Toată Săptămâna Mare stăteam în cimitirul din curtea bisericii, dregeam mormintele peste care mai trecuse încă o iarnă (rece cu rece nu se-nțelege). Pentru copiii de la țară, cel mai complex loc de joacă, răspunzând tuturor cerințelor, este cimitirul satului. Noi nu detectam nimic sinistru, fantome nu existau decât în Scoția, așa că cimitirul era raiul, pentru orice fel de joc. Liniște, cazemate strategice, obstacole, logistică berechet. Nu distrugeam nimic, dealtfel părintele Sturzoiu era geană pe noi. El, ciudat, mergea la biserică în fiecare zi, până după-amiaza, ca la orice serviciu. Lucra mult, scria la masa de piatră de sub teiul din curtea bisericii. Nu ne-a izgonit niciodată, nu ne-a certat niciodată, nici când mai nimeream călimara cu mingea...
Încercam să nu zicem prostii, ocoleam cuvântul drac cât puteam, deși nu prea puteam. Maximum de aroganță era când jucam : la popa în poartă, e o pisică moartă...
Mormintele la țară se delimitau cu pietre rotunde, cărate de la gârlă, pe care apoi le spoiam cu var alb. Mutam flori de la un mormânt la altul, după bunul plac și după trebuință, acolo nu se considera furat, era un fel de proprietate colectivă. Toată lumea avea aceleași flori. Mai venea câte o cucoană fițoasă, de la oraș, cu flori deosebite pentru răposații ei, dar se mențineau deosebite doar un sezon, pe urmă deveneau comune.
Părintele Sturzoiu nu râdea sonor sau cu gura deschisă, niciodată, dar zâmbea frumos și, când zâmbea, își scotea ochelarii. Pe nimeni altcineva n-am mai văzut să facă gestul ăsta.
După ce terminam de spoit pietrele pe la mormintele noastre, părintele ne lua cu el prin cimitir și ne arăta câte un mormânt special:
- Uitați, aici e Mădălina, o fetiță de 6 ani... Aici e un băiețel, Dudu...
Crucile abia li se mai vedeau dintre buruieni. Nu mai aveau pe nimeni în sat, părinții se mutaseră la oraș. Ne organizam imediat și le făceam în câteva ceasuri niște morminte, brici! Erau ca și prietenii noștri, parcă ne-am fi cunoscut. Peste povestea spusă de părintele, mai adăugam noi câte ceva.
Seara Prohodului era cea mai frumoasă, era a noastră, a copiilor, ne băgam pe sub Sfântul Epitaf de zeci de ori. Băieții se mai uitau pe sub fustele babelor, noi le mai picuram ceară pe batic, chestii din astea liturgice.
Noaptea Învierii era mult prea solemnă pentru noi, nu ne prea dădeam în vânt după ea. Trebuia să port rochie și să stau cuminte 4 ceasuri. Dar momentul în care părintele Sturzoiu ieșea în fața bisericii și ne chema să luăm Lumină, era absolutul vacanței de Paște. Avea o lumânare groasă, de o culoare pământie, bujori albi și roșii legați pe ea, și toți treceam și ne aprindeam lumânările de la el. Toți. Avea o răbdare de pământ.
Ah, nu, nu-și aducea lumina de la Ierusalim,cu charterul. O aprindea el, în Altar, căci asta era misinea lui, să ia lumină din lumină.
Slavă Domnului că nu ne-a spus niciodată la slujba de Înviere că masa luminii în repaus este zero și că e purtătoare de memorie, modificându-și astfel, masa. Pentru asta existau profesorii de fizică, pe care, recunosc, nu i-am iubit ca pe părintele Dumitru Sturzoiu.
...
Deși, despre asta este Învierea, despre lumina purtătoare de memorie...
Pentru colegii mei, Nicu Frâncu, Titi Avrigeanu și pentru toți cei care nu au putut fi prezenți la reîntâlnirea promoției 1985.
Un talmeș-balmeș de emoții și prea puțin aer, așa a-nceput ziua de sâmbătă. Mă uitam la cămașa necălcată și mă gândeam, ca în povestea cu drobul de sare, că dacă o calc eu, sigur o s-o distrug.
M-am uitat a mia oară la dulapul cu pantofi și i-am scos totuși pe cei roșii, pentru școală, ei mă duc singuri când mie mi se taie picioarele, plus că așa am enervat-o pe doamna de geografie, când m-a dat afară de la oră, cu sandalele de Guban. I-am pomenit încă o dată, pe Rădoi și pe Cristina, într-un context biblic, căci pe ei i-a mâncat în nostalgie să ne revedem după 30 ani, mai ales pe Rădoi, pe care, la începutul primăverii l-a pălit astenia și m-a sunat. Știți cum e la bucureșteni, ei nu-s cu verdele fagului și cu mâțișorii răchiților, n-ascultă ”Au înnebunit salcâmii” la semafor, ei o ard social. M-a luat pe ocolite, că așa era și-n liceu, până apuca să-ți spună că a luat foc ceva, se făcea totul scrum. Că el ar vrea să-și vadă colegii, că-i e dor de noi...
Cerul cădea pe mine, bucăți-bucăți. Zic:
- Rădoi, stai așa că nu prea s'tem mulți disponibili, că unii-s așa, unii pe dincolo, că n-am timp să-i caut pe toți, că nici nu știu de unde să încep...
Ete, na, ți-ai găsit să nu știu eu de unde să încep ceva, dar începeam să mor câte un pic, mi-era atât de frică să mă-ntâlnesc cu ei!
Așa că a picat totul pe Cristina, ea nu știe să refuze, draga de ea; nu pe noi. Probabil că încă mai păstrează calmul ăla vecin cu deprimoza, de pe vremea când insista să-i plătim cotizația la UTC.
Manole, Manole, cum ți-am înțeles eu disperarea, abia după 30 ani! Cum m-am mai rugat eu să concentreze Dumnezeu toate tăriile cerului și ale pământului, să livreze vreo 10 piedici, ca să nu se întâmple întâlnirea!
Cum să le spun eu că de-a lungul vieții, nimic n-a mai fost atât de frumos ca în liceu, că tare n-aș vrea ca ceva sau cineva să aducă atingere amintirilor mele frumoase?
...
La ora 13 am urcat scara liceului și-am zis: d-apoi, dacă am ajuns până aici, trebuie să fac tot posibilul să fiu eu, aia de mă țin ei minte.
La ora 14 s-a umplut clasa dintr-o dată, nici nu mai aveai când să bocești.
Pe Rădoi îmi venea să-l mai iau un rând la palme, nu s-a schimbat deloc, putea veni lejer îmbrăcat în uniforma de atunci. Pe Marian Baniță l-aș putea recunoaște doar după voce, deși nici el nu s-a schimbat prea mult. Petrică Baniță a avut noroc că a intrat odată cu Marian, așa l-am dibuit. La Valerică Baciu am avut un dubiu, iar el mi-a zis: tu ești Cristina!
Dan Ionescu e la fel de mucalit, am râs cu lacrimi. Venise să se-mpace cu domnișoara de mate, care nu l-a băgat în bac, doar că domnișoara nu ne-a onorat festivitatea.
Am fost prezenți 17 din 34, de la XII-C. De la A a fost doar o fată, iar de la B au fost vreo 6. Nu l-am recunoscut pe Costel Coman de la B, pe Ninel Dumitru l-am recunoscut imediat, la fel și pe Gabi Dragu (băiatul, căci fata a lipsit).
Când ne-am așezat în bănci și profesorii la catedră, aș fi vrut să treacă 473 de buldozere și 827 de cilindri compresori peste mine, m-aș fi simțit mai relaxată.
Doamna de franceză a strigat catalogul, în lipsa domnului diriginte. Nea Titele, ne-ai lipsit cum nu putem să-ți spunem din vorbe! Ne-au lipsit toți cei care au ostenit prea repede: Domnul Briciu, Domnul Director Neagu, Doamna Georgescu de biologie, Domnul Diriginte Dumitrescu, Dinu pedagogul, dragul nostru Marius.
Fiecare și-a făcut rezumatul vieții, în aceste momente am regăsit mimica și gesturile fiecăruia. Lui Rădoi i-a lipsit pixul din mână, dar răsucea un pix imaginar, totuşi. În fața profesorilor, toți am fost ca pe vremuri, la lecție; nepregătiți.
Jumate din ei au copiii doctori sau viitori doctori. Cealaltă jumătate, copii prin alte facultăți. La români, asta e legea fundamentală a părintelui responsabil, să-și împingă copilul mult înainte, să-l ajute să ajungă mult mai departe decât a putut el. Ăsta e absolutul pentru el, părintele, copilul să-i ajungă Domn.
Am mai risipit emoțiile, tot dragii de profesori ne-au ajutat. Acum 30 ani erau tineri și entuziaști, navetiști de București și de Buzău, s-au dat jos dintr-o rată în centrul comunei, având în mână câte o valiză cu cărți. În bănci îi aşteptam noi, loazele, crezând c-o să-i fentăm. N-a mers.
Toți aveam în față o tinerețe care țopăia joc de iele zbuciumat și nebun... Ne-am mutat la restaurant. Cum să zic, ca să mă-nțelegeți? De cum am intrat pe ușă, metamorfoza a fost scurtă și rapidă. Ca-n basme. Ne-am dat de trei ori peste cap și ne-am trezit acum 30 ani. Transcendere, transgresare, magie? De toate.
DJ a fost Florin Briciu, cel care dădea discotecă la vremea aia, în cămin la Lunca Priporului. Tot, tot, tot ce ascultam și dansam pe vremea aia, am dansat acum. Toți. A fost nebunie generală. Nu manele, nu Pinguin. Am experimentat totuși ceva ciudat, numit Mușamaua, la început am fost uluiți, apoi imediat curioși și ne-a ieșit experimentul. Vecinul Marin de peste gârlă de pensiune mi-a mărturisit că am cântat mai tare decât interpreții și cunoaștem repertoriul. Țuica a fost perfectă iar vinul de la Vișan, ambrozie pentru zei! De aia am și dansat toți așa de mișto. Nimeni n-a stat jos, ne mai izgonea Florin la mâncare, căci nu ne dădeam duși. Profii au fost foarte încântați, noi la fel. A doua zi ne-am adunat la potroace, tot la Roza, apoi i-am condus pe fiecare. Plecau înapoi la treburile lor, la viețile lor. Ăsta a fost un alt moment greu. Tot după 30 ani înţelegeam ciclicitatea romanului Baltagul. S-a terminat prea repede. A fost mai întâi seară, apoi s-a făcut dimineață și am pornit către următorii 30 ani. Later edit: au lipsit oltenii, iar noi am uitat de piesa preferata a lui Florescu: frunzuliță de susai, și-a luat soacră-mea cai! Și-a amintit de ea Cristina, când ne îndreptam către casă, la 3 dimineaţa, cu pantofii-n mână.
Îi făcusem parastas lu' tataie, organizare absolut impecabilă, exact cum se face la ţară, cu tradiţie autentică, adică mai aveam oleac' şi-l chemam pe Oică cu acordeonul, că nu mai făcea faţă magnetofonul, săreau rolele de pe tamburi. Pomenirea răposatului, care ne asigurase fiecăruia ba un nume, ba o casă, ba nişte pământuri, ba nişte metehne, a durat până târziu în noapte. Numa' ce adormisem toţi, împrăştiaţi ca după bătălia de pe Câmpia Mierlei, că-l auzim pe văr-miu Marcel: - #¤%&-mi-aş /%&¤-n obiceiurile tale, Aurico! Io de unde dracu mai beau apă, fă, prăpădito, că mă arde vadra aia de vin la lingurică? Crez că te-i fi şi pişat în apă, amărâto! Dumnezeu să te ierte!Iote, mă, că nu s-a lăsat pân' nu s'a aruncat iar! Ia sculaţi, mă, că s-a aruncat Aurica în fântână, de data asta nu mai ai pe cine scoate, gata, e lemn! .... Trecu şi înmormântarea Aurichii, fără acordeoane, clar, că abia după un an ai voie la acorduri muzicale. Ne strânge Marcel pe toţi, într-un comitet ad-hoc: - Fă, fiţi atenţi la mine, că noi trebe să discutăm serios despre cât e de bine şi cât e de rău să fii Podorean. Deci, noi, toţi ăştia de ne tragem din moş Aurel, tre' să fim atenţi la o chestie de genetică de clasa I, adică vedeţi că avem deja doi sinucigaşi în neam, dintre care doi fraţi, deci cu genele acoalea, una lângă alta. Rezultă că se manifestă decât la fraţi, damblageala asta cu sinuciderea. - Acuma, s-o luăm pe rând: io cu sor-mea şi cu Cornel e posibil să scăpăm, că s-a-ncrucişat genele cu ale lu Augustin din Meteleu, cojan. Ăia se încăpăţâmează să trăiască suta de ani. Tu (adică eu) şi cu frac-tu sunteţi cam în pericol, aşa, că tu eşti şi oleac' cam fără om, exact cum fuse Aurica, e posibil să nu te mai ia nici dracu de nevastă şi să dai în boala fetelor bătrâne, te uiţi în poze şi oftezi. Aicea tre' să vezi cum te învârţi, că mai ai timp. Frac-tu e posibil să semene cu Neculai, frac-su Aurichii, care s-a spânzurat şi el în fânărie. Deci, devine cam nasol cazul. Îmi dau seama că trebuie să intervin: - Bravo, mă, bine că tu cu sor-ta şi cu prâslea aveţi gena dominantă şi io cu frate-miu suntem agăţaţi de aia recesivă! V-au dat vouă Mendel şi Morgan tot ! Şi, oricum, mama nu manifestă asta, tac-tu nu, nea Petrache nu... - Fă, nu ştiu ce zici tu acolo, că io am luat ca referinţă genetica de-antâia şi aicea e vorba de Podoreni, nu de Mendeleev. Nu se manifestă la toată lumea, se aruncă-n neam. Trebuie să avem mare grijă cu genele astea, eu zic să ni le scoatem. Tu, până una-alta, vezi poate convigi pe vreunul să te ia, măcar fă-te că te-mpiedici, frac-tu să nu-şi facă fânărie în curte, de mine n-aveţi nici o şansă să scăpaţi, că de-abia aştept toamnă după toamnă să trag vinul, sor-mea... nu e frumos să vorbim vulgar de o doamnă... deci, concluzia e că trebe scoase genele. Ne risipim oleac' pe gânduri... chiar, ce naiba, o fi ereditară ţăcăneala asta...? Doamne-ajută ca următorul mort din neam să fie de moarte bună! N.a. : Personajele din povestire sunt reale, la fel şi evenimentele. Am avut norocul să mă nasc într-un neam de oameni cu foarte mult umor, sunt celebri podorenii. Singurul nume schimbat este cel al răposatei nefericite, nu o chema Aurica. Nu e o batjocură la adresa ei sau a gestului ei, nu fac glume macabre. Fotografia este facuta de Florin Puscas si reprezintă Sfatul Bătrânilor, grup statuar din Baia Mare. Am ales-o pentru că se potrivea cu sfatul podorenilor.
În memoria dirigintelui meu, TITEL DUMITRESCU Trecusem într-a unşpea, după un examen de treaptă cu trei materii, care scosese esenţa de ţapinari din noi, în forma ideală. Nu ne ajungea nici dracu la nas (săru'mâna părinte, ştiu că nu vă place când zic drac, dar e doar o noţiune...un fel de butonieră literară). Noi eram ăia de la Silvic, preţioşlâcul liceului. Acuma, serios, era lupta dracului (săru'mâna, ştiu), să intri la silvic. Adică, ne scuzaţi, în loc să stăm dimpreună cu toţi circulariştii, plini de rumeguş, în Fabrică, noi stăteam ca boierii, plini de noroi şi cu degetele bocnă, în pădure, la funiculare. Care nu ştii schema de funcţionare a lu FP-2, să vii să ţi-o arăt eu! Când dădea norocul peste noi, făceam practica în platforma secundară din gară de la Nehoiaşu, la belit buşteni cu cuţitoaia şi cubat arbori doborâţi cu clupa. Noi eram 3 fete şi 32 de băieţi în clasă. De regulă, fetele erau la cubat şi, mai de regulă, fata cea mai cuminte şi mai ascultătoare. Deci, eu n-am cubat niciodată. Eram cu recidiviştii clasei la spintecat lobde. Era fascinant spintecătorul ăla. Cumpăram pepeni de la gară şi făceam experienţe cu ei. Aşa, să ne întoarcem la clasa a XIa. Trecuseră 3 zile şi noi nu aveam diriginte. Oricum, nu ni se putea întâmpla nimic rău, profii incomozi erau deja alocaţi la alte clase. Rămăseseră Popa Petrişor şi Titel Dumitrescu, fără clase. Popa refuzase să mai ia clasă după ce terminase cu seria dinaintea noastră, unde erau Doru Crăciunaş, Costel Grigoraş, moldovenii cei mai solicitaţi de gagici, iar Nea Titel nu era în graţiile lu' Tamba. Tamba era directorul Neagu, Dumnezeu să-l odihnească şi pe el, un om minunat, aparent un monstru dar în realitate un copil supărat. Vestea că Nea Titel va fi dirigul nostru am primit-o în prima zi de practică agricolă. Stăteam ca nişte fraieri în curtea şcolii, cu fundurile pe găleţi, parcă eram de la orfelinat. De noi urma să aibă grijă doamna Ilie, de la prelucrare. Când s-a făcut careul şi directorul a spus: Tovar'şu Dumitrescu va lua clasa de silvic..... am spart găleţile. Eram în delir. Din prima zi s-a simţit care sunt şefii. Am avut un spor nebun la adunat prune. Unul stătea lângă căruţă şi ne ponta. Fiecare dintre noi veneam cu găleata plină, o arătam pontatorului, o palmam discret pe după căruţă unde o predam altuia, la schimb cu o găleată goală, ăla prezenta şi el găleata plină... înţelegeţi, da? Dintr-un unghi inofensiv ne privea dirigul, era geană pe noi, ca să ştie omul cu cine are de-a face. Şansa lui ar fi fost să renunţe la noi în ziua aia, şansa noastră a fost să n-o facă. Am avut două cazuri de tentative de exmatriculări, unul mi-a fost destinat mie, ce să fac, de mică am reacţionat nasol la injustitie pedagogică şi m-am trezit în unşpe metri-uri cu o profesoară, cea de chimie, Dumnezeu s-o odihnească. Cred că cel mai delicat moment din viaţa dirigului a fost decizia consiliului profesoral în legătură cu mine. Pe de-o parte era vorba de colega lor, profesoara, pe de altă parte eram eu, care aveam dreptate şi eram şi bună la carte. A fost un compromis, am scăpat cu şapte la purtare. Dirigul n-a mai fost la fel faţă de noi, după întâmplarea asta. A urmat aproape exmatricularea altui băiat, din motive de ceva nasol pe la internat, ceva cu o fată... ce dracu, şi pe vremea aia erau curvuştine, doar nu le-a inventat generaţia asta! Capac a pus Ionescu, când a luat-o-n ciocul opincii pe profa de mate. Ei, bine, Ionescu n-a intrat în bac. Nea Titel ne-a iubit aşa cum am fost, rebeli fără cauze. Când ne săpunea şi ne ameninţa că ne lasă, vorbea gura fără el. Ne-a dus doi ani, mai uşor i-ar fi fost să ducă un tren în braţe. Habar nu am cum se cristalizează relaţiile dintre diriginţi şi elevi acum, probabil la fel, deşi natura cerinţelor şi ingerinţelor elevilor şi profesorilor o fi diferită. Habar nu am dacă emoţiile mai sunt aceleaşi la desemnarea dirigintelui Un singur lucru trebuie că a rămas la fel: veşnicia anului şcolar.
Noi n-am avut robe de atlaz şi pălării Oxford style, la absolvire. Ne-am făcut nişte panglici lungi, cumpărate la metru de la tanti Nuţa Pană şi ni le-am prins în piept, cu un mic artificiu floral şi chicios. Pe panglicile acelea ne-am scris apoi candoarea, inocenţa şi dragostea; ne-am scris tinereţea. Ziua absolvirii liceului e ziua când ţi se desfac curelele de siguranţă. Pe urmă, eşti pe cont propriu. În dimineaţa acelei zile, nimeni nu mai trage de tine să te trezeşti, protestând cu ceasul deşteptător în mână. Eşti treaz de când lumea, ori nici n-ai dormit. ... În ziua aceea era frig. Curtea şcolii a fost dintotdeauna rece. Tremuram de frig, de emoţie, de nerăbdare, eram nişte Niculai Moromeţi, cu flori în braţe şi cu sufletele cât găleata. Cineva pregătise o cheie simbolică, sculptată în lemn, pe care urma s-o predăm celor care intrau în anul următor într-a douăşpea. N-avea nimeni timp şi chef de bagatele, nu mai ştiu cine a predat cheia aia, probabil Cristina, colega noastră docilă şi sârguincioasă, căreia-i revenea rezolvarea tuturor lucrurilor pe care noi, ceilalţi, le refuzam. Pe ea n-o întraba nimeni dacă e de acord să facă un anumit lucru, îl făcea şi gata. Ea nu protesta. Dacă ea n-ar fi existat, ca să încerce să asigure un oarecare echilibru, probabil am fi ajuns toţi la şcoala de corecţie . Îţi mulţumim, Cristina, ştim că a fost greu, mai ales că poate ai fi vrut şi tu să faci tâmpenii, dar n-aveai cum, având mătuşile cadre didactice. E îngrozitor să ai mătuşi profesoare şi să nu poţi să bei şi tu o vodcă în spatele gării, la fiare. Ceremonialul de absolvire a fost atât de cumplit, încât nu-mi amintesc nimic. Probabil ni s-a urat drum bun în viaţă, cibeva a vrut să recit din Kipling... Noi n-am chiuit pe străzi după absolvire, n-am dat cu pălăriile în sârmele de telegraf. Ne-am dus la bar la Romică şi am încercat prima combinaţie de Brifcor cu vodcă. Am încercat şi nişte ţigări, avea să afle şi tata de ele, bine că n-a aflat mama, ea nu ştia să negocieze cu consecinţele. Nu ne-am mai întâlnit niciodată unii cu alţii, mulţi dintre noi. Cât să fie de atunci? Douăzeci şi opt de ani... N-am avut nici o întâlnire organizată. Recunosc că nici n-aş rezista cu emoţiile. Mi-e atât de dor de toţi !!! Nu ştiu nimic de olteni, de Florescu, de Ciu, de Rădoi, de turcul Sadri. Ăştia n-au facebook, nu joacă Farmville. Pe unii i-am pierdut definitiv. Implacabil, timpul ăsta, singurul cu care nu te poţi contra. În fiecare an îi privesc din balcon, pe absolvenţi. În fiecare dintre ei, cei de azi, suntem fiecare dintre noi, cei de ieri. Ne deosebeşte, totuşi, ceva. Ne deosebeşte gama de accesorii. Noi am absolvit în jeanşi, tenişi de Dragaşani şi nelipsitele genţi hidoase, kaki, în care primiseră părinţii noştri măştile de gaze la serviciu, pentru apărare civilă în caz de dezastre chimice. Aveam câte o hârtie de Vladimirescu, de douăşcinci, în buzunar şi viaţa abia începea. Cei de azi au toată tehnologia de pe planetă îndesată în urechi şi în buzunare şi viaţa tocmai ce le închide primele uşi în nas. Cum ar fi, dacă...
Am visat livada lu' Madame Marin. Nu i se spunea baba Marin sau doamna Marin, ci Madame Marin. Casa ei, din cărămidă roşie, era în spatele casei mele, acolo unde este acum Biserica Baptistă sau Evanghelistă, niciodată nu sunt sigură care dintre ele. Livada se întindea între strada Merilor şi casa lui Dan Puric, era o nebunie şi-o frumuseţe; subtitutul pentru universul meu de copil, cel real fiind la Măgura. Primăvara, când înfloreau pomii şi primele păpădii, era semn că ne puteam relua jocurile. Întindeam între pomi, fire de nylon (strună de dat la peşte), la capătul cărora fixam nişte cutii de medicamente. Aia era reţeaua de telefonie. Cunoaşteţi, cei din generaţia mea, principiul de funcţionare, da? Ăstora mici, degeaba le explic, între timp a apărut Skype sau android. Primele săptămâni, până înfrunzea nucul, erau nasoale. Nu aveam foi pentru ţigări. Acum aflu că, cei din alte cartiere fumau macaroane. Am ratat soluţia asta. Noi fumam plante, eram un soi de etnobotanişti, care va sa zică. Cănd avea chef de noi, Madame Marin ne chema la ea, pe terasa casei, şi ne servea cu şerbet de zmeură sau cu dulceaţă de caise umplute cu nuci, în farfurioare de sticlă. De la ea am învăţat toţi, cum se folosesc anumite tacâmuri sau cum se folosesc şervetele de pânză, în timpul mesei, sau cum se ţin paharele cu picior.. Încerca să ne arate şi cum se execută broderiile sparte, dar, era deja prea de tot. Pe mine mă aştepta praştia de alun şi arcul meu înfăşurat în bandă de piele, făcut de nea Fănică cizmarul. Când au venit primele buldozere şi au scos merii din rădăcină, ca să înceapă construcţia blocurilor 1,2,3 şi 4 , Madame Marin a plecat de acasă pentru o perioadă mai lungă. Ne duceam pe terasa ei, ne jucam. La geamuri şi la uşi erau obloane cu lacăte. Între timp se mutase şi familia doctorului Puric, casa lui n-a scăpat de urbanizarea cu de-a sila. Ne-a lipsit şi leagănul din curtea lui, şi borcanul cu bomboane de pe masa din curte... În visul meu de azi-noapte, livada era exact aşa cum o ştiu, nu lipsea nici mormântul Ursei, căţeaua lui Mircea Hodel. Nu lipsea nici Madame Marin, erau toate ingredientele unui tablou oniric perfect. M-am trezit tânjind după un singur lucru rămas înţepenit în trecut: după inocenţă. Eu cred că este singura stare pură prin care trece un om, în procesul construirii personalităţii. Nostalgia asta, nici nu putea să se suprapună mai prost, decât cu o zi de luni.
Trecuse şi august, dar vara se înghesuia prin toate colţurile, nu se dădea deloc dusă. Era o invazie de ţânţari, organizaţi decimal, dupa sistemul armatei lui Genghis Han: în fiecare seară, zece ţânţari scârboşi îmi atacau dormitorul şi, dimineaţa mă găsea sărind ca mingea, cu pliciul în mână. Vecinii îşi aduseseră lemnele pentru iarnă şi se încinsese campionat de drujbe pe stradă. Mi-am făcut bagajele şi m-am uitat pe unghiul de navigaţie; arăta spre Măgura. În două ore săream, regulamentar, peste poarta lu' văr-miu. Nimeni acasă, ca de obicei. În bucătăria de vară , pe plită, zăcea o oală cu porumb fiert. Iau vreo trei bucăţi şi ies la poartă, pe canapea. La Măgura, dacă nu respecţi programul de canapea, eşti degeaba! Socializez cu vreo câteva vecine, aşa, subţire, că nu era încă ora de dezbateri sociale. Apare văr-miu. Dinspre district se apropia şi nevastă-sa. Zice el: - Voiam să te sun, că-s totuna de emoţii! - Ce naiba ai, doar n-ai câştigat la loteria vizelor?! - Nu! Te iau pe ocolite: Am alt tătic ! - ???!!! - Fă, adă o juma de rachiu din ăla de gutui, că asta e proastă la şocuri, plus că, dacă a trăit atâta timp singură, ca nea Silică, nu înţelege nevoia de cămin, de familie! - Mă, tu eşti sănătos? Cum dracu să ai tătic, că tac-tu e cu drepţii de când cucii! - Fă, stai să vină aia cu niscai udătură din beci, ca să ne înţelegem omeneşte. ... - Deci, situaţia e aşa: Mămica s-a măritat ! (n.a. : "Mămica" are 70 de ani). În concluzie, ai şi tu un nou unchi. - Aaaaa, zic, da' ştiu deja! - Ţi-a zis copchiii pe mes? - Nu, dar ştiu de anul trecut, nu se mutase la un nene la Costeşti? - Asta era anul trecut. A venit înapoi, pe toamnă, cu un sac de vinete, doi de varză şi un deca de vin din ăla cojănesc; agoniseala pe trei luni. A suferit vreun sfert de oră şi până seara era bicicleta poştaşului la ea pe prispă... Am simţit io o ofensă, ca fiul cel mare al familiei, şi i-am aruncat bicicleta în gârlă. Nu-mi necinsteşte mie mama toţi pripaşii! - Mă, ce să zic, e viaţa ei, i-o fi greu singură! - Ce vorbeşti fă, să mă ia pe mine toţi în ciocu' opincii, la serviciu, că am câte un tătic pe lună? - Aşa, şi deci, unde-i mă-ta acu'? - La Buzău, cu pretindentu', să-şi ia nişte plăpumi şi ceva de aşternut, că cât a lipsit de acasă a plouat pe lângă horn şi i-a distrus tot p-acolo, a mucegăit. - Şi ăsta cine e, e dup-aici? - Da, a fost fierar; vădan. Hai, să fim sănătoşi, ia o gură de rachiu şi să mergem să mâncăm ceva. ... Vin şi copiii de la fotbal: - Tată, a zis tanti Cica să vă duceţi pe la ea, mai pe seară, că face gogoşi! Mă bucur, în sinea mea, mi-era poftă de gogoşile lu' tanti Cica, făcute cu cana. Văr-miu mă simte: - Nu te bucura prea tare, că s-a dărâmat şi asta de tot! Toată ziua e cu jumatea de tescovină după ea. Ultima oară , când a făcut pomană lu' fii-su, a făcut borş de peşte şi a fiert peştele înainte de legume, vreo trei ore, de-a ieşit un balbaş de ciorbă, nu mai zici că fugea după popă prin curte, să-i dea şi la pachet un borcan! Ne ducem totuşi la Cica, prea insistam. O găsim sub şopron, curăţa porumb. Ne zice să ne aşezăm la masa din curte şi să servim gogoşi. Mă cam formalizam, na, nu eram chiar de-a casei, aşa că dă văr-miu la o parte ştergarul de pe farfurie. Ies la iveală nişte coji de ceva... - Bre, ce dracu s't astea, prescuri? - Mă, zice baba, tu eşti râzător ca mă-ta, ia vezi! Alea-i gogoşi! Râdea Cica, cu obrajii flăcări... N-am putut mânca aşa ceva. Văr-miu a băgat vreo câteva în buzunar, pentru un experiment, cică, sau pentru o demonstraţie. Mă întreabă baba cât stau pe la ţară, ca să mai vorbim si să-mi dea la plecare nişte pere scurte-n coadă. Îmi zice: - Atâta numa mâine nu-s acasă, că mă duc să adun prunele alea roşii din Poduri. Ţip: - Ai prune roşii ??? Mâine îmi dai câteva să fac gomboţi !!! Mă linişteşte văr-miu: - Stai fă, calmă, că asta a vândut fâşia aia de pământ de când lumea, da' s-a rătuţit naibii, nu vezi că nici n-a pus ţaic în gogoşi? A adunat caisele de verzi, ca să le facă ţuică, nu mai e bună de nimic. Scoate prescurile din buzunar şi i le aruncă lui Colţ, câinele, care a avut un moment de iritare după ce le-a mirosit. Se însera şi peste partea aia de sat se întindea un miros de bulion fiert şi turte coapte pe plită. Ne cuprindea lenea. Îmi vine o idee: - Vreau să fac felinar din lubene, ai pe ogor? - Am, da' doar nu eşti bolnavă să iei de la mine ! Mergem mâine pe ţar'nă, au ăia o grămadă. Se aude poarta trântindu-se. Venea mătuş-mea în vizită: - Bravo fetică, tu să ţii nasu' pă sus, că parcă nu eşti şi din neamu' nostru, eşti numa de-a bozgorilor. Pe la mine de ce nu dai? - Bre, de-abia am picat şi eu, plus că nu ştiu când eşti acasă, unde mai locuieşti....?! - Hm, ţi-o fi suflat ăsta mare în ureche niscai prostii. Io nu poci trăi singură, că e greu ca vădană. - Păi, am înţeles asta, bine că l-ai găsit pe nenea ăsta, ce să zic? - Care nene? - Ăsta din sat, ca să nu te mai duci după ei prin alte părţi! - Hm, nu zic io că voi decât inventaţi? Nu mai stau cu el, că a venit fi-sa de la Mizil şi l-a luat. O bagaboantă, fi-sa! Am găsit altu azi, pe tren; om bun, cam peltic. M-a dus la piaţă la Gorbaciov şi mi-a luat plapumă şi o pătură frumoasă cu nişte cai care-aleargă prin apă. Omu şade la Ursoaia. Mă duc mâine să văz ce-i pe la el! Văr-miu trăgea din ţigară, privind în gol, gândeai că-i Moromete. Eu mestecam la nesfârşit o turtă. Avea acelaşi gust dintotdeauna, acelaşi miros de fericire simplă, curată, dar nu puteam înghiţi. Se lăsase noaptea peste sat, cântau greierii şi recunoşteam, a mia oară, matricea veşniciei, acolo, la ţară.
”... You wake up in the dark and hear yourself, and see yourself... when you were a child !?” Prietenilor mei din copilarie, Cristi Drăguşin şi Titi Avrigeanu - acum departe de ţară. 12 septembrie. Zi descărcată acum de orice fel de emoţie. Şi ce dacă începe şcoala? 12 septembrie n-are magia lui 15 septembrie. Mă uit din balcon, la copiii care trec spre şcoală. O forfotă din care nu distingi nota de special. Câteva mame, cu flori în mână şi copiii alături, liceeni "proaspeţi" cercetând din mers terasa de la Bambuu (aici vă veţi petrece mare parte din timp, copilaşi, până ce va veni bacul distrugător de speranţe)...şi totul se stinge rapid şi forfota se mută în curtea şcolii. ... Cel mai înspăimântător lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să nu mai am amintiri. Să uit prima zi de şcoală, când făceam praf în zece minute, ştrampii imaculaţi şi pantofii de lac grena, când ghiozdanul trecea rapid în atenţia lu' nea' Fănică cizmaru', căci nu mai avea curele, când zburau rapid filele din caiete, după nişte partide ţepene de raliu, ics şi zero, avioane şi basic origami (solniţe, bărcuţe), stiloul chinezesc cumpărat pe sub mână de la tanti Licuţa îşi boţea peniţa în lemnul băncii, culoarele dintre bănci deveneau piste de patinaj viteză şi motorina sau petrosinul de pe podea era lustruit cu uniformele noastre, se înregistrau şi primele ghivece sparte, primeam câteva manuale noi, care miroseau frumos (vreo trei zile, până când punea stăpânire parizerul pe ghiozdan), ne îmbrăţişam atât de "afectuos" cu băieţii, că ne zburau bentiţele de pe cap, iar Cristinei, ochelarii de la ochi, mai apărea câte o nară sângerândă sau câte o mânecă de sacou smulsă, primeam ceva bomboane, de încurajare, din partea şcolii, primeam de la Doamna Doctor Moldovan nişte pastiluţe cu iod sau ceva, ca să nu facem guşă, după care ne controla în cap, la unghii, la plămâni, ne spunea câte ceva frumos, că am mai crescut, că ne-am făcut mai frumoşi... Domnul Doctor Moldovan trecea pe la clasă să ne verifice dinţii care rămăseseră din doi în paişpe, astfel că ne încolonam ca deportaţii spre cabinetul lui şi aşteptam cu şi mai mari emoţii următoarea zi, în care, înarmaţi cu găletuşe de plastic şi pachete cu mancare, atacam dealurile de pruni; practica agricola de toamna. Aveam timp şi aveam chef să ne adunăm şi măceşe, şi alune, şi coarne, şi fluturi şi insecte pentru insectar, şi buruieni pentru ierbar, speologeam şi peşterile din zonă, acumulam şi puncte de penalizare: - Avrigeanu, să vii cu tac'tu tuns, în prima zi de şcoală, după practică! - Da, toarşu profesor, da' m-am tuns săptămâna trecută! - Ai tăcut? - Drăguşine, nişte nitrolac de la taică-tu, pentru parchet. Din prima zi se făcea schimbul de cartoane şi de bambilici, abţibilduri de la gume ( Petene Moldovan avea cele mai tari colecţii, i le aducea văr-su din Venezuela). Eu aduceam de la tata role întregi de izolier-band, ca să ne facem bile de baş, pe care le depozitam cu grijă în cazemate construite strategic în spatele blocului 10, peste gardul IFETului, lângă seră. Acolo aveam sticlele de carbid, praştiile, iar din casă ieşeam cu coarda, cu păpuşa şi coşuleţul de hăinuţe pentru ea, ca să vadă mama ce frumos mă joc. Aruncam păpuşa la Dana în curte şi o luam la întoarcere, după ce nimiceam becurile la stâlpi, cuibarele de ouă de prin împrejurimi, puneam nilşte cartofi cu cuie pe la IMSul IFETului sau pe la dubiţa lu nea Necula... Seara, frânţi de atâta joacă, abia aveam timp să ne aruncăm în ghiozdan nişte cărţi, la întâmplare, şi încercam să ocolesc ochii de şoim bland, ai mamei, când mă întreba: -Ţi-ai scris pentru mâine? -N-aveeeeem ! Nu ne-a dat! Apucam să mai gândesc doar atât: lasă că scriu în ora de botanică, dom' Costică nu mă vede! E ocupat să ne arate celulele cepei şi rădăcina pivotantă la păstârnac! ... Eram frumoşi, visam frumos, aveam mame frumoase, vorba lu Camionagiu de pe Daily Cotcodac: " erau mai tinere decât noi acum", şi nu ne-am fi imaginat nici o clipă cum vom fi noi adulţi. Timpul şi spaţiul nu existau decât la lecţiile de fizică sau de geometrie , iar viitorul ţinea doar de conjugarea verbelor. Eram nişte copii...
Trecusem într-a opta, visul cu două capete, al oricarui elev de gimnaziu. Unu: se apropia liceul, unde se dădea "verde" la golăneli rafinate, fiind musai să depăşim jocurile de maidan, cu sticle de carbid şi mingi umplute cu pietre, şi doi: eram cei mai mari din gimnaziu, noi dădeam ora exactă la tot, în şcoală. Ni se schimbase proful de mate - înţeleaptă decizie - căci se apropiau examenele de admitere şi noi eram demonstraţia pe viu, a mulţimii vide, la materia asta. Aveam vreo trei inşi, într-o clasă de treizeci, care livrau matematică pe două table, în direct, iar în rest... tufă! Şi ni l-au adus pe dom' Prefac! Am avut un şoc şocant, căci dumnealui nu dădea semne c-ar vrea să doarmă la catedră, şi nici să facem concurs de bancuri. Nici n-am mai jucat în bănci, Marocco sau Raliu, la sfârşitul caietului.Ne-am adaptat greu. Ne-a tăbărât cu matematica din prima. N-am înţeles niciodată de ce profesorii de mate, cei autentici, sunt foarte serioşi, duri şi te chinuie mai rău decât crizele de gută. Ne-a omorât, domnul Prefac! Ai mei erau fericiţi că nu trebuie să mă mai dea la meditaţii, iar eu am rămas pe veci, cu toate formulele poliedrelor în cap, şi cu sistemele de ecuaţii. Pe vremea aia se învăţau într-a opta, acum am înţeles că se predau în clasa întâi. Ăsta e tot bagajul de matematică pe care l-am adunat, de-a lungul vieţii. După primele două trimestre, s-a hotărât omul să mai alunge frica din noi, şi să ne relaxeze. Venise primăvara şi ne-a propus să mergem, doar clasa noastră, la ghiocei, într-o poiană alpină, de la Gura Teghii mai sus, peste munti şi văi. Era prima oară când plecam în grup mixt, şi fete şi băieţi; de obicei, pe băieţi îi lua dom' profesor Lupea (mare OM, şi el), la bureţi sau la măceşe.Ne-am pregătit vreo cinci zile, de ziceai că plecăm în Antarctica. Era prima mea expediţie adevărată, şi mi-a procurat tata un rucsac din ăla omologat, verde, cu curele late, din piele pentru harnaşament. Ne-am luat mâncare pentru o săptămână, şi n-am ascultat sfaturile unui coleg, de-i era ta'su pădurar, că nu e bine să intrăm cu mâncare gătită, prăjită, în pădure, pentru că trag lighioanele la noi ca la Muntele Sfânt. Ne-am luat câte o lopată de chiftele şi de şniţele şi de cârnaţi, şi am pornit dis-de dimineaţă, către poiana cu ghiocei. Şi-am urcat un munte, şi-am trecut o vale, şi iar munte, şi iar vale... şi când ne-a dat vestea dom' profesor, că mai avem o singură culme, după care se deschide poiana, atunci ne-a pocnit o sfârşeală, şi-am zis: Noi de-aci, nu mai plecăm, întâi ne odihnim! Şi ne-am întins pe stratul de frunze uscate, şi măsuram distanţa până la cer, mai ceva ca-n poeziile lu' Eminescu... şi s-a auzit o trozneală de crengi, la o oarecare distanţă, şi până să ne dumirim, s-a mai auzit una, plus un grohăit cam prea sonor pentru noi, şi în secunda doi, eram toţi, în vârful muntelui. Acolo, am început dezbaterile pe teme faunistice. A fost urs, că e primăvară şi e înfometat. E lup, că nu mai crede nici dracu poveştile alea că lupii ies doar în haită, şi nu se plimbă, langa-danga, prin pădure, având sindromul solitude. Era Yeti, sau Omul Pădurii, căci circulau legende cum c-ar fi şi din ăştia, dar era cam prea mare distanţa de la Boziorul, la Gura Teghii. Bagajele rămăseseră jos, la locul de popas. Cine să se rişte, să ni le aducă? Între timp, cineva a strigat: Uaaaaa, ia uitaţi-vă ce-i în valea asta! Deci, n-am văzut în viaţa mea, asemenea frumuseţe! Toată poiana era înţesată de ghiocei, era, de fapt, un covor imens, alb, cu pete de zăpadă, intercalate. Îmi amintesc nebunia cu care ne-am apucat să adunăm, ne mutam de la un pâlc de ghiocei, la altul, pe motivul "săracu-i şi-al dracului", că erau mai mari alături, ne-am făcut coroniţe, buchete mari...de-aia nu mai puteam noi, de Yeti sau de urşi. Am dat spectacol, am chiuit, am dansat, am cântat, am băunit prin toată poiana aia, eram nebuni de fericire! Cine a mai întrebat de dom'profesor? Cine să sesizeze că nu mai e cu noi? Aoleu, dacă l-a mâncat fiara? E clar, l-a luat! Făceam supoziţii, calcule, dacă e dihania mare, înseamnă că l-a târât, l-a dus în vreo peşteră,; să vedem ce urme a lăsat, şi la ce distanţă. Era numa' matematică, în noi! Ne boceam, cine ne mai arată drumul la întoarcere, că n-am presărat orez sau griş, ca în poveste, ca să recunoaştem drumul. Am selectat meniul de avarie, ştiam de la Orientare Turistica, despre busola naturală-muşchiul de copac- dar noi nu voiam la nord. La dracu, cu Roza Vânturilor! Nimeni, însă, nu zicea: săracu' dom' profesor! La un moment dat, ne-a tuflit foamea, şi ne gândeam, cine să se ducă totuşi, după bagaje? Parcă mai crescuse curajul în noi, dar nu suficient. ...Şi l-am găsit pe dom profesor, la marginea pădurii, adusese, încet-încet, câte două, toate trăistile noastre, întinsese gecile şi păturile pe jos, urmând să ne cheme la masă. Vreo câteva secunde, cred că ne-a trecut, un fel de ruşine. Cam nesimţiţi, noi! Dar nu ne-a durut mult! În gândul nostru: e, lasă, profule, că ne usuci cu matematica la ore, pune mâna de cară paporniţe, măcar acum să ne scoatem pârleala! A fost, de departe, cea mai mişto excursie! Nu ştiu dacă dom'profesor a mai dus vreo serie de elevi, în poiana cu ghiocei, după noi! Poate ne-o fi plăcut pe noi mai mult! Nu eram bolovani, dar nici fanii matematicii nu eram, însă noi, ne-am simţit privilegiaţi. La coborâre, am aşteptat autobuzul de seară, în cârciumă la Gura Teghii. Noi ne făcusem socoteala, care luăm două beri şi le palmăm până afară, în spatele crâşmei, numai că nu ne-a ieşit organizarea. Ne-am limitat la siropul de cireşe, cu sifon. Am îndurat-o şi p-asta. Mai era un pic, până deveneam adulţi...
Cu mintea poţi deschide lumi, cu sufletul poţi îngropa sau dezgropa amintiri în funcţie de natura, importanţa, sau intensitatea lor. Pentru toată lumea, cea mai frumoasă amintire legată de şcoală este ABECEDARUL. Nu cred să existe cineva care nu-şi mai aminteşte prima lui carte. Generaţii întregi, de-a lungul a 25 de ani au învăţat după acesta: O sută de ani dacă trăieşti, nu uiţi conţinutul lui. Interesant este că, abia după ce închei socoteala cu şcolile, realizezi logica după care este elaborat şi nu ţi se mai par caraghioase propoziţiile scurte cu enunţ prea clar, poate, şi imaginile ataşate cîrligelor şi bastonaşelor care nu ieşeau niciodată din prima încercare, de fapt, care nu ieşeau deloc decât după ce rupea mama o jumătate de caiet, şi minunatul PIC îşi făcea conştiincios treaba; pentru că era vremea de glorie a tocului și abia în clasa a doua s-a trecut la stiloul cu rezervor, îl înmuiai în călimara cu cerneală Pelican, înfiptă în lăcaşul ei special încastrat în pupitrul băncii şi nu-l scuturai ca lumea, şi făceai purceluşi, iar sugativa mai rău întindea prăpădul. Cum să uiţi lecţiile de trei sau patru rânduri, care ţi se păreau interminabile? Cum s-o uiţi pe Ana cu merele sau pe Mara cu Murele, Iedul lui Marin, Vioara lui Toader, Lizuca şi ceasul, senzaţionala poezie cu tata: Tatăl meu zideşte case Cocoţat pe schele El cu fruntea lui ajunge Până sus, la stele pe care noi o ştiam şi altfel:
Tatăl meu zideşte case Cocoţat pe schele Când vede gagici frumoase Strigă după ele După 1990, Abecedarul s-a modificat, apoi s-a schimbat total. O grămadă de modele, cu mii de feţe şi coperţi, cu autori preferaţi sau agreaţi de minister, o nebunie mult prea colorată. Abecedarul nostru nu avea culori violente, ci discrete, şi nu pentru că eram noi trişti, ci pentru că pur şi simplu nu e nevoie de culoare ca să atragi atentia copilului şcolar, asta faci cu el la grădiniţă. Nu că m-am culcat aseară bibliotecară şi m-am sculat azi psiho-pedagogă, dar e ca la prezentările de modă. Fetele care bat pas de defilare pe pasarelă nu trebuie să fie frumoase, pentru că nu la moaca lor se uită stimatul client, ci la rochie.Bine, e o oarecare exagerare în exemplul oferit, dar, mie personal putea să-mi umple cartea de fotografii cu lalele roşii, când trebuia să scriu cuvântul "lalelele", era urgie, întotdeauna scriam mai mulți sai mai puțini ”l”. Era Abecedarul nostru, unul pentru decreţei ?Nu cred. Ia să vedem Abecedarul fraților mai mari sau pe cel al parintilor...!? Noi aici avem litera M. Pe vremea noastră, primele litere erauA,M,I,N,R,E,U,C,O....etc. La cei mai mari decât noi, nu-mi dau seama cum era, că văd că propoziţia avea destule litere , când îl făceau pe M. Totuşi, mama din Abecedarul era destul de ciudată, declarând că are cuc. Tot mama , săraca, are şi multă lână. De ce dracu nu oaia, că doar ştiau toate literele din cuvânt? Puteau s-o scutească pe mamă de altă rușine. Întâi cuc, pe urmă lână...
Ajungem la Voicu... Pe vremea vechiului abecedar din 1952, Voicu avea o râmă mică. Deh, i-o mai şi arată Anei, care e cu el şi care cântă nepăsătoare. Probabil se gândeşte, ca fata împăratului: Stai s-o vezi p-a zmeului!!! Dar de ce să latre câinele când îi arată Voicu râma Anei? În Abecedarul din care am învăţat noi, lucrurile se mai schimbaseră cu Voicu... Ana avea o capră, Ion o vacă, dar şi Voicu se mai înstărise şi avea şi el vacă. N-a prins lotul la vapor, pe alea le-a luat altul prin anii 90, după ce se schimbase Abecedarul. Dar Voicu şi-a luat avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor...
Abecedare frumoase, Abecedare de viaţă! De-acum s-așază praf peste Abecedare...
- Săru-mâna ! Daţi-mi şi mie o comandă cu Nehoiu 78, taxă inversă ! - Mbine! Stai pe canapea şi aşteaptă, că mai am două comenzi! Citesc afişele de pe pereţii oficiului de telefoane, citesc formularele de pe masă, adorm, şi brusc aud ciocănituri în geam şi vocea ascuţită a telefonistei: - Ai Nehoiu 78, cu taxă inversă, cabina 1. Nici acum nu înţeleg de ce specifica numărul cabinei, că oricum era una singură. Sar ca din arc şi pun telefonul la ureche: - Săr'na, dă-mi-l pe tata! Săraca mama, niciodată nu aveam chestiuni urgente cu ea, ci doar cu tata. El era soluţia tuturor problemelor. - Doarme la ora asta, tu ce cauţi la poştă în crucea nopţii? - Scoală-l! Trebuie să vorbesc cu el, să vină sâmbătă la Măgura şi să plecăm duminică la Drăgaică. Mi-a promis! -Vine oricum, vin şi eu de data asta - zice mama - că trebuie să-ţi iau uniformă de şcoală, şi dacă nu merg eu, iar ţi-o ia tac-tu cinci numere mai mare, cât reverenda popii! ... Plec amărâtă, acasă la tataie. Nu-mi convine că vine şi mama. Mamele niciodată nu-ţi îngăduie să mănânci cireşe cu sâmburi, nu te lasă să înfuleci zece gogoşi, nu vată pe băţ, alviţa o mănânci acasă, mici ai voie, doar doi, nu te dai în maşinuţe care se tamponează, nu în caruselul mare, nu în farfuria zburătoare... Drăgaica se vizitează cu taţii, nu cu mamele! De la intrare îmi lua tata pălăriuţă de cowboy, cu sclipici. Eram glamouroasă, când eram mică. Începeam dezmăţul cu susan, vată pe băţ, gogoşile care erau cele mai bune de pe pământ, deşi ăia le făceau fără ou şi lapte, păpuşelele de zahăr bezea, cocoşeii de zahăr topit, coloraţi în roz, îngheţata la cornet, pusă cu lingura sau cea la pachet, Polar, între două foi de napolitană, sucul CI-CO, de care mi-e dor din suflet, sau siropul de căpşuni, cu sifon.... Printre tarabele cu dulciuri, mă mai opream şi la jucării. N-aveai voie să vii acasă fără mingiuţa bumerang, din rumeguş, cu care te pocneai veşnic peste ochi, ochelarii de soare şi pistolul cu apă. Cei mici aveau la ofertă ciocanul pneumatic cu dublă folosinţă, la un capăt fiind fluier. Tricourile, musai aveau picturi lavabile (de două ori) cu ABBA şi BONEY M. Pasiunea mea pentru un anumit tip de haine se consuma, atât la Drăgaică, cât şi la mare, în magazinele de tip Artizanat. Îmi cumpăram în draci , ii şi rochii din pânză de in topit. Erau foarte scumpe, dar muream după ele. După ce mă dădeam prin toate comediile , tiribombele şi maşinuţele, mă lua iar foamea, iar pe tata plictiseala târgului. Ne aşezam la umbră, în cortul care reprezenta Hanul Nehoiu, bobinam un făraş de mici şi două "siroape", aveam voie să râgâi, deşi tata se mai încrunta, apoi intram la circ, într-un cort care ni se părea un fel de Hogwarts al lui Harry Potter. Mă holbam la omul cu falca de bou, la pitici şi uriaşi, la femeia cu şarpele.....de fapt, eu ma holbam la sarpe, iar tata la femeie. Plecam apoi spre oraş. În faţa Hotelului Pietrosul, era un restaurant vestit: Mioriţa. Acolo ne duceam să ne servească nea Molnar cu o ciorbă de burtă şi cu nişte coaste de berbecuţ la ceaun, cu cartofi mici, rotunzi, noi. Veneam acasă rupţi de oboseală şi de bucurie, cu trenul de noapte, adormeam în tren, după ce urlam ca Dl Goe să mă urce tata în plasa de bagaje. Pun pariu că toţi copiii s-au căţărat în plasa de bagaje a trenului. Mulţi, mulţi ani n-am mai fost la Drăgaică. M-am dus anul acesta, conştientă fiind că o să am o dezamăgire. Am avut-o. Au murit poveştile, Lecteriţo, s-a stins parfumul Drăgăicii. Ce zgomot , ce manele, ce nebunie, ce hidoşenie! Lumea pestriţă era frumoasă acum 30 de ani! Acum , lume pestriţă înseamnă altceva. Atunci nu era perceptibil vulgul într-un târg, acum e oarecum definiția lui. O, da, sunt nostalgică rău. Pe măsură ce trece timpul mă conving şi mai tare de faptul că m-am născut într-o epocă nepotrivită mie, ostilă chiar. A fost o eroare de programare. Mie mi-ar fi stat bine într-un orăşel medieval, cu ceva cultură și mult bucolic. Îmi lipseşte Drăgaica de altădată! De fapt, îmi lipseşte tot altădatăul!
N-am mai postat de o lună. Mi-am dat deja două perechi de palme, cu efect moralizator şi de corecţie. N-am fost în grevă. Nu suport conotaţia cuvântului, şi nici atitudinea corespunzătoare lui. Mai spuneam eu odată, cu altă ocazie: "să stea ei piticii şi guvernanţii până m-oi duce eu cu scăunelul şi cu termosul de cafea păn faţa Prefecturii şi a Guvernului, să scandez lozinci!" Eu îmi scandez lozincile prin SMS-extraopţiune la abonament şi prin viu-grai, când trec pe lângă "fnetrele"piticului. Şi nu strig: " Jos Băsescu", strig: "Z'morţii mă-tii, babuinule!"( şi nu mă refer la Băse, e o injuratura generica). Aşadar, n-am formulat proteste, ba chiar, mai mult, anul acesta am anunţat-o pe distinsa doamnă care ţine condicuţa de sindicalişti bibliotecari din judeţ, că nu mai vrea conştiinţa mea de amploaiat al statului, să mai cotizeze la sindicat.Nu vreau sindicat. Nu mă regăsesc în statutul lui. Madam cu evidenţa a încercat o contraofensivă - asortată cu un bot creţ şi nişte gene vopsite cu rimel de doi lei, un fel de marmelaaaadă neagră dată pe gene - şi mi-a şuierat că e obligatoriu. Mi-a venit să-i cer să despartă în silabe cuvântul, ca să-l înţeleg defalcat, că pe de-a-ntregul nu-mi ieşea, şi i-am spus: Stimată Doamnă, ce ştie să facă sindicatul ăsta pentru mine? Îmi rezolvă, ce? Când am reclamat nişte probleme, v-aţi pitit cu capul sub aripă, mi le-am rezolvat singură, cu vocabularul din dotare şi cu conexiunea celor doi neuroni pe care-i am! Şi-ţi recomand politicos să nu-mi mai tulburi distracţia p-aici pe la şedinţă!Ce faceţi voi cu cotizaţiile fraierilor care dau banul, nu mă interesează, dar eu, prefer să dau banii ăştia, plus încă ceva, pe programul ăla care mie mi se pare al dracului de bine prezentat, cu o campanie de promovare gândită de un geniu, şi care se cheamă : Copiii Deltei - Copiii închişi în Paradis. Când a dat prima dată spotul ăsta la Tv, n-am fost atentă, am crezut că e un reportaj, o emisiune, ceva. După aia, am văzut că pe un interval de doar un minut şi ceva, iniţiatorii programului şi arhitectul spotului au reuşit să adune toate datele şi să cuprindă toată drama copiilor Deltei. Alo, piticu! Aşa se face o campanie, se foloseşte figura de stil, limbajul literar, de concept pentru titlu de film, dacă vrei, nu: "salvaţi, ajutaţi, apel umanitar". Ştiţi de ce m-a cucerit programul cu pricina? Pentru că acei copii nu se prezintă ca nişte victime ; ci ca nişte copii care au tot ce-şi doresc, pentru că nu au cu ce să facă o COMPARAŢIE. Ei cred că bicicleta lor veche, cu ghidon de lemn, e model universal, punga cu pufuleţi sau pachetul cu biscuiţi pe care le aduce tatăl în ziua de salariu, e deliciul suprem al copilăriei, iar vacanţa la bunici, două sate mai la dreapta, e concediu de lux. Dar n-au parte de servicii de educatie si sanatate. La ei nu mai merge cu sacosa de ulei si zahar, cu pachetul de hainute. Lor le trebuie scoli si dispensare. Intr-un sat, se invata intr-un vagon de fier, din ala de la administrarea de santier. Am rămas cu sufletul strâns pentru copiii ăia care dădeau nişte răspunsuri reporterului, de te lua frigul cosmic. Cu mare drag vreau să ajut copiii ăia, şi mă bucur că nişte prieteni de la Bucureşti, cu care am discutat în week-endul trecut, vrea să le facă preşcolarilor din cel mai sărac sat, o grădiniţă mai ceva ca Bell. Deja şi-au trimis doi proiectanti si un economist în zonă! Ei sunt mai sceptici când e vorba de o fundaţie care trece prin mâna Bisericii, dar au găsit soluţia mult mai practică. Se duc personal, achiţionează terenul, amplasează construcţia, le-o dotează cu mobilier si aparate de joaca de la Magica International, le dă cheia şi salut! Nu mai trece banul pe la piticul lor zonal, nu mai bulibăşeşte el devize de lucrări până-i iese şi lui de-o bojdeucă...Deci bravo, bravo, celor care au iniţiat în forma prezentată, proiectul! Si-ti multumesc, Caline, ca faci gestul asta! Nu degeaba esti stranepotu' lu' Trandafir Mitu de la Magura! ... Acum vreo două seri m-a pocnit nostalgia, iar. Eram la casa părintească, îmi legam trandafirii, şi aud nişte tropăieli pe stradă, amestecate cu voci tinere şi vesele. Mă uit peste gard, ca Rădiţa de la Măgura, şi văd un pâlc de fete coafate, cu zulufi, cu tocuri, cu şaluri, cu poşete... Mă lămuresc fetele de pe strada mea: sunt fetele de la a opta, au banchet! Mi-au dat lacrimile instantaneu. Mi-am amintit banchetul meu de la sfârşitul clasei a opta! Dumnezeule, cum să le spui fetelor astea că la o rochiţă fină, din mătase sau tafta, nu ai voie să pui ciorapi, sau dacă tot vrei să-i pui, trebuie să fie atât de fini, încât să nu se vadă? Cum să le spui aşa ceva, când, pe vremea noastră, abia apăruseră ciorapii ADESGO, groşi ca izmenele, si toţi de culoare havan... Eu am avut la banchet rochiţă din pânză topită albă, şi sandale de la tanti Nuţa Tudor, cu toc din ăla care imita napolitana!!! Erau la mare fiţă. Şi călcam pe tocuri ca o codobatură... Machiaj??? No way ! Eu nici în ziua de azi nu prea sunt prietenă cu fardul de pleoape, dar atunci, clar nu era voie! Şi să stau să fac mişto de fetele astea? Doamne fereşte! Atât am putut să-mi permit, văzând una foarte drăguţ îmbrăcată, cu un şal din ăla Jackie Onassis, să-i spun că şalul e perfect la rochiţa aia, dar nu la pletele care curg în cârlionţi pe tot spatele; şalul e pentru coafuri ridicate. Mi-am cerut scuze că o agresez cu sugestia asta, ea m-a ascultat însă, până la colţul străzii. Acolo l-a pus iar pe ea. Am admirat-o pentru chestia asta. L-a pus pentru că aşa vrea ea! Bravo! Revin la banchetul nostru! Deci am 25 de ani de când am terminat liceul, şi 29 de când am terminat a opta! My God! O viaţă! La vremea aia aveam muzică la casetofon! Aveam casetofon ACIKO, adus de afară de tatăl Srekului, cu funcţie recorder, sculă de sculă! Aveam casete originale, din aceeaşi sursă, cu Donna Summer, ABBA ,BoneyM, Hot Chocolate, şi hitul verii aceleia era....... LINDA-LINDA!!! O mai ţineţi minte??? Cântată de unii, TEE SET. Doamne, ce-am dansat în seara aia, ca disperaţii! Ce băşici în tălpi am avut , şi cu ce sandale în mână am venit acasă, la miezul nopţii!! Am gasit melodia pe You Tube, o postez mai jos, probabil Voicu, devoratorul de metale nobile, imi va trimite trei crucişătoare şi vreo treij de rachete air-sol, în semn de bună pace. Da lasă Voicule, că nici tu n-ai avut la banchet Manowar. Cre că la tine era la modă Suzana. De banchetul de la finalul liceului, nu-mi aduc aminte cu plăcere. Toţi am fost trişti. Domnişoara de matematică n-a vrut nici în ruptul capului să-l treacă pe Dan Ionescu, cel mai mare comic al vremii din liceul Nehoiu! Nu-l plăcea, şi nu l-a băgat în Bac. Aşa că, în seara banchetului, am ieşit din cantină şi am stat pe iarba din faţa clădirii, cu Dan, care a venit să ne vadă dar n-a vrut să intre. Şi săptămâna următoare am făcut noi banchet în Căminul de la Mlăjet! Organizat de nea Titel Dumitrescu, Dumnezeu să-l odihnească, dirigul nostru! Atunci ne-am matolit toţi cu o licoare dulce, făcută în casă, Florio, sau drac s-o ia cum o cheamă! După ce am terminat generala, nimic n-a mai fost la fel. Viaţa a intrat în altă dimensiune, pe care nu ne-am dorit s-o explorăm. Despărţirea de praştie, de arc, de bambilici şi baş, de cartoane... a fost tragică. Ce rău imi pare pentru copiii din generaţia asta, că nu cunosc astfel de distracţii! Roşul din obraji nu se capătă la computer, energia, bucuria copilăriei, nu vine doar din biscuiţii BelVita şi I Phone Best. Ăştia habar n-au să fure caise verzi, cireşe şi flori, de prin curţile altora! Nu instig la fapte penale, că nici măcar nu sunt prevăzute la infracţiuni, chestiile astea! Fac parte din universul copilăriei. Şi nici nu sunt copiii vinovaţi că părinţii au devenit doar sponsori ai copilăriei lor, şi atât! Eu n-am mai văzut de ani buni, un copil cu genunchii juliţi ! La mine pe stradă vin copiii însoţiţi de mămici, la joacă! Ei încearcă nişte şotroane timide, sau ceva desene pe asfalt, iar mamele stau în fund pe trepte şi halesc toate pungile de pufuleţi ale copiilor. După ce pleacă ele, rămâne un morman de pungi de celofan , pahare de îngheţată, sticle de suc, plus un făraş de seminţe. Care sunt mai educate, nu le lasă pe stradă, le aruncă în curte la nea Sava !?! Femeia de serviciu de la primărie adună, mătură şi tace, că nu poţi să te iei de ele. Una e profesoară de mate, alta e medic, alta e prietenă cu vlăstarul piticului, deci sunt doamne! Şi copiii se joacă doi-trei metri mai încolo, încercând să ignore prezenţa mamelor. Aşa se consumă acum copilăria...
M-am trezit de vreo oră, cu nişte lacrimi luuuungi şi cu multă nostalgie. Am visat-o pe învăţătoarea mea. Şi nu pot să nu scriu despre Ea, pentru că a fost a doua femeie adevărată din viaţa mea, după Mama. M-au dat la şcoală când împlineam fix şase ani. Nici nu ajungeam la bancă, aveam o pernă specială făcută la tapiţerie, care mă înălţa câţiva centimetri, şi care era veşnic pe jos. În prima zi de şcoală, toţi copiii erau însoţiţi de mame, numai eu şi Titi Nicoară eram cu taţii. Mama era cu frate-miu, la Liceul Pedagogic, în prima lui zi de liceu. Şi pentru că festivitatea de deschidere dura prea mult, iar taţii sunt mai puţin interesaţi de festivisme din astea, au plecat la o bere la han, iar noi am rămas de bezmetici prin curtea şcolii vechi. Ne-a recuperat tanti Genia, femeia de serviciu şi ne-a dus în clase. În prima zi am plâns de m-am sufocat. Titi nimerise la învăţătoarea frumoasă şi bună, la doamna Petroiu. Eu, nu. Sufeream a doua frustrare, pentru că şi la grădiniţă, după un an făcut la Măgura, am venit la Nehoiu şi n-am picat la educatoarea tânără şi frumoasă, la doamna Coca Măntărău, căreia-i admiram rujul, am picat la cealaltă!!! Mi-a ţinut supărarea două zile, pe urmă am fost fericită că am picat la învăţătoarea mea, la doamna Diamanta. Am iubit-o! Am adorat-o! Pentru că era (ea trăieşte şi azi, dar mă refer la vremea aia) o femeie foarte rece şi dură, exact pe măsura temperamentului meu. Avea o coafură specială, toată viaţa şi-a menţinut-o, şi era îmbrăcată foarte corect . Manichiura impecabilă, cu o culoare a lacului de unghii, pe care nu o văd foarte des. Un oranj dus înspre culoarea prafului de cărămidă. La fel era şi rujul. Era nuanţa ei preferată. Şi mai purta mult ocru.A fost foarte bine că am picat la ea, pentru că a fost singura care a putut să mă stăpânească.Avea pedagogia în ADN, nu în timpul liber, la apelul de seară, cum mai apar acum nişte cadre mai didactice... Nu eram un copil dezechilibrat, ci doar unul cu multă energie. Am stat în prima bancă, cu Titi Baciu, pentru că eram pitici amândoi. Apoi am stat cu un băiat sărac şi cu ceva probleme, care, între timp, a murit. Îşi dădea la nesfârşit cu un penar de lemn în cap, ca să ne distreze pe noi. Nu vreau să-i pomenesc numele. La fel, colegul meu din generală, cel alături de care apar în poza de 8 martie, a cedat la 40 de ani, in faţa greutăţilor vieţii, şi s-a stins... Şcoala primară a fost cel mai reuşit experiment din viaţa mea, chiar dacă, atunci când eram a III-a, a avut loc cutremurul. Atunci s-a prăbuşit şcoala la pământ. La ora 10 seara eram cu tata, cu lanterna în mână, în curtea şcolii şi privem încremenită mormanul de moloz. La fel era şi sala de spectacole 23 August, unde am avut prima mea serbare, şi aia însoţită tot de un dezastru: inundaţiile. Abia am ajuns de la Băile Siriu, unde mă prinsese inundaţia. Tata l-a rugat pe directorul Costache de la Fabrică, să mă scoată din campusul izolat şi să mă aducă la Nehoiu, că era prima mea serbare , şi se lăsa cu premiu hotărât... Doamna învăţătoare mă urechea de-mi dezlipea urechile, mă bătea la palmă şi mă punea la colţ, dar mi-a fost foarte dragă. Pe vremea aia nu se apela serviciul de urgenţă sau Protecţia Copilului, dacă o luai de la învăţător. Nu, pentru că făcea bine. Acum, vin acasă beizadelele şi urlă că au fost agresate. La Gimnaziu am avut ca dirigintă, tot o femeie dură, pe doamna Bularcă. Nici pe ea n-am iubit-o din prima zi, dar am iubit-o dintr-a doua... Aveam cea mai tare dirigintă, pentru că organiza excursii, drumeţii, campionate de handbal şi noi eram privilegiaţi. Eram ai ei... Doamne, ce mai cafteală ne dădea, când ne prindea că fugim de la Cor, sau de la Lucru Manual. La aste discipline era profesoară o femeie extraordinar de bună, o minune de femeie, doamna Boşneag, dar noi nu voiam la ora ei decât când făcea ciocolată de casă. Cea mai tare experienţă din viaţa de Gimnaziu am încercat-o la CASA PIONIERILOR. Niciodată, never-ever, nu va mai fi Clubul Copiilor cum era atunci! Ce de cercuri aplicative! La toate ne înscriam! Cel mai frecventat era cel al Doamnei Deliu, cea mai tare profesoară de Naturale. Naiba ştie ce făcea şi cum făcea, că toţi trăgeam la laboratorul dumneaei. Era fascinant ce vedeam şi învăţam acolo. Doamna era o femeie foarte ordonată şi meticuloasă, ţinea laboratorul cu toate exponatele aranjate perfect în vitrină, cu multe flori în ghivece. Pe furiș, smulgeam petale și frunze, apoi le studiam la microscop. Petene aducea broaşte pe care le disecam, studiam embrionul la găină, tot Petene și cu Bogdan furau ouă din cuibare...De fapt, aici voiam să ajung: la doamna Deliu aveai voie să explorezi, să atingi şi să foloseşti microscoapele, lupele, lamele şi lamelele, nu le ţinea închise sub lacăt, ca să le scoată la vreo inspecţie.Cred că i-am făcut nervii varză, că eram şi o clasă de şturlubatici:Petene Moldovan, Vivi Nichiforoiu, Aurică Toader, Titi Avrigeanu, Gabi Jugănaru, Sorin Moiseanu, Gabi Nartea, Victoriţa Grădinaru, Bogdan Rădulescu, Cristi Drăguşin, eu...suntem doar câţiva care declanşam nevoia de antinevralgice profesorilor. De la doamna Deliu am învăţat biologie de n-am uitat nici până azi, deşi , Slavă Domnului, de atunci încoace nu m-a mai întrebat nimeni de mitocondrii, diviziune celulară, citoplasmă şi alte gogomârle mici. De la ea învăţai să fii şi foarte ordonat. La teatru de păpuşi o aveam pe doamna Ene. Foarte puternic caracter de femeie! Ce minunăţie şi ce basm trăiai la cercul ei! Ştia să te ducă în lumea de care aveai nevoie ca şi copil, în lumea poveştilor. La doamna Popescu la cerc, ne duceam chiar dacă, de obicei, lucra cu elevi mai mari. Etnografie si folclor. Dar era atmosferă plăcută, doamna ştiind foarte bine s-o creeze. Cred ca mai mult o încurcam pe acolo, dar nu ne dădea afară. La pictură ne duceam de dragul domnului Nartea, cel mai calm şi mai blând şi mai generos om de pe planeta Şcoală! Normal că strica omul acuarele şi vopsele cu noi, că nu eram talentati nici fir, dar ne lăsa măcar să ne satisfacem curiozitatea şi plăcerea. Mare lucru! La orientare turistică, tir şi schi era profesor domnul Stanciu. Nu cred că a mai avut vreo şcoală profesor ca el. Se vedea treaba că asta era viaţa lui. Se pierdea printre copii şi nu-l deosebeai de ei. Cu schiul n-am avut tangenţă, dar la tir mă descurcam. Măcar ştiu ce-i cuiul cătării, foiţa înălţătorului, şi unde se ocheşte, ca să fie punct lovit. Cu alte cuvinte, aş şti ce să fac cu o armă... Regret că n-am avut puterea, cum nici un copil nu o are, să le spun tuturor profesoarelor mele din generală, cât de minunate au fost! Doamna de geografie era un general de armată , mureai de spaimă când intra în clasă, dar îi mulţumesc toată viaţa mea că nu încurc continentele sau statele, sau regiunile geografice în general. Doamnele de română m-au împrietenit cu gramatica pe viaţă. Doamna Deneş ne-a dat vânt cu note de 10 la admiterile de la liceu, de la ea am învăţat sintaxa frazei de-o visez şi acum. Doamna Nichiforoiu ne-a băgat vocabularul în cap, cu tot ceea ce presupune el. Dânsa era genul de femeie "şic", avea o grămadă de eşarfe pe care le purta foarte interesant. Îi stătea foarte bine verdele oliv. Am avut la engleză o profesoară care ni l-a arătat prima oară pe Shakespeare. Izabela Gâlcă se numea. La franceză am avut cea mai haioasă şi mai adorabilă profesoară, care vorbea franceză în loc de respiraţie: Daniela Ivan. Ne pinea diapozitive cu Franța și noi visam, si noi muream de drag.Am avut la mate o profesoară blândă şi bună, pe doamna Ilie, dar nu pricepeam ce caut eu la ora ei, că am urât matematica din adâncul sufletului. Dar la agricultură? Ce profesoară aveam? Pe doamna Gradea! Frumoasă femeie! Ne zgâiam ca idioţii la picioarele ei, care erau superbe. La ea am văzut prima dată ciorapi subţiri de nylon, perfect întinşi. Şi ce pantofi avea!!! Era foarte elegantă, cea mai elegantă din şcoală! Mi-a mai fost foarte dragă o învăţătoare, doamna Dumitrache, fără de care nu plecam în tabere, vara. Era cea mai tare însoţitoare de grup! Cele mai frumoase vacanţe ne-a oferit.Trebuia să aibă femeia la ea vreo mie de lei în plus, pentru că noi rămâneam de a doua zi fără bani, şi până veneau mandatele de acasă, trebuia să cheltuim. Plus că avea geamantanul plin de siropuri naturale de la nea Dumitrache de la sectia Fructe de pădure, şi ne făceam nişte băuturi răcoritoare de cântau broaştele la noi în burtă. Am avut o singură profesoară cu care am încheiat printr-un conflict, regret că a trebuit să aibă loc, dar a fost singura care mi-a spus: "Stai jos, proasto!" Și n-am mai știut ce fac... Aveam 16 ani şi mi se conturase oarecum personalitatea. Femeia aia mă ura de când eram mică, aşa cum ura tot ce exista pe pământ. Se ura şi pe ea însăşi. Repet, regret că s-a întâmplat asta, şi mai ales că nu am apucat să-mi prezint scuze cât timp era în viaţă.