar moare otravita de cele mai ascunse indoieli.
Puterea de a afla totul despre cel din fata ta fara a-i tulbura apele sufletului, da, asta e marea provocare a iubirii.

De cate ori nu ne-am pus intrebarea asta: - Cum sa te fac sa afli ce imi trebuie de la tine, spiritual vorbind, fara sa te fac sa suferi, fara sa te lovesc?

Si de cate ori am rostit-o partenerului nostru?

Iubirea incepe cu intrebari simple pe care le rostim si sfarseste cu intrebari la fel de simple pe care nu le punem niciodata.

Amateur Hypnosis

Si acum inchide ochii. Urmareste drumul unei frunze catre pamant. Esti insasi frunza. Simti durerea rupturii. Nu poti sa te impotrivesti. Te rupi de toata seva si suflarea care ti-a strabatut striatiile. Esti o frunza. Nimic mai mult. Nu lupti. Nu poti sa lupti cu desprinderea. Chemarea pamantului. E o zi frumoasa de toamna. Tine ochii inchisi si priveste in jur. Sunt dealuri galbui care se pierd la orizont. Esti o frunza. Copacul de care te vei desprinde in cateva secunde se afla in varful unui deal. Se vad casele, undeva, jos, in vale. Sunt cateva case albe, aruncate in dezordine ca niste zaruri ale unor zei pagani. Nu deschide ochii. Nu te gandi la el. Nu te gandi la hainele tale, nici la masa de pranz, n-ai masina si nu stii ce e aia sa conduci. Nu stii sa scrii si nici sarutul nu-ti mai freamata-n minte. Nu simti. Toate cuvintele pe care ti le voi sopti nu exista: el, mirosul lui, umilinta, program, ambitie, ticalos, a insela. Copacul iti trimite ultimele fire de seva inainte de desprindere. In tine vibreaza totul. Simti un tremur usor, constant. Voi insirui alte cuvinte care nu exista: secunda, piele, graba, nevoie, trist, mecanism, fior, gand. Vreau sa treaca pe langa tine cuvintele astea. Le auzi, dar n-au sens. Urmareste-ma, iti voi vorbi din ce in ce mai incet si mai rar. Cuvintele trec pe langa tine. Le auzi, dar nu mai inseamna nimic. Sunt doar litere puse cap la cap. Descompune-le: iubire nu e iubire, e buirei, biruie, iuribe, uberii... si tot asa. Cuvintele nu mai conteaza, nu mai au sens, nu le mai simti, nu te mai pot atinge. Tine ochii inchisi. Respira adanc. O sa simti o durere acum. Ca si cum esti intr-un carusel care-si schimba dintr-odata, brusc, directia. Apoi o eliberare. Toate astea le vei simti la trei. Unu, doi, trei. Respira, respira adanc. Te-ai desprins de copac. Vantul te poarta usor, in drum spre pamant. Priveste dealurile, pentru ultima data. Soarele arde albul caselor catre care te indrepti, in zbor. Vreau sa deschizi ochii, acum. Usor, usor. Tine minte ca nu vezi nimic altceva decat pamantul spre care te indrepti si casele din zare. Albe, imaculate, cu acoperisuri rosietice. Nu simti nimic, nici cadere nu mai simti. Ai atins pamantul, dar continui sa cazi. Toata vibratia din tine se scurge in pamant. Simti cum te infiltrezi. Esti una cu pamantul acum. Nu exista cuvinte, nu exista nimic. Auzi iarba, cum creste in jurul tau. Da, se poate. Nu e o metafora. E iarba care creste. Firele de iarba te inconjoara. Soarele se strecoara printre ele. Esti o frunza pe pamant si te scurgi, in pamant. Un gandac se cocoata pe tine. Auzi antenele cum vibreaza si fosnetul pe care-l fac cautand prin aer. Pamantul se cutremura in apropierea ta. Sunt pasii unui om. Te striveste un bocanc, te face una cu iarba, dar nu mai esti acolo ca sa simti durerea. Continui sa te scurgi in pamant. Asa. Iarba isi revine la normal. Se indreapta, dupa ce bocancul isi vede de drum. In jurul tau vuieste aerul strabatut de mii de gaze. E un zgomot colosal. Sunt sunete pe care nu le-ai auzit niciodata. Te departezi de ele, te departezi de tine, o frunza pe pamant. Te scurgi in pamant. Bucati din tine raman ancorate printre argile nisipoase si roca. Te descompui. Esti in diverse straturi de pamant. Nu mai esti intreaga. Doar vibratia te mai leaga pe tine de tine. Tu nu mai esti. Natura a ramas in urma. Esti in mijlocul tuturor lucrurilor si nu mai exista sens. Nu mai exista nimic. Acum, inchide ochii. Respira adanc. Numara pana la cinci. Deschide ochii. Ne vedem miercurea viitoare.

Rezisti inca o lovitura? Vise invinetite.

E 00:09. Stau in masina si privesc in gol. Mi-e greu sa cobor si sa scutur de pe mine ziua care a trecut. I-am vazut din nou pe sacali la televizor. Acum privesc in gol si-l ascult pe Domingo cantand Nessun Dorma. Si-mi dau seama, asa, cu ochii atintiti in gol, ca muzica este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a facut omului. Pentru ca nu exista pasaport mai frumos pentru un taram al visarii decat muzica. Pentru ca e libertate, speranta, veselie si tristete, toate intr-una.

Si cum stau asa, cu ochii atintiti in gol, imi dau seama ca am nevoie de o poveste frumoasa, plina de speranta, cu final fericit. O poveste a unui erou care sa-mi duca mai departe visele asurzite de claxoane, terfelite de hoti si demagogi, calcate in picioare de blazare, vinete de loviturile primite de la nihilisti.

Am nevoie disperata de un erou modern, fie si pe o foaie de hartie. Un erou la care ei sa nu ajunga si care sa-si ridice sufletul din multime si sa pluteasca deasupra capetelor noastre ca un fulg care nu se topeste nici in soarele cel mai arzator. Am nevoie de un erou in care sa cred orbeste, sa fie gata sa moara pentru mine sa mi se impaienjeneasca ochii si sa jur ca voi muri si eu pentru el si ca n-o sa-l abandonez si impreuna cu mii de oameni care mai au nevoie sa-si salveze visele sa-l aparam si sa stam de veghe cand se odihneste, dormind un somn iepuresc de frica mortii venite de la hotii de vise.

Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete.

Eroul meu are nevoie de mine, stiu, la fel cum disperata nevoie am eu de el. Am nevoie de povestea asta, cu rasturnari de situatie, tradari, o iubire ca un combustibil de avion care arde si-l impinge sa faca toate faptele mari, imense, uriase ca vocea lui Domingo sau notele lui Puccini asternute acolo pe hartie intr-un moment in care Dumnezeu, pentru a cata oara, vizita Italia.

Eroul meu nu exista acum, dar stiu ca daca am sa incremenesc aici cu privirea in gol si am sa ma concentrez am sa pot sa nasc prima celula din trupul salvator, acolo pe peretele din fata mea, se va naste sigur cand vor veni alte cateva sute de oameni langa mine, dornici sa-si scuture visele sau sa le dea la spalat.

O sa ne adunam pe un camp si din toate privirile noastre atintite intr-un punct fix se va naste eroul nostru, daca nu cumva e chiar unul dintre noi, care va insira cuvintele asa cum n-am putea s-o facem noi vreodata incat vom sti ca e el, dupa lucirea din privire, lucirea aia din privire care arde, privirea aia care lipseste de saptezeci de ani din tara asta.

Nu se poate sa nu existe privirea care arde si sfinteste, privirea de otel, de neindoit, fara indoiala de adevarata. Am nevoie de povestea asta si sunt prea obosit s-o scriu, deocamdata ati castigat, hienelor, dar va promit ca am sa ascult muzica asta pana cand am sa-l aduc in fata ochilor mei, in carne si oase, pe eroul care ma va scapa de voi, fie ca e el un profet, un taran sau un copil al carui embrion se hotaraste acum la o aruncare de zaruri intre ingeri.

Un fior mare ne va strabate pe toti in ziua aia si vor lasa capul in pamant de rusine cei care zilele astea ne calca visele plapande in picioare. Acum sunt obosit si trebuie sa ma odihnesc. Eroul meu n-a venit inca. Maine dimineata visele mele ponosite trebuie sa mearga la munca. Va trebui sa caut prin gunoaie, sa le hranesc ca sa nu slabeasca de tot si sa nu fie ucise de virusul distrugator pe care il raspandesc rasuflarile voastre lacome. Peste cateva saptamani visele mele si ale miilor de oameni care le mai au vor fi invinetite de atingerea miilor de stampile, oricare ar fi hartia pe care o vor pangari. Va fi o lovitura grea asa ca trebuie sa-mi intretin visele cu slabele-mi puteri ramase.

Dar stiu ca povestea ta exista si tu vei veni, nu se poate sa nu vii... de vreme ce Calaf a ghicit si inca exista Iubire.

Femeia, o noua era

Stau in holul hotelului Radisson si sunt lovit de senzatia ca intr-un sfarsit lumea va fi condusa de femei. O masa lunga in spatele careia se agita vreo sase sau sapte fete reprezinta centrul de acreditare la o conferinta de imagistica dentara. Un subiect impropriu mie. Dintii mei nu zic nimic. Nu scrasnesc, nu musca. Nu e o conferinta in care predomina barbatii, ba dimpotriva, prin fata mesei asezate de-a lungul geamului urias din fundalul hotelului se perinda destule femei. Si-atunci? De ce doar fete in spatele mesei? Cred ca este reprezentarea unei situatii care tinde sa se generalizeze.

Femeile sunt mai dispuse sa munceasca. Mult mai dispuse la travaliu. Munca, cu tot ce inseamna rutina sau organizare (lucruri dispretuite in genere de barbati), face parte din modul lor de a gandi. De parca si-au spus: daca tot ne-am insusit pe deplin feminismul, hai sa facem si treaba grea. Si au inceput nu doar sa gandeasca diverse scheme si strategii prin diferitele proiecte de management ale profesiilor, ci si sa execute cu de la sine putere. Ca si cand vor sa demonstreze cu toata puterea ca barbatii sunt dispensabili. Si, intr-o oarecare masura, incep sa cred ca asa e. Condesecendenta, politete, disponibilitate, nuante, pauza de pranz mai scurta, mai putin alcool, sensibilitate, tenacitate, concentrare, tot atatea atribute care incep sa situeze femeile mult inaintea barbatilor in planul dezvoltarii socio-profesionale.

Cat scriu eu randurile astea, in fata mea se desfasoara spectacolul acreditarii. Sapte fete sunt intr-o continua miscare pe un ax paralel cu lungimea mesei. Una scrie de zor dupa ce in prealabil zambeste celui din fata sa, alte doua asteapta concentrate sa inmaneze pungi cu cadouri la semnul celei de-a treia care preia oamenii asezati la coada. Alta sorteaza niste badge-uri pe care le inmaneaza celei care scrie si care, intre timp, a ales sa si vorbeasca. Inca o fata sorteaza pungile pe care le aleg primele doua aflate sub comanda domnisoarei care preia oamenii. Peste toate exista un superior, regina balului, care nu ezita sa faca munca oricareia dintre slujnicele sale si pe deasupra sa zambeasca, sa-si roteasca privirile jur imprejur, sa schimbe vorbe cu oricare dintre cei douazeci de clienti din fata mesei lungi. Da, fetele astea lucreaza in echipa si o fac bine. Imi vine in minte o vorba a lui Adrian Sarbu: Tudore, lucreaza cu femei, sunt mai responsabile si mai loiale si au mai multa putere de munca.

Sa fie oare momentul combustiei generate de secole de reprimare? Sutele de ani in care femeia s-a conformat cutumelor religioase si dominatiei sociale a barbatului sa se fi apropiat de sfarsit? Vom fi martorii unei noi epoci? Se apropie apusul feminitatii pe fondul dezvoltarii unei apetente distructive pentru munca si toate formele de dominare ce decurg de aici? Va demonstra femeia ca noi suntem de inlocuit?

Singurul atu pe care il mai poseda barbatul, si o spun cu riscul de a fi considerat misogin, este creativitatea. Dar creativitatea este rodul unui exercitiu indelungat al mintii pe care noi l-am practicat cat timp femeia a facut de mancare, a crescut copii si ne-a spalat hainele. Vremurile acelea au apus. Femeia recupereaza rapid, cu setea unei rase diferite care descopera Pamantul.

Diferentele structurale dintre femei si barbati isi spun si ele cuvintul, acum, cand "tenebrele" personalitatii feminine nu mai sunt zagazuite. Ce va urma? Scenariile sunt multiple si exercitiile de imaginatie sunt binevenite. Un lucru e sigur. Femeia e din ce in ce mai putin dispusa la un soi de sacrificii care pana acum au perpetuat in mod unilateral specia umana.

Rugaciune. Arta stramosilor nu ma lasa sa mor

Ar trebui sa fim fericiti pentru cata frumusete este pe lume. Cred ca Iisus s-a intrupat de mii de ori in toata frumusetea care ne-a mangaiat sufletele, ochii si urechile. Nu e oare Iisus prezent in chinurile lui Van Gogh? In zbuciumul lui intre viata si nebunie? Nu e Golgota lui Iisus in toata neimpacarea lui Strindberg? In suavitatea lui Mozart? Cu lacrimi de bucurie in ochi ar trebui sa multumim zilnic pentru cata frumusete e in lume. Pentru cata inspiratie va naste aceasta frumusete.

Raul in arta e undeva departe. Din aceasta cauza arta ne va tine mereu aproape de Dumnezeu, de Bine. Si drumul pana la Dumnezeu nu e unul linistit. Ar fi prea simplu si vulgar. Realizez acum, in ceasul noptii, ca stau la adapostul celui mai mare Munte. Muntele Frumusetii. Muntele Artei. Nu e umbra aici niciodata, caci soarele lumineaza din toate partile. Uratul nu ma poate atinge. Pentru ca uratul are nevoie de intuneric. Aici e lumina. Stati linistiti. Stramosii nostri au luptat pentru noi si ne-au dat arta ca salvare, refugiu si implinire. Va mai intrebati care e menirea noastra? Speranta? Crezul? Nu vreau sa fiu decat o caramida la alinarea suferintei celor ce vor sa vina. Asa cum eu imi alin sufletul azi...

DINAMO A MURIT

Fotbalistii de la Dinamo castiga BANI. Peste medie. Va intreb, insa, la ce le folosesc banii? Va raspund eu la ce nu le folosesc banii castigati. N-o sa ii ajute sa simta mirosul gazonului proaspat tuns in Champions League. N-o sa simta fiorul indescriptibil pe care ti-l ofera un stadion cu mai mult de 25.000 de oameni. N-o sa primeasca energia si respectul propriilor suporteri. De iubire nici nu poate fi vorba. N-o sa plece in vacanta fericiti, cu un zambet larg pe fata, zambetul invingatorului care merge sa se odihneasca. Fotbalistii de la Dinamo sunt exemplul clar al banului ca scop si nu ca o consecinta a profesiei bine facute. Profesia lor nu e fotbalul. Profesia lor este mentalitatea schioapa, urata si handicapata.

Dinamo nu mai exista. E trist, dar adevarat. Conducatorii vor sa vanda jucatori, nu sa creeze echipe. La Dinamo nimeni nu vrea sa construiasca. Nu exista bucuria muncii pe santierul unei echipe. Doar suporterii sunt cei care mai merita numele de Dinamo. Ei sunt cainii care trebuie sa lase capul in jos, umiliti si nefericiti. Cu coada intre picioare, ei se vor intoarce de fiecare data la stadion, pentru ca au ales sa isi iubeasca stapanii neconditionat. Stapanii lor, insa, ii dispretuiesc prin comportament si mentalitate. Cainii din tribune privesc cu lacrimi in ochi visele care se destrama pe teren. Ar vrea sa-si muste stapanii, urla si schelalaie a paguba si vor veni inapoi, credinciosi saptamana de saptamana, gata sa ierte ce nu e de iertat. Umiliti de infrangeri si de suporterii altor echipe, pentru ca da, fotbalul e ORGOLIU, cainii isi vor urla furia si disperarea catre o mana de baieti pentru care MENTALITATEA e doar o vorba din presa.

Suporterii sunt singurii care mai merita numele Dinamo, pentru ca ei sunt cei care sufera si spera si o vor face in veci. Cei care inseala sperantele si iubirile catorva mii de oameni se numesc simplu HOTI. Iar cei care ii platesc pe HOTI sunt STAPANII HOTILOR. Dinamo este o echipa de HOTI condusa de visul bolnav al banilor. Din tribune, asista la spectacolul jalnic al dezumanizarii adevaratii Caini pana la Moarte. Suporterii. Se mai ridica o intrebare: Am jurat mereu ca vom fi Caini pana la Moarte. Dinamo a murit. Noi pe cine mai IUBIM???

Pactul cu Rock'n Roll-ul

Fratilor, acest articol n-are nevoie de nici un fel de nuanta sau incercare stilistica. Voi fi aspru si direct intocmai ca spectacolul de aseara. Spectacol? Ce spectacol, frate, ca-mi curge sange din urechi si mai am nevoie de doi plamani. Ne-au spart. Batranetea pur si simplu nu se potriveste anumitor oameni. Nu lui Angus Young sau Brian Johnson. Iar nemtii stiu sa asculte AC/DC.

Spectacolul tribunei a fost halucinant. Inainte de intrarea in stadion se predasera armele. Cei trecuti de primul filtru si care erau mai sus cu un damb decat noi, cei care veneam, se pisau linistiti in vazul lumii. WC-urile nu mai faceau fata pentru ca la AC/DC se vindea bere la litru. Cred ca eram singurul fara tricou cu inscriptie. La Shook me all night long eram la coada la bere, dar cand a inceput m-am napustit inapoi in stadion. Imaginea era apocaliptica. Nu stiai unde sa te uiti. 80.000 de mii de oameni erau ca unul. A inceput o ploaie torentiala.

Angus Young dezbracat. In short si la bustul gol. Cortina de ploaie. Nemtii in delir. Tribunele tremurau la propriu, se clatinau pentru ca zeci de mii de oameni sareau. Nimeni nu statea jos. Nimeni. Erau doua variante: or erai dupa bere, or in picioare. Sunetul iti sfasia urechile efectiv. Brian Johnson avea patru mii de coaie in voce. Si canta zid. Rock'n roll fara nuante, fara figuri, simplu si direct. Despre tarfe bune si barbati transpirati cu greutate-n pantaloni si bratu' greu. Muzica despre sex si bautura. Fara depresii si dezamagiri. S-a cantat o singura balada. Hahahaha. The Jack. La Let there be rock Angus a facut solistica aia care te scoate din minti. S-a tavalit pe scena care baltea de apa.

Stadionul urla, noi urlam. Bere, multa bere. Betivi, da, betivi. Angus parca nu se mai opreste. Ploua si mai tare. Nu misca nimeni. Highway to hell. Mi se zbarleste parul. La refren ai senzatia ca tuna. Nu tuna. E reverbul care se intoarce din 80.000 de piepturi. Nu poti sa nu canti. Nu poti, pur si simplu. Brian Johnson fuge de nebun. Unde naiba se duce? Se arunca inainte si se agata de o franghie. E funia unui clopot imens. Au umflat-o si pe Rosie. Mare de tot. Tate mari carne multa. Decolteu imens. Nu mai poti sa gandesti. Gandesti doar chitara si chitara si chitara si chitara. Ce naiba fac astia cu noi? Ce naiba fac ei cu noi? Nu te poti opune. Te duci cu muzica si cu berea si cu Angus Young pana la capat.

Trag tunurile, normal. We salute you. Nu pot sa nu ma gandesc la razboi. Parca e o chemare la razboi. 80 de mii de nemti care au baut bere din halbe de 1 litru canta versuri si refrene simple cu ochii tulburi. E o reteta infailibila. Angus e un zeu. E zeul Gibsonului. E mai mult decat chitara. E religia chitarii. Si-a vandut sufletul chitarii. In schimb, a primit tineretea vesnica. Chipul imbatranit? Mare cacat! Doar o problema de estetica. Ieri seara am vazut pactul cu rock'n roll-ul. Ieri seara am inteles despre ce e vorba in rock. Rock'ul nu e despre libertate, sex sau droguri. Rock'ul este despre AC/DC!!!!!

P.S. Daca AC/DC ar canta cu clapa ar fi cea mai mare jignire adusa rockului pur :)
Cel mai mare dezastru al trupei ar fi ca Brian Johnson sa-si piarda raguseala :)
Am citit ca un ziarist englez spune ca AC/DC nu aduce nimic nou. Mi se pare o afirmatie imbecila. E ca si cum am vrea sa evolueze painea.

Tragedia viziunii

Atunci cand ai o viziune nu te astepta sa-ti fie impartasita de cei cu care lucrezi. Oamenii se simt confortabil in postura de executanti. Asta este tragedia liderilor. A regizorilor, a antreprenorilor, a directorilor de creatie in agentiile de publicitate, a celor care creeaza proiecte grandioase, a dirijorilor carora le-au incaput pe mana orchestre mediocre.

Talentul de a-i capacita pe oamenii din jurul tau este ceva rar. Cu mediocritatea se lupta greu. Sa-i faci pe oameni sa-si depaseasca simpla conditie de rotita dintata (atat de necesara, dealtfel, angrenajului) necesita talent si efort supraomenesc de comunicare. Oamenii nu sunt dispusi sa-si insuseasca viziuni, ci mai degraba sa execute, multumiti cu rasplata de la sfarsitul zilei. Foarte putini din cei care constituie masa de manevra a unui proiect se apuca sa gandeasca fata de acel proiect si altfel decat in calitatea de simplu instrument.

Oamenii isi insusesc doar micile lor tragedii sau vise. Sa-ti pui mintea la contributie pentru dezvoltarea visului altcuiva este o chestiune de orgoliu personal si de blazare. De ce sa-i indeplinesc viziunea? Ajunge ca lucrez pentru el. De ce-mi cere, oare, omul asta nebun sa ma preocupe proiectul si dupa orele de serviciu? Astfel ca marile viziuni se implinesc cu biciul si cu dictatura.

Liderii vor fi rar iubiti. Mai degraba respectati pentru o minte sclipitoare si putere de munca. Foarte rar ei vor reusi sa capaciteze mai mult de cateva persoane cu functii cheie in indeplinirea viselor. Marea masa va prefera sa execute, fara initiativa, visand cu ochii deschisi la propriul moment de leadership, la momentul lansarii propriei afaceri. Foarte putina lume a inteles de ce Napoleon a vrut sa ajunga la Moscova. Si pana la urma infrangerea de la Waterloo s-a datorat unei intarzieri. Cata lume a inteles oare beneficiile pe termen lung ale diverselor politici sau vizuni artistice?

Tragedia liderilor ramane aceea de a nu putea impartasi o viziune care in curand va sluji tutuor celor care, desi nu si-au asumat-o, au executat-o. Tragedia vizionarilor este aceea ca sunt singuri.

Daca...

Eu vin si spun. Cautam fericirea peste tot. Cautam fericirea in cluburi insalubre, imbracati in hainele care ar putea s-o impresioneze pe femeia care nu exista. Cautam fericirea la metrou, in speranta ca ni se va arata cand ne asteptam mai putin. Din senin. Cautam fericirea pe holuri de asteptare. In trenuri sau avioane. Cautam fericirea in bucatariile petrecerilor la care nu am fost invitati. Cautam fericirea in teatre si in sali de cinematograf, mai ales inainte de film. Cautam fericirea in cafenele, in privirile chelneritelor blazate, cu gandul ca nu le asteapta nimeni acasa.

Cautam fericirea la concerte cu formatii obscure si public de nisa. Cautam fericirea in librarii, zabovind mai mult decat e cazul asupra unor rafturi care ne pot arunca intr-o conversatie. Cautam fericirea dedicandu-ne cu orice pret lucrurilor pentru care nu suntem pregatiti. Cautam fericirea in amagiri lenese. Cautam fericirea in adevarurile altora. Cautam fericirea in abandon. Cautam fericirea noaptea, mai ales noaptea. Cautam fericirea in biserici, acolo unde tragem cu ochiul la fericirea celui de langa noi. Cautam fericirea in bratele lui Dumnezeu. Cautam fericirea in dimineti optimiste. Cautam fericirea in tragediile care ne ocolesc. Cautam fericirea in redefinirea ei. Cautam fericirea in colectiv. Cautam fericirea intr-o aventura de-o noapte.

Cautam fericirea in betie. Apoi in abstinenta. Apoi in betie din nou. Cautam fericirea in decadenta si renuntare. Cautam fericirea in salvare. Cautam fericirea in altruism. In speranta si mizerie. In smerenie. Cautam fericirea in hoteluri si excursii. In vacante sau delegatii. In misiuni si acte caritabile. Cautam fericirea in toate momentele reflectarii sinelui nostru in oglinzile murdare ale vietii. Cautam fericirea intr-un tablou vivant. O esarfa. O privire. Un moment in care destinul ar putea sa faca piruete. Cautam fericirea in familie. Cautam fericirea in spitale. In ochii celor care ne asculta. Cautam fericirea in fapte mari. Cautam fericirea in viziuni. In strategii, in arta.

Cautam fericirea in disperare. In lucrurile simple cautam fericirea. Cautam fericirea in copii. Cautam fericirea in toate cotloanele lumilor noastre nesfarsite. Cautam fericirea in imperiul nesfarsit al gandurilor. In prapastia dorintelor. Pe muntele viitorului. In razboaiele sufletului. In victoriile serbede ale orgoliului. Cautam fericirea peste TOT.

O singura intrebare uitam sa ridicam, preocupati de aceasta goana nebuna:

Daca fericirea este cea care ne cauta pe noi si nu ne gaseste pentru ca ne jucam prea mult de-a baba oarba? Daca fericirea cauta in noi tot ce cautam si noi in ea? Daca fericirea reclama fericire?

Celulita la copii, indolenta la adulti

Ma uit la copiii tineri. Si, vreau sa spun, copii. Zece, doisprezece ani. Si ma infior. Ii vad pe marginea bazinului, grasuti si cu celulita. Mi-aduc aminte ca la mine in curte erau copii grasi, dar CELULITA? Parintii nostri nu aveau cum sa faca greseli. Cand lupti cu infometarea nu-ti pui problema grasimilor, ci mai degraba pe cea a lipsei vitaminelor sau a proteinelor. Gasca de la bloc crestea cu mancare facuta in casa, adesea fara carne. Oricum, in niciun caz cu excese. Se facea piata, aia care era. Verdeturi, legume, fructe. Dupa parerea mea, e inspaimantator ce se intampla acum. Si, in aceasta lumea a hiperofertelor, parintii joaca rolul decisiv in alimentatia copiilor.

As interzice cu desavarsire orice Fast Food pana la paisprezece ani. As folosi Coca-Cola ca pe o ciudatenie a gustului, in niciun caz ca pe o sursa de hidratare. As selectiona atent din puzderia de dulciuri. As forta copiii sa se miste. In definitiv, depinde de noi. Exista o educatie a gustului pe care cred ca putem s-o formam foarte usor copiilor. Cred ca limonada cu apa minerala poate sa inlocuiasca cu succes bauturile carbogazoase. Cred ca jocurile pe calculator pot sa apara mai tarziu in viata copiilor. Intre timp, li se poate cultiva pasiunea pentru baschet, fotbal, inot sau orice alt sport care iti solicita conditia fizica.

Fetita prietenului meu, Cristi, are zece ani si nu poseda telefon mobil, desi asta o face unica in anturajul sau. Cu adevarat important este ca a inteles telefonul mobil ca pe un moft la aceasta varsta si poate trai foarte bine fara. Inainte sa ne nastem cu telefonul mobil in mana cred ca e cazul sa ii facem pe copii sa inteleaga ca se poate si fara. Pentru ca altfel vom incepe sa dam nastere unor mutanti care-si pierd instinctele primare, atat de necesare. Recunoasteti ca daca ramaneti in pana cu masina primul gand nu mai este acela de a rezolva sau a depista problema. Vreti mai degraba sa sunati pe cineva. Este un inceput de alienare. Ma lovesc zilnic de prichindei grasi, cu celulita si cu tate in loc de piept. Da, baietei cu tate. Si nu pot sa nu ma gandesc ca respectul pentru corp, care este intr-adevar casa spiritului, se diminueaza pe zi ce trece.

Daca forma fizica a ajuns aidoma unui precept moral transmis din generatie in generatie si nu o preocupare comunicata genetic inseamna ca traim intr-o societate amorala. Burtile televizate, mancaii si colacii de pe solduri vin sa confirme cele de mai sus.

Celor care vin pe aici le sugerez sa incerce sa-si respecte corpul. Ar fi interesant sa fim o comunitate de oameni care isi cultiva trupul si isi salveaza spiritul.

O degustare

Soarele se hotaraste sa ne incalzeasca mai puternic decat ar fi de obicei dispus in luna aprilie si se strecoara printre salciile de pe malul raului. Curgerea molcoma creaza reflexii aproape tacite. Parca sunt ridurile unei femei batrane. Potrivim greu in decor un Mercedes lung si frumos. Nimic din linistea aproape transcedentala nu vorbeste despre seara nebuna care tocmai a trecut.

Fratelli nu mai e un club de noapte acum. Este o cladire cu terasa pe malul Begai si asteapta sa-si recastige magia de-abia in weekend-ul viitor. Premizele unei dupa-amieze demne de o scriitura mediocra din secolul 19 au fost create. Salcia, raul, soarele, stralucirile apei, eu si Bogdan. Vom degusta propuneri de meniu pentru viitorul restaurant. Ne asezam. Soseste primul antreu. Odata cu el soseste si tehnicianul de la firma de sonorizare. Mar caramelizat cu branza mucegai. Trebuie sa schimbe niste cabluri. Sa probeze difuzoarele de pe terasa. Linistea precara ne e amenintata. Inca o lingurita. House-ul izbucneste zgomotos. Imi sare sufletul si pofta. Radem. O masina cu arabi trece molcom prin dreptul nostru.

Vine al doilea antreu, la pachet cu muncitorii care trebuie sa intinda o rasina. E inca o dupa amiaza linistita. Mucegaiul danseaza prin intestine. Drum'n bass. Muncitorii incep cercetarea. Suntem niste dandy aspiranti, inconjurati de clasa muncitoare. Asezati la mese albe inca raspandim parfumuri proaspete si ne dam cu parerea in legatura cu antreurile. Muncitorii ne privesc mirati. Nu ne potrivim in decor. Totul e fusion. Arabii trec din nou cu masina. Ne salutam inca o data. Soseste supa de ciuperci. Echilibristica pentru fata ale carei trasaturi aproape ca s-au deformat de concentrare. Imi doresc nebuneste sa scape o farfurie pe jos. Ar fi in ton cu dizarmonia care se creeaza organizat. Cadem de acord ca nu ne place.

Incercam sa legam o conversatie interesanta. Maioneza cuvintelor e taiata de sunetul ascutit al unui telefon. E al lui Bogdan. Vorbeste. Intre timp, muncitorii trag concluzii. Unul intinde o ruleta. Ceilalti patru fumeaza preocupati si incruntati. Asteapta masuratorile fara sa fie dispusi sa dea vreo mana de ajutor. E o traditie la noi. Unul munceste, patru supervizeaza. Unul e supervizor calificat, doi sunt aspiranti. Al patrulea e inca lenes. Acum deprinde sportul contemplarii. Ruletistul termina masuratorile. Cei patru sunt sceptici. House si mai tare. Nu merge deloc cu Chablis si supa de ciuperci. Ne uitam unii la altii. O duba de un alb indoielnic mascheaza raul. Fixam tabla alba fara sa clipim.

Suntem prea obositi sa protestam. Si minoritari. Ne trece prea repede prin cap gandul sa ne mutam in spate undeva, astfel ca nu apucam sa realizam ca ne-am gandit la asta. Sa recapitulam. Salcie, soare generos, umbra, curgere molcoma a unei ape verzi, doua mese albe inconjurate de scaune negre, terasa umbroasa a unui club de moravuri medii, trei tineri aratosi, un tehnician de sunet, gustari cu pretentii exclusiviste, arabi in trecere, cinci muncitori nehotarati, un Mercedes superb, o duba de constructii, lancezeala, telefoane, nimicuri...

Realizez ca nu mai am mult timp pana la avionul care ma va duce la Bucuresti. Ca prin minune, vinul isi face datoria si dintr-odata totul mi se pare bucolic si placut. Muncitorii imi spulbera orice fel de inceput de reverie si pornesc o masina de egalizat sapele. E la concurenta cu house-ul care porneste mai abitir. Dar vai, nu se poate. Au sosit deserturile. Placinta cu branza, mousse au chocolate, negrese. Suntem paralizati. Praful se ridica in tempo de clubbing. Muncitorii se apropie amenintator. Desertul e divin. Bogdan vorbeste la telefon. Pierde. Bega curge la fel de molcom. Banuiesc asta, pentru ca nu pot decat intui raul care este mascat de duba cu materiale de constructii. Soferul e orc. Si e stirb. Dar ranjeste condescendent. O fi sticla de vin, deserturile sau farmecul meu personal? Ma indoiesc sincer in legatura cu ultima varianta. Suntem veseli. In curand o sa ne mature si pe noi. Nu ne lasam.

Ne bem vinul linistiti. Linistiti, dar nu in liniste. Muncitorii sunt intransigenti si nepasatori. Aristocratia pierde. Mai luam o gura. Ma indrept spre toaleta din interiorul clubului. La intrare observ o biblioteca decorativa. Imi atrage atentia un album de pictura. Matisse, scrie pe cotor. Imi continui drumul spre toaleta cu gandul ca Matisse e butaforie. La iesire verific. Nu, este un album de arta cu picturile lui Matisse. La intrarea in Fratelli. Mi se pare seducator. Am fost la Timisoara si am degustat incercari culinare pe terasa unui club de fite. La iesire am luat un album cu Matisse din biblioteca decorativa de la intrarea in club. Tare, nu? Am ajuns la aeroport la timp. Bogdan conduce elegant. La Guerrilla, Dumnezeu nu apare la stiri a fost highest new entry direct pe locul opt. Noaptea se lasa peste gandurile mele ingalate...

Camera secreta

Lucrez la un proiect despre care nu am vorbit aici pe blog. Si nici nu o voi face. Este inca parte din intimitatea mea. Ceea ce nu las sa se vada. Avem nevoie de incaperea secreta. Avem nevoie de camera in care sa putem fugi din calea furtunilor zilnice. Deschidem usa cu greu, contra vantului si apoi se tranteste puternic in urma noastra si respiram usurati. Nu ne vede nimeni aici. Suntem singuri in linistea mormantala a celor patru pereti. E racoare. Daca articulam vreun cuvant se transforma in ecou si se pierde pe undeva prin captuseala intunericului.

Proiectul la care lucrez se afla inca in aceasta camera. Tot aici in camera asta se afla visele, fricile, temerile si fanteziile mele cele mai ascunse. Un om fara acest depozit secret al sufletului e aidoma unei prostituate bete care canta imnul vreunei galerii gata sa se ofere primului trecator cu ceva bancote. Nu e al insingurarii locul despre care vorbesc. E un loc al cautarii de sine. De multe ori camera secreta nu e pe placul nostru. E musai insa sa intram acolo de cateva ori pe luna.

Camera secreta este tiuitul din urechi la iesirea din discoteca. Daca uitam s-o vizitam vom deveni noi insine o discoteca. Si vom surzi. Iar cand vom fi surzi nu ne va mai ramane decat camera secreta. Este o extrema periculoasa. Conservati-va intimitatea. Nu lasati usa deschisa prea des. Vara intra praf, toamna se aduna frunze, iarna e frig. Camera secreta e centrala termica a sufletului. Trebuie intretinuta regulat.

In rest, e primavara si soarele mangaie cumva griful chitarii sprijinita de canapeaua bej. Imi prepar triumfator o salata dupa ce am tradus o piesa intr-un act. Ce ciudat. La ora asta soarele se plimba pe acordul fa major, dar mai tarziu se va muta in sol si apoi in la si tot mai sus interpretandu-si propriul cantec. Lumina lunii nu-i atat de puternica pentru un cantec la chitara. Luna se va multumi cu un lied sau un blockflote...

Cum te-ai simti sa stii ca nu esti?

Cum te-ai simti sa stii ca salariul pe care-l primesti indobitoceste mii de oameni? Sau ca le creeaza iluzii desarte si ieftine? Sau, mai rau, ca esti o oglinda stramba? Cum te-ai simti daca ai sti ca in fiecare luna primesti bani pentru ca ai scos la lumina un ticalos, un hot, un pervers sau un psihopat si l-ai impachetat intr-o poleiala sclipitoare? Cum te-ai simti sa stii ca nimeni nu invata nimic de la tine? Mai ales ca ai instrumentele cu care ai putea sa faci asta? Cum te-ai simti sa stii ca primesti bani ca sa ciopartesti suflete tinere? Si ca bisturiul tau in loc sa taie, sfasie? Cum te-ai simti sa stii ca in loc sa bandajezi rani, astupi urechi si inchizi guri?

Cum te-ai simti sa stii ca esti platit lunar ca sa arunci gunoiul in mintile oamenilor, nu ca sa-l strangi? Cum te-ai simti sa stii ca primesti bani ca sa te minti pana si pe tine ca esti util societatii? Ba mai mult sa ajungi s-o faci atat de bine incat sa incerci sa-i convingi si pe altii? Cum te-ai simti sa stii ca esti platit ca sa zambesti scursurilor si sa le strangi mana? Cum te-ai simti sa stii ca o sa ajungi sa-ti tresalte inima de bucurie ca o ora cu un ticalos in fata lumii s-ar putea sa-ti aduca mai multi bani? Si mai multa faima?

Cum te-ai simti sa fii platit pentru toate cele de mai sus si sa lupti sa nu-ti fie rusine? Sau sa-i invinuiesti pe altii pentru esecul tau moral? Cum te-ai simti sa fii platit pentru a uita ce inseamna moral? Sau esec? Cum te-ai simti sa fii platit pentru a uita de principii? Si de responsabilitate? Sa fii platit pentru a pronunta un singur cuvant in fata oricarui atac la profesia ta? Cuvantul altei limbi: business! Cum te-ai simti sa fii platit pentru toate cele de mai sus?

Vrei sa afli? Ia-ti de lucru intr-o televiziune, la stiri sau fa-te prezentator TV in Romania zilelor noastre.

PS. Exceptiile sunt foarte putine si intaresc o regula din ce in ce mai trista!!!

Ganduri la moartea pisicii

Am oprit masina vis-a-vis de blocul meu. In dreptul cadavrului unei pisici. Zace intins aproape de linia tramvaiului. Imaginea e intrerupta periodic de masini care trec printre noi. Una dintre ele loveste cadavrul si ii schimba usor pozitia. Ma trec fiori. Intotdeauna m-am intrebat cine ridica animalele moarte din mijlocul strazii. Alta masina loveste in plin. E o imagine sfasietoare. Forta cauciucului peste un trup inert de animal. Farurile masinilor care se apropie lumineaza burta alba a micutei feline. Vantul adie prin blana. Labele incrucisate. Nu pare sa fi murit in spasme.

Maine dimineata nu va mai fi aici, in mijlocul drumului. Toata ziua m-am gandit ca pana la Iisus, nimeni nu l-a mai iubit pe OM. Vechiul Testament vorbeste mai degraba de coduri morale decat despre iubirea de aproape si iertarea prin iubire. Iisus a venit sa ne invete ceva cu totul nou, aproape imposibil de realizat. Miraculos. Iubirea pentru aproapele tau. Ma uit la o pisica moarta in mijlocul drumului. Sute de vieti trec printre noi in masinile lor...

Ce surprindere amestecata cu frica trebuie sa fi trait Omul in fata primei morti... Prima moarte a umanitatii... Primul om martor al primei morti... primele cuvinte... cata moarte s-a intamplat pana cand Omul a descoperit cuvantul "Destin". Cate cuvinte care asteapta sa mai fie descoperite? De ce caut sa gasesc un sens ascuns in moartea pisicii? Acum masinile trec arareori printre noi. Sunt doar eu si cadavrul linistit al pisicii.

Ar fi multe de spus... intotdeauna e mai mult de spus. Am sa intorc masina si-am sa caut un loc de parcare.

Amintiri la cheie, cu finisaje de lux

Ce pacat ca nu putem sa ne silim constiinta sa sune zilnic precum desteptatorul.

Zi de zi construim amintiri. Poti s-o faci sa planga in sughituri. Sunteti in bucatarie si spui vorbe grele. Te scalzi in voluptatea usurarii. Arunci povara peste ea si-o faci sa planga in hohote. Soarele ii lumineaza fata in ziua asta de primavara pe care tocmai ai transformat-o intr-o amintire urata. Superlativ al cinismului, gandul ca e frumoasa cand plange te scarbeste de propria-ti (ne)fiinta. In rest, doua cutite manjite de gem, ea nu si-a terminat oul ochi si salata de rosii. Doua pahare de vin rosu stau marturie ca aseara ai reusit sa fie bine. Firimituri, cateva folii de medicamente, albastrul transparent al unei sticle de apa plata care se confrunta cu mobila maro inchis de bucatarie. Servetele rosii, o sticla de sampanie nedesfacuta la care nu indraznesti sa speri. Toate iti sar in ochi si se fixeaza pe retina, condimentele din jurul imaginii cu ea suferind. Dar nu te gandesti ca va fi o amintire grea, candva.

Te gandesti sa scapi din bucatarie, sa aprinzi o tigara sau sa gasesti o solutie ca sa impingi la mama naibii tacerea asta care te preseaza precum apropierea unui tavan japonez. Mila si ura, vene si artere. Nu mai e oxigen, iar constiinta lucreaza in defavoarea ta. Si plansul asta care nu se mai opreste. Vrei sa tipe, ai vrea poate sa te loveasca, pentru ca numai plansul asta inmulteste un sentiment de vinovatie care, culmea, nu te indoaie, te revolta pentru ca nu, tu nu esti vinovat si toate ti se imbulzesc in cap si-ti vine sa urli si sa ceri socoteala. Secundele sunt supraelastice. Tacerea va mai dura tulburata molcom de plansul transformat in scancet si apoi, spre sfarsit, in lungi oftaturi si cateva tigari pe care le va fuma cu sete in timp ce ochii rosii si umflati te vor privi indiferent, sentinta muta a unei amintiri urate pe care tocmai ai dat-o in folosinta, la cheie, cu toate finisajele.

Nu, din pacate constiinta nu e reglabila precum un ceas desteptator.
Ar fi atat de simplu sa ne amintim zilnic ca trebuie sa construim amintiri frumoase.

Blestemul Sotilor Ceausescu

Pe 25 decembrie 1989, de Craciun, sotii Ceausescu au fost executati in urma unui simulacru de proces.

Atunci, am castigat libertatea.

Patruzeci si cinci de ani am fost condusi de catre doi analfabeti.

De douazeci de ani, dintre douazeci si trei de milioane de romani nu s-a putut alege un conducator.

In 1989 aproape o mie de oameni au murit ca noi sa castigam libertatea.

am castigat libertatea de a fi furati

am castigat libertatea de a fi mintiti

am castigat libertatea de a fi umiliti

am castigat libertatea de a fi inselati

am castigat libertatea de a sta cu mainile in san

am castigat libertatea de a fi nepasatori

am castigat libertatea de a fi folositi

am castigat libertatea de a fi scarbiti

am castigat libertatea de a pierde

Nu e nimic special in ceea ce am scris mai sus. In general nu mai e nimic special in nimic. Ma cuprinde un sentiment de frica. Am senzatia ca ne apropiem de haos. Nimic nu mai conteaza.
Cuvintele pur si simplu nu mai au valoare. Nu mai exista cuvinte pentru ca nu mai exista semnificatii. Cuvintele nu mai pot schimba pe nimeni. Sunt doar cartofi care se arunca dintr-o tabara in alta. Sunt rosii, oua si castraveti care se strivesc de ziduri. Romania nu mai este formata din cuvinte care sa modeleze ceva. Sunt doar legume storcite de zidurile prea groase ale obrajilor nostri. Atunci cand nimic nu ne mai mira, s-a terminat sau este aproape de a se fi terminat...

Ce fac eu aici? Nu exista arme pentru un asemenea razboi. Indiferenta nu poate porni un razboi. Noi suntem indiferenti. E o stare de fapt. Contemplam fatalist propria mizerie. Pana cand cuvintele au ajuns legume. Pana cand televizoarele vor refuza sa mai functioneze si cablurile sa mai transporte imaginile ahtiate dupa audienta. In Romania avem nevoie de cabluri si de televizoare sa faca revolutia pentru noi. Sa spuna ele: - Gata!!!! Gata!!!!! Eu, televizor cu diagonala de 51 cm, refuz sa mai transmit aceste imagini familiei mele. - Da, si eu, cablu optic de mare viteza, te sustin. Suntem vinovati cu totii. In egala masura.

Hotii si victimele au un loc comun aici, pe acest pamant: indiferenta. De aia nu va fi niciodata razboi. Inclinatia catre fatalism nesimtit a acestui popor reclama monarhie sau dictatura. Cuvintele nu mai ajuta. Sunt doar legume storcite. Nu traim. Executam matricea indiferentei. Filtrele ni s-au infundat. Suntem prea indiferenti ca sa ni le curatam. Am ales sa nu mai filtram. Inghitim si nu evacuam. Camara e un loc special la romani. Cate nu pot sa incapa acolo, claie peste gramada. Niciodata camara nu va fi plina. Mizerie va fi mereu de inghitit. Stropita cu indiferenta si impachetata bine, va avea loc mult timp de acum inainte in casa sufletelor noastre.



PS. Intrebati vreun candidat europarlamentar cine a avut primul visul unei Europe unite... grandoarea acelui Om nu va starni ecouri in mintile unor "merge si-asa"...

In Romania suntem demiurgi

Romania ne obliga sa fim demiurgi. Multi dintre noi am ajuns la concluzia ca nu traim intr-o lume frumoasa. Frumosul, la nivel de acceptiune mediocra, a suferit atacuri si lovituri sub centura. El a fost redefinit, pur si simplu. Nu se regaseste acolo unde ar fi normal sa il cautam. Asa ca, fiecare dintre noi se vede pus in postura de a-si crea o lume paralela celei cotidiene. O lume in care sa se inconjoare de bine si frumos. Este o incercare de evadare, dar este mai cu seama o redefinire.

Te gandesti sa-ti alegi cu grija prietenii stabilind matrice care sa-i indeparteze de mitocanii din lumea reala. Cauti cu disperare locuri linistite, romantice sau pur si simplu decorate cu bun gust si populate de lume "normala". Incerci din rasputeri sa mentii un cod al unei minime moralitati, sa nu fii victima compromisurilor la tot pasul. Toate astea te transforma insa, intr-un soi de demiurg, creatorul propriei tale lumi, alternativa la cea de care fugi. Or, incercarea de a crea o lume in interiorul alteia doar pentru ca prima nu mai confirma considerentele noastre morale, este un gest de lasitate si in definitiv un pacat. Plus ca din coliziunea celor doua lumi vom avea de suferit tot noi, ambivalenti de serviciu, victime ale propriilor escapade.

In Romania sa-ti propui o viata frumoasa fara sa tii cont de realitatile celei urate este ca si cum ai incerca sa construiesti o statiune de lux in mijlocul unei puscarii. Mai devreme sau mai tarziu tot trebuie sa mergi la culcare...sau la toaleta..