Se termina cel mai ciudat an din viata mea. Niciodata n-am mai trait extazul si agonia intr-o succesiune atat de rapida. Cand credeam ca totul e minunat, am aflat ca nu e decat o mizerie. Cand credeam ca a venit sfarsitul, m-a coplesit un nou inceput. E drept ca tot acest vartej m-a lovit din plin si as fi ipocrita sa spun ca doar faptul ca sunt o femeie puternica m-a ajutat sa nu-mi pierd mintile. De fapt, cel mai mult m-au ajutat prietenii. De asta mi-a zburat gandul acum la ei si in semn de recunostinta vreau sa le multumesc.

Cand cineva muncea din greu sa scoata la iveala intunericul din mine, altcineva imi arata lumina pe care o raspandesc. Cand cineva imi punea piedica visului, altcineva ma tinea de mana si ma ridica spre vise noi. Cand credeam ca viata e pierdere de timp, altcineva mi-a aratat ca moartea nu e o solutie. Cand credeam ca singuratatea e raspunsul, altii s-au grupat in jurul meu si mi-au aratat ce inseamna dragostea. Cand credeam ca nimanui nu-i pasa si ma pregateam sa inchid zavorul, m-am trezit la usa cu iubire. Cand credeam ca am doar intrebari, altcineva imi reamintea raspunsurile.Cand am decis sa inchid microfonul, altii l-au tinut deschis pentru mine si m-au asteptat. Cand am pierdut sirul gandurilor bune, altcineva mi l-a adus.

Surpriza mare care a asteptat anul acesta ca sa mi se arate a fost ca oameni cu care n-am mai vorbit demult, cu care m-am intalnit doar din intamplare sau care nici macar nu existau in gandurile sau viata mea, m-au invaluit cu grija, cu iubire, mi-au intins mainile si m-au ridicat sus, mai sus decat credeam vreodata ca pot ajunge.

O sa dau doar cateva exemple, ca sa stie ca lor ma adresez in primul rand.

Mai intai a fost un biletel de la O.M. (acum constat ce initiale are numele sau! ) Nu ne mai vazuseram de foarte multi ani, dar mi-a scris cateva vorbe care m-au tulburat profund si m-au trezit.

Apoi, Andreea C, o fata delicata, pe care n-am intalnit-o personal niciodata, dar cu care colaborez de vreun an si care m-a sustinut si a avut rabdare cu mine si cu starile mele, ca si cand am fi fost prietene de-o viata.

O alta fata buna si puternica, Daiana P, a gasit timp sa se smulga din durerile ei ca sa ma mangaie pe mine.

Andra, tocmai de la Cluj, fara sa se fi suparat ca n-am avut timp niciodata sa-i onorez invitatiile la intalnire anul acesta, mi-a reamintit ca nu trebuie sa renunt la vise.

Roxana U m-a simtit si mi-a intins o mana atunci cand nici macar eu nu stiam cata nevoie aveam de ea. Cate un telefon in cele mai delicate momente ma scotea din disperare si imi dadea putere. Intalnirea noastra a fost ca roua diminetii.

F. dintr-o tara indepartata care mi-a fost alaturi si in copilarie cand doar visam sa fim mari, dar si acum cand suntem mari si visam sa mai fim copii.

Alina G, Nuami, Oana B m-au cautat, dar nu le-am raspuns. Nu s-au suparat, nu mi-au intors spatele. M-au inteles si mi-au aratat ca le pasa de mine indiferent de toanele in care ma aflu.

D.N. a aparut acum si a avut curajul sa-mi spuna ceea ce ii poti spune doar prietenei tale bune. Noi nu ne-am mai vazut de multi ani, dar intalnirea noastra cu povesti a fost ca aceea a doua persoane care au fost mereu una langa cealalta si au ajuns sa aiba acelasi destin.

De departe, de peste mari si tari, mi-a trimis imbratisarea S.M., parte din viata mea, persoana cu care impart amintiri, ganduri si momente delicate, de poveste adevarata, cu printi, printese, dar si cu cate o vrajitoare frumoasa pe ici, pe colo.

I.B. a fost prima persoana in fata careia mi-am deschis sufletul, fara nicio teama si mi-a aratat ce inseamna sa fii prieten, sa intelegi si sa ajuti fara sa ceri nimic in schimb.

Am lasat la urma oamenii-ingeri care au aparut la poarta mea atunci cand ma pregateam sa plec si nu m-au lasat. C, D si M sunt cei carora le multumesc ca au stiut cand, cum si ce sa faca pentru ca eu sa reinvat sa zbor. Mi-au dat aripile lor si imi observa zborul si acum, inconjurandu-ma cu dragoste, prietenie, caldura si grija. Cu ei alaturi n-o sa mi se mai franga zborul niciodata.

Si-ar mai fi cineva. Cineva care ma insoteste prin viata de vreo 24 de ani. Care ma iubeste si imi mangaie sufletul, care ma cearta si ma impaca. Cu care imi incep ziua in conversatii lungi, pline de pasiune, framantari, iubire, cadere si decadere, ridicare si vis.  Cineva pe care iubesc neconditionat si care imi e reper in viata. Cineva cu care voi rade peste alti 24 de ani de anul asta care pleaca si care n-a reusit sa ma doboare, ci doar sa ma faca sa inteleg ca puterea sta in mine si in oamenii adevarati de care trebuie sa ma inconjor.

Va multumesc tuturor cu recunostinta!

De cand am inceput emisiunea “Mamma mia” la Itsy Bitsy (de luni pana vineri de la 9 la 12), ma tot intreb de ce sunt interesate cu adevarat femeile care sunt si mame, si sotii, si angajate, si ce-or mai fi ele.

Teoretic stie toata lumea. Concret, insa, mi-e greu sa fac un top al intereselor unei femei. In functie de conjunctura, unele spun ca pe primul loc se afla informatiile legate de copii. Un studiu realizat recent despre cautarile pe internet ale romanilor arata ca cele mai putine sunt cele legate exact de familie si copii. Deci ceva nu se leaga aici.

Privind audientele fabuloase pe care le fac emisiunile de scandal as tinde sa cred ca cele mai interesante subiecte sunt cele care abordeaza barfa sub toate formele ei: de la datul cu parerea despre viata altora, pana la emiterea de judecati de valoare despre oameni pe care nu-i cunosti. Dar asta n-o spune nimeni. De fapt, toata lumea spune ca nu e interesata de “mizeriile”astea. Ceva nu se leaga din nou.

Ce i-ar placea unei femei, cu adevarat, sa auda intr-o emisiune dedicata ei?

Daca esti femeie si exercitiul sinceritatii nu-ti este strain, scrie-mi si mie o lista cu primele trei lucruri care-ti suscita interesul in viata ta de zi cu zi. Daca esti timida, poti sa-mi scrii un mesaj privat pe adresa nouria_nouri@yahoo.co.uk

Iti multumesc anticipat!

Am deschis Academia de Arte Frumoase Daniel Iordachioaie de vreo doua luni. Am pornit la drum cu sufletul deschis si cu entuziasmul artistului dornic sa impartaseasca si altora din experienta sa de-o viata. Ca orice institutie, avem reguli, obligatii si drepturi.  Ca un cod de ordine interioara, ne-am stabilit niste standarde de la care nu ne abatem sub nicio forma. Oferim si cerem respect clientilor nostri, punctualitate, seriozitate si profesionalism.

Cine sunt clientii nostri? La prima vedere ai zice ca sunt copiii. Cu ei lucram, lor le dezvaluim secrete profesionale, cu ei ne mandrim si pe ei ii pregatim pentru cariere solide, nu efemere. Dar daca stam mai bine sa ne gandim, pana sa ajungem la copii, primii care ne cauta, cu care interactionam si stabilim planul de lucru sunt parintii. De la ei porneste totul.

Am avut norocul, pana acum, sa intalnim parinti responsabili, seriosi, decisi sa investeasca sufleteste, material si oricum e omeneste posibil, in copiii lor. Acestia sunt clientii nostri cu care ne mandrim. Avem mamici, tatici, bunici, bone care vin din capatul celalalt al orasului fix la ora stabilita, de ai zice ca pentru ei nu exista trafic, semafoare, aglomeratie. Avem parinti care stiu sa sune, sa ne anunte atunci cand copilul e bolnav si nu poate ajunge la cursul de a doua zi. Sunt persoane atat de corecte si serioase, incat n-ai cum sa nu tii cont de doleantele lor, de schimbarile de program pe care le solicita, de problemele care apar la un moment dat. Facem tot ce putem ca acesti clienti ai nostri sa fie multumiti si sa-si aduca cu drag copiii la cursuri. Colaborarea este o placere, iar rezultatele sunt si vor fi pe masura.

Legatura creata intre elev si profesor e cea care va ramane in sufletul si mintea copilului intreaga viata. Iar noi stim acest lucru si il tratam cu respectul si afectiunea cuvenite.

Ce te faci, insa, cu acei clienti-parinti neseriosi care, pe langa faptul ca-ti dau peste cap intregul program, n-au nici macar minima decenta sa-si ceara scuze? Cum sa te porti cu ei cand, programarea fiind facuta, uita sa vina si te lasa sa-i astepti ca prostu’, timp in care, un alt posibil client serios nu mai are loc? La inceput, dau telefon entuziasmati, cer programare, tu sucesti programul in asa fel, incat omul sa aiba loc cand isi doreste si nu-l refuzi, ba mai mult, cu o zi inainte il suni tu sa-l intrebi daca vine, el confirma, si te trezesti la ora programata ca totul a fost o cacealma.

In mod normal, ai zice ca atunci cand faci afaceri, faci orice ca sa castigi. Accepti compromisuri, te agiti, te faci carpa, ii lasi pe clienti sa-ti fie stapani, numai sa dea banii. Ei bine, in cazul nostru nu-i asa. Inainte de a fi o afacere, Academia de Arte Frumoase e un loc in care profesorii si elevii rezoneaza, comunica si cu sufletul, nu doar cu vorba, ba mai mult, fac impreuna arta. Aici nu e loc de tensiuni, certuri, neplaceri si n-are nimeni timp de pierdut. Ramanem doar cu parintii si cursantii care au inteles cum functionam si care au aceleasi principii ca si noi.

In curand, vom incepe si alte cursuri la Academia de Arte Frumoase, cu profesori de exceptie, nume grele in domeniul lor de activitate si nu vom permite nimanui sa-si bata joc de ei. Oricat de viitor client ar fi, cel care ne contacteaza trebuie sa ofere respect, sa fie de cuvant si sa-si doreasca intr-adevar ca fiul ori fiica sa  invete ceva, in conditiile de profesionalism pe care le oferim si le solicitam.

Altfel, viitorul nostru posibil client se poate duce unde-o vrea el si la cine l-o accepta. Pentru orice suma din lume, noi nu abdicam de la regula bunului simt.

De cand ma stiu, la mine acasa toate sarbatorile erau primite si apreciate la valoarea pe care oamenii le-o dau. Traditiile, obiceiurile erau respectate, de la oul de Paste pana la mersul in jurul bisericii, de la porcul de Craciun pana la bradul impodobit.

Departe de a fi vreo razvratita sau vreo rebela (asa cum stiu eu pe cate cineva), pentru mine sarbatorile adevarate sunt cele care au legatura cu viata mea si cu a celor dragi mie.  Aniversarile noastre sunt reperele dupa care imi fac planurile. Zilele in care s-au nascut copiii nostri sunt prilej de mare sarbatoare. Pentru altii, o zi de 17 septembrie  e una banala ca oricare alta, de exemplu. 6 decembrie, pentru lume, e ziua cu mosu’ Nicolae, dar pentru mine e mai mult decat atat. Si-mi place ca e asa.

N-astept niciodata cu infrigurare vreo zi declarata drept sarbatoare in masa. Chiar ne bucuram toti in acelasi timp, in aceeasi zi, de acelasi lucru? Ma indoiesc. Poate ne pare bine ca suntem liberi de la serviciu, ca putem sa luam pranzul in familie, ca ne revedem rudele, dar de ce sa astept sa-mi stabileasca cineva ziua in care pot face toate aceste lucruri?

As lucra fericita azi ca sa fiu libera pe 14 mai. Stie cineva ce e pe 14 mai? Nu. Si ce daca? E sarbatoarea mea si n-am nevoie sa se bucure nimeni de ea, in afara celor direct implicati (si suntem doar 2:) ).

Cu toate astea, sa stiti ca am oua vopsite acasa. De ce le-am vopsit? Fiindca mi s-a parut distractiv. Am gasit o vopsea care nu trebuie dizolvata in apa, n-are nevoie de otet sau ulei, ci se pune in palme si se trece oul prin ea. Rosie n-avem, dar rozul de pe ouale mele arata demential. Ba, am combinat rozul cu albastrul si a iesit un mov minunat. A fost o placere sa ma joc asa. Daca ma straduiesc, gasesc cate o bucurie in fiecare zi, oricare ar fi ea.

Iar Pizza Carbonara pe care am comandat-o a fost o minunatie. Stiu ca se mananca miel, dar eu prefer sa ma joc cu el viu, decat sa-l inghit. O fi si asta vreun pacat?A nu se intelege ca sunt vreo vegetariana. Nu, dar pentru miel am eu o slabiciune aparte.

Poate nu sunt in randul lumii, dar poate nici nu mi-am facut un scop din asta. Poate vreau sa am senzatia, cateodata, ca sunt libera, ca nu ma inregimentez in niciun curent, dogma, traditie. E o senzatie, stiu, fiindca se mai gaseste cate cineva care sa ma traga de maneca. Dar in discutii de-alea grele refuz sa ma bag. Nu dau explicatii despre credinta mea, despre religie, despre toate cele nepalpabile, pe care le consider foarte intime si de neexpus la taraba, dar care pentru altii reprezinta motiv de cearta, ura, razboi.

La mine e mai simplu. Te las sa traiesti linistit, cum vrei tu, dar lasa-ma si tu pe mine sa traiesc cum vreau eu. Nu ma obliga sa simt ca tine, sa fiu ca tine, sa vibrez la aceleasi lucruri care te anima pe tine. Mai mult decat atat, pot sa inteleg ca esti cuprins azi de o stare speciala, de o emotie profunda si de aceea iti doresc, draga cititorule, sa fii linistit, fericit, cu pace, cu lumina, cu tot ce iti doresti!

Paste fericit!

Imi povestea cineva ca in zilele noastre, cand marile firme isi impart bugetele de publicitate, verifica inclusiv numarul de LIKE-uri pe care il are pagina de Facebook a viitorului (eventual) partener de afaceri. Tot in discutia aceasta abracadabranta a secolului XXI am aflat ca celebrele LIKE-uri se pot cumpara. Si-atunci care mai e relevanta? Ceva imi scapa din socotelile astea pragmatice si inselatoare.

Daca lucrurile stau chiar asa problema se simplifica, oarecum. Tu cumperi LIKE-uri, atunci cand esti cautat pe FB faci o impresie buna, ai sanse sa pui mana pe vreun contract si toata lumea e multumita.

Dar ce te faci daca esti visator, ametit sau doar sincer cu tine si cu altii si vrei sa vezi cata lume te place (pe tine sau afacerea ta) de-adevaratelea? Eee, atunci treaba se complica.

La inceput, astepti sa vezi cine te sustine. E momentul in care incepi sa-ti cunosti prietenii virtuali. Banuiesti ca primii care iti vor sari cu LIKE-ul sunt cei pe care ii cunosti personal si se presupune ca aveti o relatie mai apropiata. S-ar putea sa te inseli.

Urmatorii sunt cei care te-au cautat din convingere si care iti dau LIKE-ul lor din suflet. Acestia sunt cei pretiosi pe care te poti baza oricand. Din pacate, numarul lor e redus, ca in viata. Pe cata lume te poti sprijini in realitate atunci cand ai nevoie?

Apoi, urmeaza momentul in care incepi sa te intrebi daca ceea ce postezi tu, pagina ta, informatiile pe care le publici sunt intr-adevar de “LIKE-uit”. N-ai cum sa fii obiectiv facand aceasta analiza. Pana la urma, sunt bucati din viata ta, din gandurile tale, din munca ta si fiecare te reprezinta. Cum ar putea cineva sa posteze, de exemplu, poze cu copilul sau si fiindca “prietenii” raman reci si insensibili, nereactionand in functie de asteptari, sa inceapa sa se intrebe daca nu cumva copilul e cam uratel sau neinteresant?

Cand trece si perioada asta de framantari provocate de LIKE-ul amarat, incepe milogeala. Ai sperat ca miile de prieteni care de multe ori s-au cerut ei insisi in lista ta (aici e paradoxul), sa se simta si sa reactioneze. Daca asta nu s-a intamplat, la inceput timid, apoi mai agresiv, le sugerezi tu ce ti-ai dori sa faca. Unii pricep, altii nu. Pe cei din urma ar fi indicat sa-i stergi fiindca, la fel ca-n viata, s-ar putea sa tina ocupat un loc pe care un altul l-ar merita. Avantajul e ca pe FB chiar poti sa faci asta.

Bineinteles, mai sunt si din aceia care, satui de postarile tale imperative, iti dau ei Delete. Fara sa stie iti fac un favor. Daca ar fi si in realitate asa, ar fi minunat. Cati oameni, in viata de zi cu zi, nu te-au dezamagit, incurcat, tradat si totusi v-ati pastrat unii pe altii in cercul de relatii doar pentru a pastra aparentele?

Stiu ca citind aceste randuri multi vor spune ca nu pun niciun pret pe LIKE-uri, ca nu-i intereseaza si ca posteaza pe FB doar pentru ei, pentru placerea lor. Daca e asa, de ce nu-si fac un jurnal pe care sa-l tina in geanta si sa-l completeze atunci cand simt nevoia? Sau de ce profilul lor de FB este public? Nu cumva spera ca altii sa vada, sa reactioneze, sa le dea un semn? Dati-mi voie sa cred ca da.

Intr-adevar, mai sunt si persoane care n-au cont pe FB si habar n-au la ce le-ar folosi. Traiesc bine merci si fara. Dar ce te faci daca vine investitorul/sponsorul/marea iubire/prietenul din copilarie/sora pierduta/fratele ratacit si tu nu existi pe cea mai importanta platforma de socializare? Ramai nesponsorizat? Neiubit? Fara familie? Nu cred. Facebook-ul e doar o iluzie, iar LIKE-ul e doar o amagire.

Dupa saptamani intregi de munca sustinuta, dar extrem de placuta, mi-am reluat vechile tabieturi. Acum am timp sa ma intalnesc cu prietenii si-mi face o deosebita placere sa le raspund intrebarilor legate de experienta mea legata de lucrul cu profesionistii de la Disney. Sunt mandra ca am avut sansa de a lucra cu cei care reprezinta, practic, nivelul maxim in domeniul spectacolului pentru copii. Totusi, mi-e teama ca entuziasmul meu sa nu devina obositor. De aceea, cand mi-a spus Alina Grozea ca ar fi frumos sa povestesc si pe acest blog cate ceva din cele ce-am trait eu in ultima perioada, am cam stat pe ganduri. Oare intereseaza pe cineva cum sunt profesionistii unei industrii cu mecanisme bine puse la punct si cu reguli stricte? Suntem dispusi sa invatam ceva de la cei care au reusit sa se impuna prin munca, disciplina si pasiune?

Pentru ca raspunsul meu e “DA”, voi urma sfatul Alinei si va voi povesti cate ceva din culisele spectacolului “Mickey’s Magic Show” pe care am avut sansa sa-l prezint la Sala Palatului. Si ma voi opri la lucrurile simple, aparent marunte, dar pe care in tot firescul lor, pe aici, pe la noi, nu le-am intalnit. Voi vorbi despre oamenii care nu se vad, dar care fac spectacolul din umbra. Despre oamenii aceia imbracati mereu in negru, echipati cu statii cu ajutorul carora comunica neincetat, care duc pe umerii lor firavi decoruri impresionante, care cos cu mainile lor fiecare paieta care sta sa cada de pe costumul artistilor. Da, va voi povesti intamplari mici cu oamenii mari din echipa tehnica a unui spectacol care strabate continente.

Masinistii. Asa ii numim noi. Cei care lucreaza in teatru ii cunosc foarte bine. Le stiu obiceiurile, vocabularul, dragul de munca, viciile si disponibilitatea. Cu masinistii lor, cei despre care vreau sa va povestesc, mi-am petrecut doua saptamani, zi de zi, cate 10-12 ore. I-am vazut in timpul liber, dar si la munca, iar comportamentul le- a fost impecabil. De exemplu, la unul dintre spectacolele de inceput, cand stateam in culise ca sa-mi repet intrarile, ma pozitionasem langa “pantalon” (fasia de panza din lateralul scenei) ca sa vad ce se intampla pe scena. Unul dintre masinisti s-a apropiat de mine si mi-a spus soptit: “Doamna, va rog sa va mutati putin mai incolo, doar un minut, pana bagam noi recuzita in scena”.  Mi-am cerut scuze si m-am indepartat de locul nepotrivit in care ma asezasem. Imi ramasese in minte cuvantul “lady” cu care mi se adresase. Si pana sa ma dezmeticesc eu din uimire, omul isi face treaba, duce tunul imens pe scena, apoi revine langa mine si imi spune la fel de politicos: “Multumesc! Acum puteti sa va asezati la loc”. In focul spectacolului, in mijlocul treburilor sale pe care eu i le incurcasem putin, omul a avut grija mea si a faptului ca m-a dat mai incolo.

Odata, cand am iesit de pe scena, sunetistul s-a repezit spre mine doar ca sa-mi aranjeze un fir de par care se agatase de lavaliera, desi gestul acesta urma sa-l fac eu, imediat cum plecam din lumina reflectoarelor. N-am apucat. Prompt, profesionist, s-a ingrijit el si de asta.

Cabiniera m-a asteptat cu o camasa noua imediat cum am pus piciorul in culise, cand a vazut ca cea pe care o aveam nu statea chiar cum trebuie. Totul se derula cu atata rapiditate si profesionalism ca nici nu apucam sa ma dezmeticesc.

Indiferent de cine as fi avut nevoie din echipa tehnica, spuneam unuia dintre ei care dadea anuntul prin statie, iar cel solicitat raspundea invariabil: “Ajung intr-un minut. Multumesc!” Si ajungea. Nu conta unde era, ce facea si nici nu se simtea deranjat ca i-am tulburat linistea. E adevarat, nu-i solicitam in treburi personale, dar si asa, ar fi putut sa strambe din nas, sa ma lase sa astept ori sa ma ignore.

Exemplele ar putea continua la nesfarsit. De la fiecare am invatat cate ceva, iar prejudecatile legate de ierarhii mi s-au zdruncinat din temelii. La noi, toti sunt dive si “divi”, artisti importanti. La ei, prin comportament si profesionalism, si masinistii sunt artisti.

http://nouria.wordpress.com/2013/02/19/profesionistii-de-la-disney-livemickeys-magic-show/

Nu, n-am de gand sa filosofez. Eu stiu cine sunt si n-am nevoie sa ma lamureasca altii. E doar un demers de a pune lucrurile in ordine, pornit in urma unui mesaj (primit pe Facebook) care m-a facut sa ma gandesc la cine sunt eu si la cine cred unii oameni ca as fi.

Cateva lucruri in ceea ce ma priveste sunt evidente, altele nu.

Sunt femeie. Sunt mama. Sunt prietena unor oameni. Sunt fiica unor parinti, nepoata unor bunici si asa mai departe. Sunt actrita. Sunt bruneta si am parul lung. Sunt un om liber.

Nimic deosebit ori iesit din comun.

Pe Facebook sunt Nouria Nouri, iar profilul meu le e disponibil numai celor carora vreau eu sa le fie.  Acolo, in casa si lumea mea virtuala, sunt o persoana care in virtutea celor enumerate mai sus e libera sa-si posteze parerile, ideile, gandurile, sentimentele, preferintele, simpatiile ori antipatiile. Nu reprezint pe nimeni, sunt doar eu: femeia care naste copii, care face curat in casa, care citeste, care merge la toaleta, care plange, care sughite, care joaca (mai nou) Criminal Case , care admira ori detesta, care asculta muzica, vede filme si care face toate cele lumesti, om fiind. N-am nevoie de PR ca sa-mi traiesc viata. Nu-mi trebuie impresar ca sa-mi plateasca facturile. Nu sta lumea la capataiul meu sa-mi puna comprese cand mi-e rau si nici nu alearga ea la spital cu copiii mei in brate cand sunt bolnavi.

E adevarat, mai exista o latura a mea: cea profesionala. Din pacate sau din fericire, profesia mea e una care se adreseaza publicului. Prin prisma meseriei mele joc roluri. Pe unele mai bine, pe altele mai rau. Dar oricum ar fi, sunt doar niste roluri si le interpretez doar in cadru organizat. Acolo sunt personajul X sau Y, acolo am responsabilitatea muncii mele si depinde doar de mine sa mi-o fac cu profesionalism. Cand s-au stins luminile si scena a ramas in intuneric, cand s-a terminat filmarea ori s-a inchis microfonul, sunt din nou Nouria. Omul care are pareri, care poate sa aline cu o vorba buna sau sa injure, care vine acasa si rade sau plange, care-si face cumparaturile la magazin ori iese pe strada si se inghesuie in autobuz.

In aceste momente, cand sunt EU, nu dau voie nimanui sa-mi dicteze (si nici macar sa-mi sugereze) ce sa fac, ce sa spun, cum sa spun. Regizori, sefi, PR, impresari, manageri sau cum s-or mai chema ei am doar la serviciu. In rest, sunt un om liber, sunt o femeie de 37 de ani care de-a lungul vietii a stiut sa traiasca decent si discret dupa propriile reguli. Nu dau socoteala nimanui pentru deciziile mele si in timpul liber nu-mi asum responsabilitati care nu-mi apartin si nu ma intereseaza. Le am eu pe ale mele.