Despre judecată

De când deschidem ochii ne pornim să emitem judecăți. Ne naștem mai buni ca toți ceilalți, buricul universului nostru, și nu admitem pentru nici o clipă că s-ar putea să ne înșelăm. Cei din jur sunt invariabil mai proști, mai nesimțiți, mai vulgari, mai puțin cunoscători, mai neserioși, mai apatici, mai răi, mai cum se poate mai rău. Insectele sunt scârboase, reptilele grețoase, mamiferele brute proaste. Noi, oamenii, cei care am iscat războaie, am ucis până la ultimul exemplar specii întregi, am dat foc, am dărâmat munți, am schimbat cursul apelor, am poluat și tăiat păduri întregi, noi suntem perfecți, superiori. Singurul animal care ucide din plăcere, singura ființă care chinuie din plăcere, omul este superior tuturor.

Dar nu ne-a ajuns să fim superiori celorlalte ființe, nu ne-a ajuns să le luăm pământurile, să le punem să muncească pentru noi, să le ucidem ca distracție. Am început să ne transformăm și semenii în sclavi, în obiecte ale plăcerii, în inferiori. Dacă te uiți în jurul tău pe stradă vei vedea cel puțin 10 oameni mai urât îmbrăcați, mai grași, mai nepoliticoși. Orice îți iese pe gură este un adevăr inestimabil, toți cei care nu sunt de acord, niște proști. Suntem mai buni la sport, la politică, la matematică. Știm să trăim mai frumos, avem copii mai dezghețați, mâncăm mai sănătos. Comparația la rang de artă, cu rezultat apriori cunoscut. Oamenii se plictisesc teribil.

Foto: boredpanda.com

Aproape tot

Avem aproape tot. Dar 'tot' se schimbă în fiecare zi, ca un bulgăre de zăpadă care țintește perfecțiunea. Nu reușim să fim mulțumiți, nu reușim să ne găsim liniștea. Legăm fericirea de 'tot', deși sunt lucruri atât de diferite. A avea nu este sinonim cu a fi fericit. De altfel, nici a reuși.

Și totuși, avem aproape tot, nu-i așa? Ce ne lipsește cu adevărat?

Despre context

Mai știți poveștile pe care vi le spuneau bunicii, care mereu se terminau cu "eh.. erau alte vremuri"? Întotdeauna îmi imaginam că vremurile bunicilor mei s-au întâmplat cu mult timp în urmă, iar vârsta lor mi se părea destulă pentru un manual de istorie. De fapt, bunicii meu chiar au trăit un manual de istorie întreg.

Totuși, nu trebuie să fii foarte bătrân pentru ca vremurile să se schimbe. Sau poate am îmbătrânit eu fără să observ și m-am trezit că îmi aduc vremurile ca argument în discuții. Cel mai des mi se întâmplă să-mi amestec vremurile în discuții legate de școală. Pe vremea mea, școala se făcea altfel. Învățam din principiu, pentru că așa trebuia, așa făcuseră și ai mei la rândul lor și era firesc și plăcut să fie așa. Sigur nu-mi plăceau toate materiile la fel de mult, dar mereu aveam curiozitatea de a le încerca și a alege în consecință. Să nu iei bacalaureatul era ceva de neconceput. Li se întâmpla doar câtorva ghinioniști (cam 1 sau 2 pe an în liceul meu). Problema se punea să iei note suficient de mari ca să-ți fie de folos la admiterea în facultate.

Astăzi se discută dacă mai este nevoie de diacritice, dacă este cazul să acceptăm orice cuvânt din limba engleză și dacă limbajul de messenger și facebook ar trebui să fie pe deplin acceptat. Gramatica este ultima pe lista de interes a elevilor. De altfel nici materiile artistice nu mai sunt dorite. Părinții cer materii bănoase: informatică (dacă s-ar putea fără matematică ar fi perfect, pentru că aceasta are tendința de a fi grea și a stresa progeniturile sensibile), limbi străine (dar nu franceza că nu ne place), dacă s-ar putea sa iasă toți stomatologi, medici și informaticieni direct din ciclul primar ar fi perfect. Nimeni nu-și mai dorește muzică, arte plastice, sport, literatură. Doar bani.

În contextul acesta, al vitezei, al superficialității, al banilor, vremurile mele se îndreaptă frumușel în alte direcții. Valoarea nu e aici. Mă întreb dacă o s-o mai regăsim vreodată. Și-mi aduc aminte de Lentoarea lui Milan Kundera:

- Ați auzit de Jan Hus?

Secretara aruncă o privire rapidă pe lista invitaților, iar savantul ceh se grăbește să explice:

- Precum știți, a fost un mare reformator al bisericii. Un precursor al lui Luther. Profesor la Universitatea Carol, care, cum știți, a fost prima universitate din Sfântul Imperiu Roman. Ceea ce nu știți este că Hus a fost și un mare reformator al ortografiei. A izbutit s-o simplifice de minune. Dumneavoastră, ca să scrieți ceea ce pronunțați "ci", sunteți nevoiți să folosiți trei litere, t, c și h. În timp ce nouă, cehilor, datorită lui Jan Hus, ne ajunge o singură literă, c, cu acest mic semn deasupra. (...) Acum înțelegeți de ce noi, cehii, suntem atât de mândrii de aceste mici semne puse pe litere. Suntem gata să trădăm orice. Dar pentru semnele astea ne vom bate până la ultima picătură de sânge!

Despre valuri

Trăiesc într-o zonă cu maree puternică. În viața mea, valurile nu au niciodată aceeași dimensiune. Umflate de mass-media sau de orgolioasa capră a vecinului, de văicăreală, de păcăleală, revin apoi la dimensiuni umane în urma unui acces de inteligență, de frumos. Într-o zi pot să aud de Made in Roșia Montană, un magazin on-line care vinde produse din lână lucrate manual de vreo câteva zeci de femei din satele de moți, un proiect menit să aducă pe linia de plutire o comunitate, să îi redea demnitatea într-un mod care nu distruge. Apoi, chiar în aceeași zi, pot aluneca nu pe gheață, ci pe noroi, căci așa sunt decorate trotuarele bucureștene mai nou.

Zilele de aici se zbat în valuri. Cei mai mulți, înoată înverșunați până când oboseala și blazarea le opresc înaintarea. Alții, fug cu bărci de salvare. Mie îmi place să fac surf, să mă folosesc de valuri ca să văd cerul, să merg pe sub ele prin tuneluri, sa mă scufund doar cu placa legată de gleznă pentru siguranță. Nu e ușor să fii în voia valurilor și totuși să-ți ții ochii deschiși. Dar e viață sau nimic..

Despre contacte

Poate îi cunoști. Poate vrei să te conectezi cu ei. Ți-au văzut profilul. Ba chiar ți-au trimis invitație. Nu vrei? Ești sigur? Uite, îi punem aici aproape și îți spunem de ei în fiecare zi. Am înțeles, nu-ți spunem, doar îți fâlfâim un beculeț roșu pe care punem un număr care crește alarmant. Sigur nu vrei?

Cam așa se desfășoară orice rețea, fie ea de socializare sau de difuzare sau de căutare. Oameni pe care nu i-ai văzut în viața ta, oameni cu care ai ieșit întâmplător în facultate, oameni pe care îi eviți din liceu. Ești legat prin ițe virtuale de șefi, colegi, foști colegi, viitori șefi, foști amanți, foste amante ale actualului amant și lista poate continua. Fiecare are ceva de spus, de împărtășit, dar, cel mai adesea, are o curiozitate bolnavă vis-a-vis de viața ta. Capra vecinului în on-line. Dacă pui poze e perfect, dacă nu pui măcar fii activ, apreciază, publică, pune-ți status, spune ceva despre tine. Feeling.. not in the mood. Cum vi se pare?

Pentru mine, cea din era dinozaurilor care nu s-au născut cu Internet acasă, este foarte acceptabil să analizez cui îi ofer spațiul meu virtual privat. Trebuie nu doar să te cunosc, ci să te și plac. Așa sunt eu, mai mofturoasă. Nu vreau să văd ițarii tuturor pe gardul meu. Și nici tu n-ai să-mi vezi mutra pe gardul altora. Nu port pică nimănui, dar chiar n-are rost să ne otrăvim reciproc aerul. Dacă îmi spui că te-ai gândit cum să-mi dai foc la casă și apoi te oferi să mă duci cu mașina la gară, din principiu, n-am să mă urc. Cum spuneam, în era dinozaurilor erau alte reguli.

Am trăit vremurile bârfelor spuse la colțul liceului, vremurile zvonurilor care umpleau facultatea mai repede decât unele cursuri și am rămas cu neîncredere în difuzarea în masă. E puternică, e foarte puternică. Este o formă de manipulare subtilă. Dacă mai mulți oameni îți spun că ești beat, te duci să te culci, nu? Așa că invit în jurul meu oameni în care pot avea încredere, oameni cu care vorbesc și pe lângă ecran, privindu-i în ochi și ghicind dacă se gândesc la pirotehnică sau la lucruri mai bune.

Aici găsiți mult din mine. Dicționarul este o scurgere masivă de informații din partea mea, dar nu este despre mine. Sunt doar un filtru. Mi-a spus cineva mai demult că nu știa dacă sunt femeie sau bărbat pentru că scriu folosind diferite persoane. I-ar răspuns că încerc cu degetul marea și sper să scriu literatură, nu jurnale personale. Îmi doresc să cred că încă mai citește. Nu totul trebuie să fie reality-show, uneori un roman bun îți dă cel mai bun sfat. Eu cred în povești, nu în cancanuri.

E sărbătoare, e normal

Ne apropiem de Crăciun și presiunea crește. Cadouri, meniuri, vacanțe, depresii. Toți cei care înainte te întrebau ce mai faci și cum îți merge la muncă, te întreabă acum ce faci de sărbători. Revistele care nu scriu despre ținute festive, scriu despre depresii 30+. În viața asta ai două șanse: fie ești în agitație și te vaiți de cât mai costă pulpa de porc, fie ești în depresie.

Refuz să aglomerez magazinele, refuz să intru în depresie. Dacă nu voi găsi un samaritean care să-mi ofere sarmale, voi fi fericită de Crăciun și cu sandvișuri. Refuz să plătesc pentru o masă la restaurant de Revelion cât pentru 12 și refuz să mă vait din cauza asta. Mai bine de jumătate din cadourile pe care le voi oferi sunt deja ambalate, nu am planuri pentru concediu și, de când împărțim viața cu feline, nu voi face brad. Așa că la întrebarea "ce faci de sărbători", răspund calm "nimic". În liniștea mea și a familiei mele, cu bunăvoința zilelor de concediu pe care le-am păstrat special, în fața calculatorului, a unei cărți sau pe pârtie. Cine știe. Dar cu siguranță, le voi petrece cu bucurie, cu recunoștință, întâmpinând fiecare moment așa cum vrea el să vină, mai bun sau mai rău. Pentru că magia sărbătorilor nu stă nici în goana după cadouri, nici în mâncare. Stă în clipele acelea liniștite, pline de emoție și drag, în colindele pe care le cântam lângă bradul copilăriei (noi refrenul, bunicii și versurile dintre), în artificiile aprinse de tocul ușii, în hohotele de râs pe care le stârneam făcându-ne tot felul de glume unii altora, în poveștile bunicilor despre Crăciunul copilăriei lor și în recunoștința că ne-am găsit sănătoși și la această sărbătoare, în intimitatea unui Crăciun cu doi în față sau cu trei sau cu patru, în privirea mândră a mamei când i se laudă ornarea salatei de beuf, în bucuria de a ajunge să fii Moș Crăciun nu doar să primești.

Despre ipocrizie, capra vecinului și alte povești românești

De-a lungul și de-a latul istoriei ne-am simțit mereu oprimați. Nu zic ca n-am fost, dar văicăreala și de-a râsul-plânsul ne-au însoțit frățește și ne-au învățat să ascundem sub covorul de la ușă (cel al vecinului, dacă se poate) tot ce nu ne convine. Pentru tot ce ni se întâmplă negativ, avem un motiv care ține de altcineva. Am întârziat la birou pentru că s-a sinucis cineva aruncându-se în fața metroului, nu merg la sală pentru că este prea departe, mănânc la MC pentru că nu este nimic altceva deschis în gară noaptea, mi-am cumpărat fusta asta urâtă pentru că o prietenă mi-a spus că-mi stă bine cu ea, nu am realizat nimic în viață din cauza mamei care m-a cocoloșit prea mult, nu am mașină că nu sunt copil de bani gata și lista poate continua (din păcate, la nesfârșit).

Prea puțini sunt în stare să-și asume a fi motivul propriei mizerii. Sau o fac prea rar. E mai ușor să fie vina colegului sau a șefului că nu suntem mulțumiți la muncă, e mai convenabil să dăm vina pe metrou dacă ne trezim târziu, e mai cool să ne văităm că trăim într-un oraș aglomerat și cu tentații decât să recunoaștem că suntem slabi și nu reușim să ne ținem de un regim sănătos. A te văita este un subiect de conversație monden. Am fi nimeni dacă nu l-am aborda, doar n-o să vorbim despre vreme mereu (că de cărți ne-am lăsat, știți, mă țin mult la birou, e aglomerat în metrou, nu mă lasă copiii).

Ce-ar fi dacă fiecare motiv de nemulțumire ar fi urmat de o soluție logică de rezolvare? Hm... popor fericit, nu zice, am fi nemți?! Să vedem.. e aglomerat metroul, dar poți evita stațiile de legătură unde e balamucul, mergând pe jos o stație sau poți chiar să te duci la muncă pe altă rută sau, și mai bine, să te duci cu bicicleta. Nu-ți place locul de muncă actual? O fi vina colegului, dar cu siguranță îți poți găsi alt loc de muncă. Ba chiar poți face și altă meserie, dacă n-ai ales-o bine pe prima. Sigur, nu e ușor, nu se face pocnind din degete, dar nu este ceva irealizabil și nici tu primul care a încercat. Te tentează orașul și prietenii la fast-food? Tentează-i și tu cu o mâncare sănătoasă făcută în casă sau bine aleasă din meniu. Până și la Mc găsești salată, mere, sucuri naturale, ceai, apă, etc. Citește meniul până la capăt și asumă-ți propria sănătate. E sala departe? Fă sport acasă. Cu două greutăți, un izopren și niște muzică înlocuiești orice sală. Găsești pe Internet exerciții și programe de aerobic sau orice alt antrenament.

Ce-ar fi dacă în loc să facem conversație despre propria mizerie a cărui vină o poartă mereu altcineva, ne-am împărtăși unii altora soluțiile care ne-au adus fericirea?

Bătaia cu flori.. mai bine nu

În zi de sărbătoare a capitalei, ArCub a organizat o serie de evenimente culturale şi nu numai. Avem târguri, expoziţii, spectacole multimedia, concerte, străzi pe care se dansează şi multe bucurii pentru ochii şi urechile bucureştenilor. Dar printre aceste manifestări frumoase, s-a strecurat una care nu ne face mare cinste: bătaia cu flori.

Bătaia cu flori la şosea nu este un lucru nou. Se practică din perioada interbelică şi i se acordă titlul de eveniment monden tradiţional, şic şi de mare distracţie. Pot să nu fiu de acord ca oameni care în viaţa lor nu au plantat nimic să se lovească zâmbind cu flori? Pentru că ne este atât de greu să înţelegem şi să învăţăm să plantăm, să avem grijă de mediu, să lăsăm curat în urma noastră încât o tradiţie de acest fel nu poate decât să încurajeze distrugerea şi mizeria. Să fim serioşi, curăţenia parcului Cişmigiu va rămâne în grija altora. Fericiţii participanţi vor primi drept distracţie doar bătaia în sine. Nu vor ştii cât i-a luat florii să crească, de câtă grijă a avut nevoie şi cât oxigen a făcut în viaţa ei. Nu vor ştii nici de câte ori se va da cu mătura în urma lor.

Mi-ar plăcea o tradiţie de plantat flori la şosea..

Despre oameni

Putem fi mai buni. Doar că nu ne preocupăm sau nu ni se pare că merită efortul. Abia când numărăm pierderile, ne pare rău că nu ne-am străduit mai mult. Suntem egoiști, dornici de putere, orgolioși. Judecăm pe oricine înafară de noi. Nu ne-au îndreptat mii de ani de istorie, nici minunile tehnologiei. Nu ne-au ajutat nici filosofii, nici înțelepciunea populară, nici romanele pline de subînțelesuri. N-am învățat nimic din zilele în care nu ne-a fost bine. Poate doar cum să ne răzbunăm mai crud.

Am fost sâmbătă la un tur ciclistic organizat în scopuri caritabile. N-a durat mai mult de jumătate de oră și a reușit să adune peste 500 de bicicliști. Pentru că ne-a păsat. Dar pentru cele câteva minute de așteptare în plus la un semafor, am fost claxonați cu furie, înjurați și noi și polițiștii care opreau circulația pentru coloana de bicicliști. Cei câțiva șoferi din traficul lejer de sâmbătă dupămasă așa au înțeles să se manifeste în fața a sute de bicicliști dintr-un eveniment organizat și anunțat. Pentru că pot, pentru că așa li se pare corect, să arunce cu vorbe grele și să-și revendice șoselele doar pentru ei.

Nu e prima dată când sunt claxonată și înjurată în trafic. Poate am meritat uneori, poate doar nu am dispărut suficient de repede din fața celor mai grăbiți alteori. Am întâlnit șoferi care ocupă intenționat tot spațiul dintre șirurile de mașini ca nu cumva să treacă un motociclist. Probabil aceiași care se înghesuie în ei dacă îndrăznesc să ocupe o bandă cu motocicleta. Am auzit de șoferi care au împins intenționat bicicliști înafara drumului, doar ca să se distreze. Și de șoferi care nu se asigură când schimbă direcția de mers decât față de mașini, pe motiv că restul n-au decât să stea acasă. Cunosc oameni care au lovit scuteriști sau bicicliști și nu au considerat că au vreo vină.

Putem fi mai buni. Dar, din păcate, nu ne dorim asta.

Exerciții de viață

Ne naștem fără să știm mare lucru, bazându-ne doar pe o intuiție înnăscută. Multă vreme, observăm, imităm, testăm și apoi exersăm frenetic pentru a ajunge la performanțele celor din jur. Exersăm vorbitul, mersul, joaca, scrisul, tabla înmulțirii și, tot așa, ne îndreptăm în grabă spre statutul de om mare.

Privim în jur și găsim alte exemple. Cum ar fi să fii doctor? Sau astronaut? Cum ar fi să ai o casă, o slujbă, o mașină? Cum ar fi să te căsătorești? Exersăm tot ce ni se pare interesant, tot ce pare a ne aduce fericirea. Ce-o fi aia fericire încă nu știm, dar așa ni s-a spus că trebuie căutată și că exercițiul ajută. Într-o zi ne facem curaj și plecăm de acasă. Exersăm singurătatea, ne dovedim că putem să ne descurcăm singuri și apoi.. ? Apoi ne căutăm cu îndârjire o pereche. Exersăm pe mai mulți oameni, căutând perfecțiunea ca necunoscuta unei ecuații. Nu e bine dacă ne dă cu virgulă. Din păcate, sau din fericire, dragostea dă întotdeauna cu virgulă. Ne concentrăm exersând viața casnică, viața de cuplu, pozițiile și aranjamentul mobilei. Da, am învățat ceva și din asta, dar la ce ne ajută?

Cei norocoși își descoperă fericirea într-un exercițiu sau altul. Ceilalți o caută sau abandonează, prea obosiți pentru noi exerciții. Ne luăm vacanță, cum s-ar zice, fără teme, fără presiune. Și uite-așa, într-o zi de primăvară extrem de ploioasă, tremurând de frig, doar în cămașă, într-un balcon cu fața spre pădure, fumând o țigară (deși n-ai exersat fumatul), cu picioarele goale pe o dușumea de lemn și un pahar de vin alb, găsești fericirea. N-o recunoști din prima, pentru că te-a luat prin surprindere și nu ești familiarizat prin exerciții cu această senzație. Dar e ea, fericirea. Pe care alții o caută în slujbe, în bani, în copii, tu ai găsit-o refugiat într-un balcon, alungat de o ploaie torențială. O prinzi bine de ambele urechi și o bagi în sân. E rece, afurisita, dar n-ai de gând să-i mai dai drumul. De acum, nu mai ai de făcut decât exerciții de mobilitate și anduranță ca să o poți păstra lipită de tine.

Operaţie pe cord deschis

Aţi avut vreodată curiozitatea să căutaţi astfel de imagini? Să vedeţi cum inimi însângerate şi deloc asemănătoare cu cele din ilustraţiile cu grăsunul Cupidon sunt manevrate de mâini în mănuşi de cauciuc. Să le vedeţi expuse, uscându-se sub fascicului puternic de lumină, primind contactul rece al oamenilor cu mască.

Unii oameni aleg să trăiască aşa, cu inima expusă urât unei operaţii continue. Fără anestezie. Îşi deschid pieptul de bunăvoie şi se lasă pipăiţi direct pe cord. Şi scuipaţi tot acolo. Se lasă mângâiaţi de soare şi bătuţi de grindină, aşteptând mâna care va aduce mângâiere (fără a purta echipament de protecţie). Sunt unii oameni care nu ştiu să-şi împacheteze inima în învelişul frumos al cărnii, care nu ştiu sau nu vor să afişeze perspectiva valentiniană a inimioarelor cu cel mai frumos contur. Oameni care se arată aşa cum sunt, o bucată boţită de carne, plină de sânge, pulsând în ritmul propriu.

Ceilalţi îi privesc curioşi, ca pe ciudăţenii ale naturii. Sau le aşteaptă în tăcere decesul.

Prăbușirea

Uneori suntem penibili. Din teamă, din emoție, din suferință. Uneori ne prăbușim implorând, fără urmă de demnitate, ca un copil rămas fără argumente. Dacă ne-ar arăta cineva cu degetul propria decădere înainte să se întâmple, am refuza să credem că suntem noi. Și totuși, am avut cu toții cel puțin un moment în care ne-am trădat. În care nimic nu a mai fost spus sau făcut așa cum trebuia, așa cum socotisem că vom face. Un moment de prăbușire, de lacrimi, de umilință.

Julian Barnes spunea într-una din cărțile sale: “Nature is so exact, it hurts exactly as much as it is worth, so in a way one relishes the pain, I think. If it didn't matter, it wouldn't matter.” (Levels of Life) Natura este atât de precisă, doare exact la fel de mult cât merită. Dacă n-a contat, nu-ți va păsa. Dar soluția nu e să nu conteze nimic ca să nu suferi.

Sunt dintre cei pentru care a contat și cărora le pasă. Dintre cei care se prăbușesc, încercând să salveze esența și nu aparențele. Dintre acei anti-eroi, cu apariții scurte, pe care nu ți-i mai amintești la finalul filmului. Câți știu cine e Liu, sclava din opera Turandot, care-l iubește pe prinț mai mult decât viața? Nu toți au parte de strălucire, de talent, de geniu. Nu-i priviți cu milă pe cei ce se prăbușesc încercând să fie mai buni decât pot fi.

Dedublare

Există cuvinte pe care nu mai am cui să le spun. Pe unii i-aș mâhni, pe alții i-aș uimi, alții doar n-ar înțelege. Pierdut printre socoteli și ocolișuri, printre metafore și ce se cuvinte spus fiecăruia, am ajuns să adun tot mai multe nespuse. Sunt grele, tare grele, aceste nespuse. Cuvintele neauzite mă fac să mă înconvoi, întrebându-mă dacă mie mai am curaj să mi le spun. Spun atât de multe, dar atât de puțin din ce aș vrea cu adevărat să spun. Cel mai rău e că toate nespusele sunt ale mele. N-au legătură decât cu mine și cumva mă pierd în lumea altora. Sunt copilul lor, prietenul lor, colegul lor. Fiecare vede ce vrea să vadă, o perspectivă mai mult sau mai puțin mulțumitoare. Pe unii i-am dezamăgit, alții nu înțeleg încotro bat, iar cei mai mulți sunt convinși de un neadevăr. Sau poate doar eu am uitat adevărul și ei au dreptate. Între cuvintele lor și nespusele mele, m-am rătăcit pe mine. Sunt ani de zile de atunci. Nerănind pe nimeni, m-am ucis pe mine. Fără vini și vinovați, numai din intenții bune de ambele părți, cu zâmbet și zile frumoase cel mai adesea, am dispărut. Nici măcar nu știu dacă mai are rost să mă vreau înapoi sau dacă mai este posibil. Nu este nici măcar nefericire, doar un ingrat sentiment de înstrăinare. Înstrăinare de mine. Un mort de care nimeni nu-și va mai aminti peste câteva minute. Nici măcar el însuși.

Conversație

Scot telefonul din reflex și sun. Îmi răspunde o voce străină și închid brusc, cu ochii pironiți în ecranul telefonului. Ce am greșit? 'Uiți mereu că nu mai avem telefon.', îmi răspunzi de undeva. 'De ce sunai?' Așa, de ce sunam?! Ca să-ți povestesc ceva ce tocmai am văzut și m-a amuzat. Obișnuiam să fac asta, îți amintești? Mergeam pe stradă și te sunam să-mi ții de urât sau să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat sau ce am văzut. Te găseam la televizor sau la bucătarie, uneori nu te găseam pentru că erai pe la cumpărături. 'Vroiai să-mi povestești de femeia aia mărunțică, nu?', zâmbești tu și-abia atunci înțeleg că nu mai e nevoie de telefon, de companii și antene. Apelul functionează mult mai rapid și, deși nu cred că mai aveți bucătărie sau televizor, vă găsesc oricum. Le vezi pe alea două cum se uită chiorâș că râd de una singură? Habar n-au că nu sunt singură deloc.

Marin Sorescu – Drumul

Gânditor și cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putință.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Față de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în fața lui
Plin de gânduri
Și cu mâinile la spate.

Rezistență, pace și cadență

Uneori mă întreb dacă mai e ceva de spus, dacă mai are vreun rost tot scrisul virtual. Cele peste 40 000 de site-uri și bloguri înscrise numai la ZeList adună probabil milioane de articole, miliarde de cuvinte. Cine citește toate cuvintele? Cât timp să ai să parcurgi atâtea rânduri, să înțelegi atâtea idei, să formulezi răspunsuri pentru fiecare.. și totuși nu mă îndur să mă opresc.

Într-o formă mai puțin protocolară aici sau într-una mai formală la ZMEU, mă încăpățânez să spun aceleași lucruri probabil și sper că cineva le va da atenție. Încă mai sper într-o lume cu oameni senini, valoroși, cu idei frumoase. Într-o lume curată, cu bun simț, neindiferentă. Mai degrabă visez, decât sper. De câteva zile îmi tot vine în cap un joc din copilăria mea (aia din altă lume): Rezistență, pace și cadență! Și iar mă încăpățânez să scriu, să povestesc despre muzee, natură și oameni frumoși, despre creativitate, sport și fotografie. Exact ca-n joc: cine nu mai poate, o mână la spate (și mergem înainte).

Corespondență dintr-un centru de afaceri

În urmă cu mai bine de 10 ani, platforma industrială Pipera, aflată la granița de nord a București-ului, a început să se transforme într-un modern centru de afaceri. S-au remodelat clădirile fabricilor abandonate, s-au construit clădiri noi acoperite integral de sticlă, au apărut chioșcuri și cantine, firmele de catering și-au extins zona de acoperire. Ba s-au construit chiar și un bloc de locuințe și vreo două săli de fitness. Apoi investițiile s-au oprit.

În fiecare dimineață, mii de oameni se revarsă din stația de metrou sau se încolonează în trafic, având aceeași destinație: un birou din centrul de afaceri Pipera. Dacă la început oamenii au fost încântați de birourile cu aer modern și de clădirile din sticlă, după primele două săptămâni de acomodare lucrurile nu au mai părut la fel de roz.

Traficul este imposibil dimineața și seara, metroul este extrem de aglomerat, trotuarele sunt stricate sau inexistente. Clădirile din sticlă sunt aerisite aproape integral cu aer condiționat, fie pentru că geamurile nu sunt făcute să se deschidă, fie pentru că spațiul este proiectat în așa fel încât deschiderea unei ferestre îi incomodează pe cei dinăuntru. Iluminarea este artificială în mai toate clădirile, jaluzele groase acoperind ferestrele. Prețurile practicate de chioșcurile din zonă sunt imense, iar farmacie este doar una. Parcările amenajate sunt toate private, iar accesul nu este permis decât contra cost, motiv pentru care sutele de mașini care invadează în fiecare dimineață zona sunt parcate pe ce a rămas din trotuare. Spațiu verde nu există. Nici zone pietonale.

Cu timpul, cei care lucrează aici, fie că-și dau seama, fie că nu, au devenit stresați, nervoși, apatici, indiferenți. Au dureri de spate și probleme cu ochii. S-au îngrășat, s-au deformat, au probleme de alimentatie și răcesc în fiecare sezon. Au dezvoltat sinuzite, rinite și alergii. Sunt mereu grăbiți, neatenți și triști. Un fel de roboți îmbrăcați frumos și antrenați pe același traseu în fiecare zi. Nimic nu a fost construit sau adaptat pentru a îmbunătăți condițiile lor, ci doar cantitățile pe care le produc.

Despre teamă (II)

Cândva mi-am propus să nu-mi mai fie teamă. Uite-așa am stabilit eu, să nu-mi mai dau voie să înțepenesc de spaimă, să mă lamentez, să nu pot. Din motive personale, ca fiecare dintre noi, dar mai ales pentru că am socotit cât mă costă teama. Scump, dom'le, foarte scump. Atât de scump încât merită să mă proptesc cu capul într-un copac decât să nu mă dau deloc prin pădure. Numărul de copci va fi oricum mai mic și prefer să am copci pe cap decât pe inimă.

Cu teama mea am discutat deschis: „Măi fetițo, să știi că de acum nu-ți mai merge cu mine. Dacă e viscol afară îmi iau lopată, antiderapant și lichid de parbriz și tot plec la drum. Dacă te trezești să vii când urc vreun munte, să-ți fie rușine. Și așa ajung rar să fac asta.” Și tot așa, i-am explicat de toate. Acum o simt cum vine și se tupilează printre aortă și ventricule, strâng din dinți și mă gândesc la tot ce se poate întâmpla mai rău și cât de plauzibil este. După ceva vreme, se retrage înciudată de propria-i înfrângere. Am reușit să scap de teama de lovituri, de gura lumii, de zile proaste, de durere, etc.

Dar lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Am reușit să elimin teama din lucrurile pe care ajung să le fac, dar nu am reușit s-o dobor pe cea legată de lucrurile pe care nu le-am făcut încă. A mai rămas teama că orice și oricât aș face, nu voi ajunge niciodată la rezultatul dorit, pur și simplu pentru că nu sunt făcută pentru așa ceva. E ca și cum ai fi orb și ți-ai dori să vezi soarele, nici un antrenament nu te va ajuta să reușești. Să nu spuneți că trebuie să-ți dorești doar cât poți duce, faceți o mare greșeală. Dacă nu le poți înfăptui, măcar să le visezi.

Visez o lume fără teamă. Poate într-o zi, îmi va reuși.

Despre răutate

Nu, nu pot să mă abțin. Știți vorba aia "C-așa-mi vine câteodată.." Ei bine, îmi vine! Nu știu alții cum sunt și nici nu mă interesează în ce condiții minunate trăiesc de uită ce e aia rea voință și nu le pasă de capra vecinului. După mine, oricât de sărac ai fi, parcă tot să fi om e mai bine. Dar constat că noțiunea de om are conotații din ce în ce mai proaste. Să fi om înseamnă să distrugi, să risipești, să omori, să chinui, să faci rău de plăcere sau doar pentru că poți.

Spitalul a ajuns casa groazei. Și nu pentru că te duci acolo bolnav și în suferință, ci pentru că te așteaptă toate ororile la care nici nu te-ai gândit. Nu zic că e așa în toate spitalele și cu toți medicii, dar și unul singur e prea mult. Dacă nu ai Audi sau Mercedes nu ți se deschide sfoara care păzește parcarea din fața spitalului de urgență, iar după ce totuși ți s-a deschis trebuie să faci o mică donație. Așa că ori te târăști din mijlocul traficului oprit și revoltat, ori chemi Salvarea că ei au intrare separată. Dacă doar vrei să aștepți pe cineva la ieșirea din spital și nu ai mașina corespunzătoare, poți încerca prin împrejurimi. Evident, străzile sunt împânzite de parcări de blocuri plătite la ADP, parcări de firmă păzite de neamul bodyguarzilor (care-și fac datoria și noaptea când firmele sunt închise și parcările goale), parcări publice păzite de indivizi dubios de amabili sau indicatoare de circulație cu opritul interzis. Alegem cu toții ultima variantă, în speranța că polițistul are ceva mai multă înțelegere.

Dacă bodyguard-ului i se pare că suferi destul, ți se dă voie la camera de gardă, dar numai după o spovedanie în fața măritului paznic. Până să ajungi la medic, te mănâncă sfinții. Limbajul nu este tocmai de înaltă calitate și nici numărul de decibeli nu se potrivește cu locația, dar bodyguarzii au fiecare sectorul lui și telefonul mobil costă, așa că se zbiară ca pe uliță. Dacă asistenta te place, e bine. Dar să nu întinzi coarda solicitând altceva decât ți se oferă, iar atunci când primești si cea mai vagă atenție să fii recunoscător până la stele. Să nu le deranjezi niciodată noaptea. O faci pe riscul tău. Va trece mult timp până voi uita replicile "Nu o doare, e nebună." și "Care dracu' sună, nu vedeți că e noapte?!" Și multe altele... Mai sunt infirmiere cu limbaj de mahala, doctori care se oftică dacă soliciți părerea și unui doctor de altă specialitate, angajați de la bucătărie care lasă mâncarea pe noptieră unor pacienți din secția de ortopedie care nu se pot mișca și multe alte specii pe care le-aș dori pe cale de dispariție.

Și nu doar spitalul e infestat. Înțelegerile amiabile se transformă imediat ce s-a găsit un polițist dispus să accepte altă variantă, traficul e o junglă barbară unde cine înjură mai tare are prioritate, stațiile de metrou sunt scene de luptă (pe locuri, pe ziare, pe covrigi, pe aer), corporațiile astea minune care au înflorit hrănesc un egoism feroce îmbrăcat într-o glazură mucegăită de 'mare familie'. Dacă cineva e fericit și anunță public, ceilalți îl privesc cu invidie și îi întorc spatele cât de repede. Dacă se miroase vreun necaz, toți vor să știe și cele mai intime detalii, ca să aibă materiale de discuție la cafea. Dacă nu află detalii, le inventează.

Am trecut prin atâtea etape de evoluție încât încep să cred că ni s-a urcat la cap. Și, credeți-mă, alergăm la vale cu toată puterea. Sigur, ni se pare că o ducem bine față de cei din Evul Mediu, dar răutatea e în floare. Prostia, înfumurarea, egoismul, nepăsarea, risipa ne vor duce din ce în ce mai jos. Pentru că dacă nu vom conștientiza că trebuie să țintim dincolo de putere și confort și că trebuie să și dăm ceva bun înapoi, nu doar să consumăm isteric, o să distrugem și ce a mai rămas întreg din lumea asta. Iar asta n-are legătură cu nivelul de trai, are legătură cu nivelul de bunătate.

Portret (XXVI)

În goana de la metrou, ștafeta se dă între coșul cu ziare și ultimii centrimetri rămași între ușile care tocmai se închid. Numărul sacoșelor s-a înmulțit, pașii sunt din ce în ce mai grăbiți, mințile din ce în ce mai ocupate cu lista de cadouri. Cobori la Aurel Vlaicu pentru un mall, la Lujerului pentru altul, la Politehnica pentru un al treilea sau, dacă nu mall vrei, la Obor pentru o pulpă de porc. În caruselul luminat și gălăgios al pașilor și minților grăbite, un bărbat fără picioare, cărând două cârje supradimensionate pentru el, se chinuie să coboare scările. Tocmai în drumul lui nu s-a nimerit nici o scară rulantă, așa că nu are motiv de grabă. Lumea îl privește mirată, de sus, întrerupând doar pentru o clipă vacarmul gândurilor de sărbătoare.