A fost odată o zi semi-senină în final
de iarnă.
O
iarnă luuuungă, spectaculoasă şi care ne-a dăruit zăpadă cât pentru
doi ani şi mai bine.
Potecile Parcului Natural Comana mă
aşteptau încă de anul
trecut, fix pe vremea asta, când erau înţesate de flori şi zăpada
fusese înghiţită de razele soarelui. Fără dinţi.
Şi cum Adi nu le călcase pragul şi cum l-am... ademenit cu traseele şi marcajele de prin pădure, cu delta (Neajlovului), cu ceva sălbăticie, cum eu tânjeam
după Manăstirea Comana şi Moara de hârtie
– ce-am zis noi?! „Hai (din nou)
la drum!”