Caiacisti in lumina inserarii
Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Romania. Afișați toate postările
luni, 20 iunie 2011
Salonul National de Fotografie Turistica editia a XIII-a
PREMIUL PUBLICULUI
Caiacisti in lumina inserarii
Caiacisti in lumina inserarii
luni, 3 ianuarie 2011
Poveste de iarna
Acum trei ani, in preajma sarbatorilor de iarna, am cunoscut intamplator, prin intermediul unui joc online pe internet, doi baieti din Cavnic, Maramures. Tot ceea ce stiam la timpul respectiv despre aceasta localitate, era amplasarea geografica si faptul ca in zona sunt exploatari miniere.
Sincera sa fiu, credeam ca cei doi baieti - Andrei si George - fiind niste pusti de 18 ani, la timpul respectiv, sunt superficiali ca majoritatea celor de varsta lor. Mare greseala! Realitatea mi-a demonstrat cat de mult m-am inselat si ca nu trebuie niciodata sa generalizam calitatile sau defectele unei generatii dupa cele ale unui singur individ. Am fost foarte placut surprinsa sa descopar doi tineri inteligenti, muncitori, maturi in gandire si foarte educati. Convenisem inca de la inceput sa mi se adreseze pe nume. Cu toate ca o faceau, bunul simt si "cei sapte ani de acasa", s-au simtit intotdeauna in respectul care razbatea din conversatiile pe care le aveau cu mine, o femeie matura, de aceeasi varsta cu parintii lor.
M-a mai frapat un aspect la cei doi baieti. Cerandu-le detalii despre localitatea natala, i-am descoperit foarte entuziasmati si mandri de originile lor. Au fost parca, intr-o continua intrecere, care mai de care, sa imi prezinte cat mai frumos locurile, oamenii si obiceiurile de pe la ei. Atata dragoste de locurile natale nu am intalnit foarte des si mai ales nu la tineri. Tot ceea ce mi-au povestit si mi-au aratat prin fotografii m-au facut sa imi doresc foarte mult sa vizitez acele locuri . Sa vad, pe viu, Creasta Cocosului, sa vad portul popular , datinile si obiceiurile de iarna, dar mai ales sa cunosc oamenii mandri care traiesc pe acel taram mirific. Pentru ca asa mi l-au prezentat Andrei si George, ca pe o Tara de dor si doina.
Am reusit sa ajung acolo in primavara urmatoare si m-am convins ca cei doi prieteni ai mei au avut intru totul, dreptate.
Cel mai mult m-au impresionat oamenii locului. Adevarati romani!
Apoi m-au impresionat superbele peisaje cum numai acolo se pot vedea. O splendoare!
Am regretat foarte mult ca nu am ajuns in Cavnic in preajma Craciunului.
In Cavnic se pastreaza obiceiuri stramosesti de o frumusete extraordinara. Unul din ele este Colindul Brondosilor din Ajunul Craciunului.
Colindatorii traditionali au un alt chip in Cavnic, orasul in care Obiceiul Brondosilor a ramas viu inca de acum cateva sute de ani. Cu opinci in picioare, cu nadragii si camasa alba a straiului traditional, tinerii ies pe ulite, impodobiti cu ciucuri si panglici viu colorate, pentru a colinda si a alunga spriritele rele din sat. Ceea ce frapeaza sunt zecile de talangi si clopotei care sunt prinsi pe costume si fetele acoperite cu masti mari, confectionate din piei de oaie, la care sunt prinse limbi lungi si rosii. Legenda Brondosilor spune ca acestia au salvat orasul , cu sute de ani in urma, de invazia hoardelor tatare. Localnicii povestesc cu multa mandrie, cum, folosind inspaimantatoarea costumatie a Brondosilor si zgomotul asurzitor facut de zecile de talangi, au reusit sa ii sperie pe tatarii invadatori si sa-i alunge de pe aceste meleaguri.
In 1717, tatarii au ajuns pana in apropierea unui loc din sat numit "Stalpul Tatarului", hotarand sa innopteze acolo. Satenii au hotarat sa lupte cu toate fortele impotriva lor, in ciuda faptului ca erau depasiti numeric . Si cum o veche zicala spune ca "Codrul e frate cu romanul", satenii au taiat brazii, golindu-le trunchiurile si facandu-si tevi de "puscat" cu carbid - acest obicei inca se practica de Paste- au facut focuri mari, apoi imbracati in Brondosi au navalit noaptea, in tipete, bubuituri ca de tun si zgomote de talangi asurzitoare, peste tabara tatarilor.Acestia au fost atat de infricosati de aratarile zgomotoase incat au fugit care incotro a vazut si l-au purtat picioarele. Asa au scapat romanii din Cavnic de invazia tatara. Si de-alungul veacurilor au pastrat aceasta traditie, imbinata cu sarbatoarile crestine, ca aducere aminte generatiilor tinere, ca o mana de oameni mandri, destoinici si inventivi au tinut piept unei armate invadatoare.
Mentionez ca fotografiile pe care le-am folosit aici nu-mi apartin, ele mi-au parvenit prin intermediul unuia din prietenii mei de la Cavnic.
miercuri, 6 octombrie 2010
joi, 22 aprilie 2010
miercuri, 24 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Casa Bunicilor
Ce amintiri frumoase si de nepretuit ma leaga de aceasta casa, de aceste meleaguri binecuvantate de Dumnezeu. Cea mai frumoasa perioada din viata mea! Nicicand si niciunde nu m-am mai regasit. Soarele verii, apa racoroasa a garlei ( Bratul Borcea), serile pline de pace, florile, nucul sadit impreuna cu fratele si varul meu, inundatiile anuale - cu apa uneori trecand de pragul casei, - iernile petrecute la gura sobei si nu in ultimul rand chipurile blajine ale dragilor mei bunici ! Bunici care ne-au iubit fara retineri, neconditionat pe toti nepotii la fel. Care stiau sa fie severi cand e cazul, dar care se transformau in copii de varsta noastra si ne intelegeau toate nevoile copilaresti. Bunicul, care atunci cand aveam intrebari ne raspundea intotdeauna cu rabdare dar si in mod original. A fost de-ajuns ca varul meu sa intrebe ce este ala un bordei, ca Tataia ne-a construit unul in via din spatele casei. A fost de-ajuns sa spunem ca vrem sa facem poze, ca Tataia ne-a cumparat aparate Smena la fiecare. La varsta de 7 ani, de Craciun, am primit primul meu ceas la vederea caruia am exclamat dandu-mi lacrimile de bucurie : " E de-adevaratelea Tataie?! E numai al meu? " Parca vad si acum privirea plina de bunatate si fericire a bunicilor. Apoi, cand Tataia s-a dus sa se odihneasca intre ingeri, Mamaia a preluat toata grija gospodoriei si a ducerii mai departe a traditiei familiei! Acum eram adolescenti, puteam s-o ajutam, dar mai intotdeauna nu ne lasa. Ne spunea sa profitam de copilarie si de adolescenta, ca o sa avem destul timp sa muncim si sa avem griji. Intre casa si garla nu erau decat 50 m, din aceasta cauza am fost invatati de la varste fragede sa innotam, ca nu cumva sa fim tentati sa ne ducem la scaldat si sa patim ceva. Aveam 18 ani si Mamaia, inca venea cu mine pe malul garlei, cand eram singura, sa ma supravegheze, sa se asigure ca totul e bine. " Cu Dunarea, maica, nu-i de glumit! Invata sa o respecti si nu vei avea probleme! " ... ii aud si acum glasul blajin. Mamaia mi-a fost mai mult decat o bunica, mai mult decat o mama, mai mult de cat o prietena! A fost sufletul meu pereche, a stiut intotdeauna anticipat de ce am nevoie. Avea un al saselea simt, un fler pe care numai oamenii buni de la tara il mai au. Sunt fericita ca si fetita mea a apucat sa se bucure de bunatatea ei macar si pentru cativa ani! Si mi se umple sufletul de bucurie cand o aud si azi ca isi aminteste cu drag de Mamaia Paraschiva. Ce nume predestinat! ... Acum, dupa ani buni, m-am reintors intr-o calatorie de o zi in satul bunicilor. Ce a fost in sufletul meu... stand pe dig si fotografiind casa mea draga, casa copilariei mele, stiind ca nu mai pot intra nici macar in curte... Am cautat locurile pe unde pasii mei de copil m-au dus in descoperirea lumii. Si nu am mai gasit decat amintiri foarte dragi dar si foarte dureroase...
Si pentru a mia oara, mi-am spus "Ce Geniu a fost Eminescu! Cat de bine a transpus in versuri pierderea inocentei copilariei! " ...
" O, ramai, ramai la mine,
Te iubesc atat de mult!
Ale tale doruri toate
Numai eu stiu sa le-ascult!
.................................................
Astazi si de m-as intoarce,
A-ntelege-o nu mai pot
Unde esti , copilarie,
Cu padurea ta cu tot? "
miercuri, 10 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)