În liniște

Tac. Pisicile dorm, vecinii nu sunt acasă, televizorul e închis. Doar undeva departe se aude încet un glas de rock și, ocazional, trece câte un tren. Îmi scriu lista de cumpărături, silențios, cu creionul: roșii, salată, cartofi.. Telefonul mă întrerupe pentru o clipă. Nu era nimeni, se descărca. Portocale, mere.. Îmi întind picioarele dureroase, alegând o poziție mai bună. Am fost la sală azi, în căutarea formei perfecte. Îmi doresc să fiu perfectă. Nu atât frumoasă, cât perfectă. Nicicum cea mai dintre cele mai, doar perfectă. Să am greutatea și forma perfectă, să fac lucruri interesante, să am o viață care merită povestită, să am zâmbetul perfect și replica perfectă, să pot întreține conversația perfectă, provenită, firește, din inteligența perfectă. Să fiu sănătoasă, puternică, rapidă. Cum vă spuneam, într-un cuvânt, perfectă.

Ardei, cereale, mozzarela... Ei bine, nu-mi iese. Nu mă îngraș, dar nici nu reușesc să mă modelez în forma perfectă. Nu tac, dar nici ce-mi iese pe gură nu e conversația perfectă. Pentru restul, probabil mediocru ar fi termenul potrivit dacă aș dori să-l definesc perfect. Nu, nu-mi iese. Nu am talente artistice și nici memoria talentelor altora. Nu fac sporturi extreme, nu am pasiuni deosebite, nu am o carieră. Spanac, iaurt, migdale.. N-am o viață de invidiat sau de povestit, nu le știu pe toate și nici nu reușesc să termin un maraton.

Pisica începe să sforăie. Normal, ce-i pasă, ea n-are motive de îngrijorare. Dungile sunt la locul lor, pufos e, somn cât cuprinde și mâncarea nu-i lipsește niciodată. În plus, nici că s-a mai văzut pisică să se creadă altfel decât perfectă. Aș putea să-mi mai iau niște lămâi. Nu, nu ajută la perfecțiune, pentru salată. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată perfectă. Inițial nu eram deloc, iar când am prins de veste de existența mea devenisem deja 'altfel'. E tot un fel de imperfecțiune, dar mascată, pentru a nu nenoroci prea tare sentimentele adolescentice. Așa că eram altfel și mă împăcasem cumva cu ideea. Apoi, cu timpul, am început să devin imperfectă: prea slabă, prea băiețoasă, prea entuziastă, prea nerăbdătoare, prea împiedicată, prea lentă, prea puțin inteligentă, prea timidă, prea cuminte, prea departe de forma ideală, prea fără perspective, prea plictisitoare, prea obositoare, prea săritoare, prea cicălitoare, prea împrăștiată. N-am atins perfecțiunea în nici un domeniu, deși, drept să vă spun, am învățat multe. Tind să cred că asimptotic tind la perfecțiune.

Mai trece un tren. Pun lista în geantă și îmi iau o carte. Mâine mă duc iar la sală, apoi cumpăr ingredientele de salată și încerc din nou să mă reinventez.

Pentru prima dată, continuare

Acum mulți ani (vreo cinci), vorbeam cu voi despre lucruri făcute pentru prima dată, despre dorințe, despre acea listă cu lucruri mărunte pe care o ascundem în geantă și o purtăm cu noi mereu, chiar și atunci când au fost bifate toate punctele de pe ea. M-ați întrebat atunci ce-mi doresc și descopăr azi, taman azi dintre toate zilele, că nu stau prea rău la capitolul bifate.

Sa am motocicleta si sa plec cu ea prin tara. Sa ajung la Cluj si la Praga si in tarile nordice si in America de Sud. Sa fac un film de lung metraj (documentar) difuzat dincolo de blog. Sa scriu o carte. Sa zbor cu deltaplanul si sa ma dau cu parapanta. Sa-mi repar masina singura. Sa urc Piatra Craiului. Sa merg la un concert Dream Theater si la un G3. Sa lucrez in TVR. Sigur mai sunt si altele. 

Acestea mi-erau dorințele și acum pot să vă spun cu drag că am rezolvat următoarele: motocicleta, Clujul, G3-ul, zborul cu avion ultraușor (încă nu deltaplan și parapantă), iar partea cu mașina este veșnic o epopee. O parte din ele le-am pierdut pe drum (nu-mi mai doresc să lucrez în TVR), dar am câștigat o mulțime de noi dorințe și nu le-am uitat nici pe cele de atunci (îmi doresc să urc Piatra Craiului, la fel de mult ca acum cinci ani).

Cred că o listă de mici obiective este foarte sănătoasă. Sunt lucruri fără de care poți trăi, dar care ți-ar face viața mult mai frumoasă. Și uneori sunt foarte ușor de obținut (cât de greu poate fi să te urci într-un tren și să vezi Clujul?), așa că îți ridică moralul și te învață că poți. Și uite-așa, rezolvând una câte una, prinzi curaj și le rezolvi și pe cele mai mari. Înveți din mici reușite că până la urmă depinde de tine să fii fericit. Să nu lăsați neajustată lista, să nu renunțați s-o îndepliniți, pas cu pas, dorință cu dorință. Și să vă aducă Moș Nicolae mâine, o dorință împlinită. Un pentru "prima dată" bifat.

Și se duce ..

Anul. Despre el e vorba. Este efectul ornamentelor și bomboanelor și al reclamelor cu brăduți și Moș Crăciuni grăsuni care au invadat deja magazinele. În primă fază mă demoralizează complet, scoțându-mi ochii că a mai trecut un an și, la o adică, ce am făcut cu el.. Păi nu mare lucru, mă apăr eu, am mai învățat câte ceva. Dar pentru conștientizare, fac listă (cine știe, cea care voi ajunge la 90 de ani poate are nevoie de dovezi scrise).

Am început anul frumos, beată de fericire, transpirând prin zăpadă și admirând primul apus al anului. Și-am ținut-o așa, într-o beție și-ntr-o zăpadă, cam până la Paște, când am ciocnit ouă roșii în pădure și am fost alungată violent din ea de un cocoș de munte furios. Între Revelion și Paște am reușit să ajung prima dată în viață pe Transfăgărășan (la o vârstă rușinos de înaintată pentru cineva care locuiește la mai puțin de 200 km de cel mai grozav drum din țară), când era acoperit de 2 m de zăpadă, iar eu l-am coborât pe snowboard. De două ori.

Vară n-am prea avut, să spun drept. De fapt, am avut, dar am muncit-o cam toată, contrar direcției generale de vacanță estivală. Nu e rău având în vedere aglomerația specifică. Și mi-am luat revanșa în ultima zi a verii, conducând 7 ore ca să-mi înmoi picioarele în mare și ca să constat că în Vama Veche nu mai există câmpul cu ciulini pe care am iubit, zburat și reînviat acum mulți ani.

În toamnă mi-am luat drumurile la spinare din nou. Am respirat o gură de aer la Cluj, între două concerte, am bătut Sibiul la pas mărunt și am gustat Brașovul cu plăcintă. Am mirosit frunzele la Sinaia și am dus o sărutare și-o amintire la Pitești. Am dat ocol la Sfânta Ana, m-am făcut frate de biscuiți cu Jack la Poiana Brașov și am luat cina sub stele, pe-un deal la Păltiniș. Am iubit fiecare centimetru de drum și aș pleca din nou acum, fără să termin ce am de spus.

Am învățat multe anul acesta. Am învățat că mai există animale sălbatice și libere prin pădurile noastre și m-am bucurat că este așa. Am învățat că lumea e frumoasă, doar oamenii sunt perfizi și ipocriți. Nu-mi explic răutatea lor și nici bucuria crudă a durerii celui de lângă. Dar am găsit și oameni frumoși, care vând langoși cu suflet și zâmbet la pachet, oameni care pun oamenii înainte de profit și am învățat că se poate, trebuie doar să-i caut și să mă alătur lor. Am învățat că nu merită să pierd timpul cu ceilalți, dacă vor să-ți facă rău o vor face, indiferent cât îi veghezi tu. Am învățat că dacă îți deschizi ochii și sufletul când trebuie este aproape imposibil să nu vezi ceva frumos. Și că un apus te poate face fericit, chiar dacă îți îngheață picioarele. Am învățat că nu trebuie să am încredere în toți oamenii, dar uit mereu lecția asta.

Acum aștept cuminte zăpada.

Bagajele vieții mele

Unii fac listă. Alții consultă buletinul meteo. Alții merg pe ținute complete, asortate, potrivite oricărei ocazii. Cei mai mulți se lasă conduși de inspirație, deschid cât mai multe dulapuri și aleg după miros, după moment.

Se ia o viață. Se dă un timp, niște locuri, ceva noroc. Și după startul zgomotos, alergăm adunând, selectând, pentru a ne petrece tot timpul dat făcând bagaje. De oameni, de lucruri, de amintiri, de cunoștințe. Alegem haotic, ne ghidăm după modă, după ce au alții și, la final, totalul ne iese cu plus sau cu minus.

Bagajul meu pare mic, dar uneori abia îl pot duce. Poate doar nu mă pricep la împachetat. L-am legat cu frânghii groase în multe puncte și asta îl face valoros și greu de manevrat. Mereu în echilibru. Bocceaua unui vagabond legată artistic într-o basma roșie.

Un moment

All I can taste is this moment..

Șase ani de mediocritate

Așa a apărut Dicționarul, în ultima zi de august a anului 2009. Nici prea devreme, nici prea târziu, a apărut dintr-o sufocare, dintr-o cădere, din panică. A apărut într-un moment în care credeam că am să dispar. M-am agățat de scris din disperare și o recunosc fără rușine. Pentru că m-a salvat.

Am fost sinceră încă de la început. Nu veți găsi aici decât mediocru și banal, refulări și efuziuni, dor, foarte mult dor. De la dorurile mele am trecut la ale altora, apoi la ale necunoscuților, ca într-un final să ajung la doruri de poveste. Am crescut. Să spun oare că am îmbătrânit? De fapt, timpul a stat în loc. Abia acum îmi dau seama că m-am obișnuit să-mi declar vârsta de atunci. Nu din vanitate, ci dintr-o potrivire sau poate dintr-o rătăcire. Poate m-am pierdut atunci și, precum călătorii în timp, nu reușesc să mă găsesc la altă vârstă.

Dicționarul este parte din mine. Este deopotrivă parte din cei pe care-i cunosc și din cei pe care-i observ pe stradă. Și chiar dacă uneori mă fură peisajul și nu trec pe aici mai multă vreme, va fi mereu o felie groasă de amintire. Aici voi fi mereu acasă, așa cum în orașul acela în care se vede Făgărașul dacă te urci pe un anumit deal și ai noroc voi fi mereu copil.

Dicționarul a făcut de vreo doi ani un pui. Dacă el m-a ajutat pe mine, ZMEU încearcă să-i ajute pe alții. Să-i ajute să vadă și să înțeleagă fața frumoasă a lumii urbane. Poate într-adevăr am crescut.

Despre judecată

De când deschidem ochii ne pornim să emitem judecăți. Ne naștem mai buni ca toți ceilalți, buricul universului nostru, și nu admitem pentru nici o clipă că s-ar putea să ne înșelăm. Cei din jur sunt invariabil mai proști, mai nesimțiți, mai vulgari, mai puțin cunoscători, mai neserioși, mai apatici, mai răi, mai cum se poate mai rău. Insectele sunt scârboase, reptilele grețoase, mamiferele brute proaste. Noi, oamenii, cei care am iscat războaie, am ucis până la ultimul exemplar specii întregi, am dat foc, am dărâmat munți, am schimbat cursul apelor, am poluat și tăiat păduri întregi, noi suntem perfecți, superiori. Singurul animal care ucide din plăcere, singura ființă care chinuie din plăcere, omul este superior tuturor.

Dar nu ne-a ajuns să fim superiori celorlalte ființe, nu ne-a ajuns să le luăm pământurile, să le punem să muncească pentru noi, să le ucidem ca distracție. Am început să ne transformăm și semenii în sclavi, în obiecte ale plăcerii, în inferiori. Dacă te uiți în jurul tău pe stradă vei vedea cel puțin 10 oameni mai urât îmbrăcați, mai grași, mai nepoliticoși. Orice îți iese pe gură este un adevăr inestimabil, toți cei care nu sunt de acord, niște proști. Suntem mai buni la sport, la politică, la matematică. Știm să trăim mai frumos, avem copii mai dezghețați, mâncăm mai sănătos. Comparația la rang de artă, cu rezultat apriori cunoscut. Oamenii se plictisesc teribil.

Foto: boredpanda.com

De vorbă cu mine însămi..

Ești singură. Așa ai fost din clipa în care ai bătut cu pumnul în masă că vrei să decizi pentru tine. Este prețul eliberării de copilărie. Sigur, ai familie, ai prieteni, dar asta nu te face cu nimic mai puțin singură. Tu decizi dacă azi plângi sau râzi, dacă hăul care tocmai ți-a apărut în drum trebuie sărit sau ocolit, dacă omul acela cu ochii negri trebuie iubit sau nu. Totul se sprijină pe tine, până când te strivește și te face să-ți dorești să fii iar copil, să alegi doar programul de desene animate. Numărul oamenilor crește, dar toate miliardele astea de ființe sunt la fel de singure ca și tine. La fel de speriate. La fel de zăpăcite. Suntem pierduți printre cei ca noi, deopotrivă sufocați și abandonați. Și totul se învârte ca o ruletă rusească, ai o singură șansă, pe tine. În zgomotul infernal al vieții și al timpului care curge, ești singură.

Ce n-am să-ți spun niciodată

În jocul dintre doi oameni întâi se spune ce trebuie, apoi nu se mai spune nimic. La început, în infatuarea primelor întâlniri, totul este la persoana întâi. Și meritele, și amintirile, și visele. Apoi, cu timpul, totul se transformă în al nostru și nu mai e timp de pierdut cu vorbe. Ne dăm doar directive. Unde ne petrecem vacanța, unde dăm copilul la școală, ce mâncăm diseară. Rămân nespunse multe, din timiditate, din grijă, din lipsă de timp. Prea multe trec la capitolul subînțelese.

1. N-am să-ți spun niciodată cât îmi lipsești când nu ești lângă mine. Cât am plâns de dor, cât am păzit telefonul, ca apoi să răspund degajat de parcă nici prin minte nu mi-ar fi dat că ai să suni. Am să răspund grăbit, că eram în mijlocul unor treburi distractive și importante. Să nu mă crezi. Să știi tu mai bine că tot ce făceam era să-mi doresc să te aud mai curând.

2. N-am să-ți spun niciodată cum conduc când vin la tine, ce șofer maniac devin peste noapte, cum depășesc, claxonez și gonesc pe orice fel de drum. Cu tine în mașină sunt cel mai pașnic șofer, delicat, atent, prudent.

3. N-am să-ți spun niciodată cât de iubesc. M-ai crede nebun. Romanțele au devenit desuete, serenadele o prostie. Nu-mi mai permit să mă înființez la tine la ușă din senin pentru că am avut chef să te văd. Lucrurile astea se subînțeleg, nu se mai spun fățiș ca pe vremea poeților romantici. Așa că n-am să-ți spun ca-mi sunt goale diminețile fără tine, că nu adorm fără să-ți spun somn ușor și nici că între seară și dimineață mi se întâmplă să te visez.

4. N-am să-ți spun cât sufăr când ne certăm, nici că furia îmi trece în cinci minute și în restul timpului mă prefac supărat ca să nu par prost. Fiecare minut mă roade, îmi mușcă din suflet, îmi ia somnul, foamea, liniștea. Gândul că ți-am provocat durere e de nesuportat. Respir anevoie, mă mișc ca un melc, dar mă țin tare și la distanță, așteptând momentul potrivit.

5. N-am să-ți spun niciodată că îmi placi așa, cu totul. Că-mi plac și defectele, și lucrurile care mă scot din minți, și cele pe care mereu mi le-am dorit altfel. N-am să recunosc niciodată că ești perfect, în ochii mei îndrăgostiți (vezi punctul 3).

Despre încăpățânare și uși închise

Cred că suferim crunt de lipsă de atenție. Suntem atât de ocupați să fim angajatul perfect, părintele perfect, partenerul perfect, încât nu mai acordăm (și în consecință nu mai primim) atenție. Doar bunuri și servicii. Sunt tot mai rare schimburile de amabilități inutile, de observații afectuoase, de jocuri. Oferim o casă curată, jucării, câte un telefon să ne interesăm de mersul lucrurilor și să ne văităm de ale noastre.

Și-atunci e firesc să suferim de lipsă de atenție. Și o tratăm calm, blocând ușa metroului sau a tramvaiului, pentru ca măcar pentru câteva secunde să fim în centrul atenției. O tratăm furtunos în ședințe, arătând cu degetul acuzator spre alții. O tratăm superior în magazine, înnebunind vânzătoarea cu 1000 de pretenții și sfârșind prin a nu cumpăra nimic. O tratăm făcând pe prințesa mofturoasă și găsind boabe de mazăre în toate. O tratăm greșit și reușim doar să adăugăm la simptome angoasă, frustrare, tristețe.

Ensemble, c'est tout

Despre tăcere

Să ne fie clar de la început, pentru că nu vreau să mă credeţi ipocrită: urăsc tăcerea. Urăsc timpul care trece nevorbit, nesorbit, netrăit. Şi ne-tăcere poate însemna vorbit, citit, desenat, scris, alergat pe munte, coborât prin pădure cu placa, ţinut de mână pe stradă, orice formă de comunicare, prin orice simţ şi-ar face cunoscută prezenţa. Nu, cuvintele nu sunt totul, dar existenţa unei legături este.

Uneori cei dragi au nevoie de linişte. Fără explicaţii, fără excepţii. Au nevoie să dispari, să taci, să nu-i mângâi. Şi asta doare, doare atât de mult încât îţi înfigi unghiile în carne ca să nu ţipi, ca să nu strici liniştea celuilalt. Voi fi sinceră din nou: nu-mi iese mereu. Dar uneori, tot ce poţi face pentru celălalt e să fii acolo. Tăcut. Iar eu trebuie să învăţ tăcerea.

Printre nori şi soare

.. pentru că îmi caut umbrelă deşi e soare, pentru că pot să cad pe scări când urc, pentru că maşina se strică în mers.. pentru că sună bine în orice limbă

Zi încărcată

Azi s-au adunat multe lucruri frumoase de privit şi sărbătorit. Eclipsa de soare, echinoxul de primăvară, superluna, Ziua Fericirii şi, ca în fiecare săptămână, ziua dinainte de weekend. Aşa că oriunde v-aţi afla, alegeţi fenomenul preferat şi bucuraţi-vă de el. Sărbătoriţi Ziua Fericirii fiind fericiţi. Dacă aveţi nevoie de sugestii, le găsiţi aici.

Stinge lumina!

Notă: Pe 28 martie 2015, între 20:30 şi 21:30, dăruieşte o oră Pământului.

Aproape tot

Avem aproape tot. Dar 'tot' se schimbă în fiecare zi, ca un bulgăre de zăpadă care țintește perfecțiunea. Nu reușim să fim mulțumiți, nu reușim să ne găsim liniștea. Legăm fericirea de 'tot', deși sunt lucruri atât de diferite. A avea nu este sinonim cu a fi fericit. De altfel, nici a reuși.

Și totuși, avem aproape tot, nu-i așa? Ce ne lipsește cu adevărat?

Despre context

Mai știți poveștile pe care vi le spuneau bunicii, care mereu se terminau cu "eh.. erau alte vremuri"? Întotdeauna îmi imaginam că vremurile bunicilor mei s-au întâmplat cu mult timp în urmă, iar vârsta lor mi se părea destulă pentru un manual de istorie. De fapt, bunicii meu chiar au trăit un manual de istorie întreg.

Totuși, nu trebuie să fii foarte bătrân pentru ca vremurile să se schimbe. Sau poate am îmbătrânit eu fără să observ și m-am trezit că îmi aduc vremurile ca argument în discuții. Cel mai des mi se întâmplă să-mi amestec vremurile în discuții legate de școală. Pe vremea mea, școala se făcea altfel. Învățam din principiu, pentru că așa trebuia, așa făcuseră și ai mei la rândul lor și era firesc și plăcut să fie așa. Sigur nu-mi plăceau toate materiile la fel de mult, dar mereu aveam curiozitatea de a le încerca și a alege în consecință. Să nu iei bacalaureatul era ceva de neconceput. Li se întâmpla doar câtorva ghinioniști (cam 1 sau 2 pe an în liceul meu). Problema se punea să iei note suficient de mari ca să-ți fie de folos la admiterea în facultate.

Astăzi se discută dacă mai este nevoie de diacritice, dacă este cazul să acceptăm orice cuvânt din limba engleză și dacă limbajul de messenger și facebook ar trebui să fie pe deplin acceptat. Gramatica este ultima pe lista de interes a elevilor. De altfel nici materiile artistice nu mai sunt dorite. Părinții cer materii bănoase: informatică (dacă s-ar putea fără matematică ar fi perfect, pentru că aceasta are tendința de a fi grea și a stresa progeniturile sensibile), limbi străine (dar nu franceza că nu ne place), dacă s-ar putea sa iasă toți stomatologi, medici și informaticieni direct din ciclul primar ar fi perfect. Nimeni nu-și mai dorește muzică, arte plastice, sport, literatură. Doar bani.

În contextul acesta, al vitezei, al superficialității, al banilor, vremurile mele se îndreaptă frumușel în alte direcții. Valoarea nu e aici. Mă întreb dacă o s-o mai regăsim vreodată. Și-mi aduc aminte de Lentoarea lui Milan Kundera:

- Ați auzit de Jan Hus?

Secretara aruncă o privire rapidă pe lista invitaților, iar savantul ceh se grăbește să explice:

- Precum știți, a fost un mare reformator al bisericii. Un precursor al lui Luther. Profesor la Universitatea Carol, care, cum știți, a fost prima universitate din Sfântul Imperiu Roman. Ceea ce nu știți este că Hus a fost și un mare reformator al ortografiei. A izbutit s-o simplifice de minune. Dumneavoastră, ca să scrieți ceea ce pronunțați "ci", sunteți nevoiți să folosiți trei litere, t, c și h. În timp ce nouă, cehilor, datorită lui Jan Hus, ne ajunge o singură literă, c, cu acest mic semn deasupra. (...) Acum înțelegeți de ce noi, cehii, suntem atât de mândrii de aceste mici semne puse pe litere. Suntem gata să trădăm orice. Dar pentru semnele astea ne vom bate până la ultima picătură de sânge!

Portret XXX

Părea o dimineaţă obişnuită, dar cumva şuvoiul de oameni dispăruse ca prin farmec şi doar câţiva temerari mai aşteptau ca şi mine metroul. O vacanţă suspectă, vreun anunţ de grevă sau pură întâmplare. Am coborât ca de obicei, la aceeaşi staţie, acelaşi peron, aceeaşi schimbare de direcţie magistrală a fiecărei dimineţi. Dar liniştea dubioasă m-a fascinat şi, fără să-mi dau seama, am ales calea uşoară, scara rulantă, scurtătura pe care nu o folosesc aproape niciodată. Culoarul din faţa mea era la fel de gol. Luminat, curat, dar lipsit de agitaţia unei zile obişnuite. Doar undeva spre mijlocul lui, câteva zeci de oameni fuseseră împietriţi de un vrăjitor fără inimă. TIneri, oameni cu copii de dus la şcoală, oameni trecuţi de prima tinereţe, purtători semeţi de păr argintiu, adolescenţi. Cu privirea goală, nemişcaţi, tăcuţi, sprijiniţi de ziduri. Din rândul celor câţiva care veneau în spatele meu, a răzbătut o voce: uite, n-au adus ziarul gratuit. Îl aşteaptă.

Balonul de săpun

E cel mai frumos lucru pe care l-ai văzut vreodată. Ştie să zboare, reflectă lumina ca nimeni altul, este magic alcătuit din apă şi puţin săpun. Se amestecă în atâtea forme şi miroase a soare. Se înaltă, se joacă mereu în vânt, ţi se aşează delicat pe nas, ca un fluture cu aripi de curcubeu. Îţi trebuie doar o clipă de neatenţie ca să dispară pentru totdeauna. Şi va fi numai vina ta.

Muzica de altădată

Morala: I like cookies! și cred că-mi plăceau și în 1988 de când e melodia asta.