Cinefil îngrozit - Devil's Knot

Dacă tot e vacanţă (atâta câtă mai e - refuz să-mi dau seama, cel puţin până în decembrie 2015, că vine şcoala), am purces, via IMDB şi nu numai (nu mă iau numai după trailer, mie-mi trebe sinopsis), la selectat filme - în ideea (complet neancorată în realitate) c-aş mai avea vreme să le văd curând.

Cum n-am criterii anume, altele decât curiozitatea şi, eventual, interesul faţă de un actor / regizor / motiv de premiere a unui film, alegerile sunt destul de ... eclectice, să zic aşa.

Iar rezultatele, desigur, corespunzător de surprinzătoare. Că uneori mă trezesc cu mult mai mult decât îmi imaginam eu.

Cam aşa au stat lucrurile şi cu Devil’s Knot, la care m-am uitat ca să văd în ce film joacă împreună Reese Witherspoon şi Colin Firth.

Într-unul regizat de  Atom Egoyan. E vorba de un caz real, o poveste îngrozitoare din America anilor 1990 (1993, mai precis. contemporan, ai zice - dacă mai trăieşti cu impresia că, pe dinăuntru, această mare şi glorioasă naţiune a trecut de secolul XVI), cunoscută şi sub numele de West Memphis Three.

Pe scurt, într-o după amiază, trei copii dintr-un orăşel au plecat la plimbare cu bicicletele.
Nu s-au mai întors niciodată.
În scurt timp după găsirea lor, poliţia a prezentat drept făptaşi trei adolescenţi, şi drept motiv satanismul.
A urmat un proces lung şi aiuritor, la finalul căruia cei trei puşti au fost găsiţi vinovaţi în baza unor dovezi strict circumstanţiale, a vânătorii de vrăjitoare şi cu concursul unor erori făcute de poliţie (probe pierdute, etc) - la implicaţiile cărora n-a mai stat să se gândească nimeni din sistem.

Nu e clar nici până-n ziua de azi ce s-a întamplat. Puştii au fost eliberaţi în 2011, după o campanie foarte amplă, în baza unui artificiu judiciar (înţelegem c-am fost găsiţi vinovaţi, deşi noi zicem că nu suntem) menit să le ofere libertatea în schimbul garanţiei că nu vor putea da statul în judecată.

Să tot iubeşti sistemul...

S-au făcut mai multe documentare şi filme. Exista (poate mai există, nu ştiu) şi un soi de fundaţie creată în sprijinul puştilor. Presupun că s-au scris şi metri cubi de articole pe subiect.

Trailerul Devil's Knot:


Înregistrare wikipedică a cazului, aici.
Sinteză, aici.
Mai multe detalii despre tot cazul, aici.
Sinteză cronologică pentru uzul studenţilor la drept, aici & aici.
Interviu cu Damien Echols, aici.

Detalii despre documentarul HBO din 1996, aici & aici.


Dincolo de detaliile cazului real (de pe urma cărora am ajuns să mă gândesc dacă Muţunau va merge vreodată neînsoţit undeva, înainte să iasă la pensie), am apreciat felul în care filmul pune delicat în evidenţă neclarităţile factuale, încărcăturile emoţionale de toate felurile (de la delirurile religioase de tot soiul, prin derutele adolescentine şi până la suferinţa mamei) şi demenţa intensă a sistemului, chior, surd şi brutal, atent doar la el însuşi.

Şi la faptul că n-am văzut mai nimic despre părinţii celor trei adolescenţi.

Şi după aia m-am ascuns sub pat, ca să pot tremura de groază în linişte.

Poveste de iubire

Ca toate poveştile de feliu, şi asta are un început magic.
Am ştiut că o să vină pe lume înainte de orice semn şi de orice test. (biiine, recunosc, era la mijloc, ca la multe dintre doamnele care se respectă, o oarece reminiscenţă de transă agavică... lucru care ar trebui să mă facă mai tolerantă cu viitoarele ieşiri adolescentine... dacă nu mă stafidesc complet la neuron între timp!)

Am programat prima ecografie (blind date, blind date, da’ până când?) la un pic peste 6 săptămâni de sarcină, ca să pot vedea cum îi bate inima (am avut din plin parte de teama iraţională c-o să pierd sarcina; am fost de părere că ecografiile liniştesc).
Medicul m-a văzut stresată (fusesem, de dimineaţă, la o altă ecografie - la o clinică de stat, la un medic nespecialist posesor de aparat din 1914; aveţi un chist pe ovar; şi nu văd nimic în sacul gestaţionar... ieşisem de-acolo verde la faţă).
A vorbit calm, a zâmbit tot timpul, şi-a mărit cât de mult a permis aparatul, de data asta performant, imaginea aceea. Tic-tic, tic-tic, tic-tic. O inimioară cât un vârf de ac, pulsând viguros într-un trup nu mai mare decât o boabă de fasole. Pulsând vehement. Aproape cu furie. Nu. Nu cu furie. Cu sete.

Sclipirea din ochii mei trebuie să fi fost unică. Am prins, pe loc, viaţă.
(evident, nu aveam nici un chist; aparatul cel vechi indicase aiurea)


Am ales să cred că l-aş fi simţit mişcând când sarcina avea 12 săptămâni şi eu stăteam nemişcată de mai bine de o oră, în linişte, citind. O fluturare (în semn de bun-găsit) şi atât.
E absolut irelevant dacă mi s-a părut sau nu (ecografiile arată că primele mişcări pot apărea de la 8-9 săptămâni). Nu mai departe de două săptămâni mai târziu, bătea atât de tare încât îl putea sesiza orice amator dornic să aştepte un minut cu mâna pe burta mea.

Nu pot spune c-am ştiut că-i băiat. (eram prea încântată de ideea c-o să am un copil ca să-mi mai pese de „variante”)
Bunicul, a doua zi după anunţ, m-a sunat să întrebe ce-i face ne-po-tul. El era sigur că e băiat!
Am putut confirma destul de devreme, după ecografia de 13 săptămâni.
- Uitaţi-vă, vedeţi? E băieţel.
Inutil de precizat că m-am holbat intens la ecran, fără să înteleg nimic. Doctoriţa, răbdătoare, mi-a arătat ce şi cum. Degeaba. Tot nu pricepeam. (ei, între timp, m-am convins)

Fireşte c-am avut şi parte de suspans (toxoplasmoza). De încercări (toxoplasmoza reactivată). De emoţii.
Ce-ar fi o poveste de iubire fără ele? (ăăă... ceva normal???)

Dar şi de mister.
Paranoică fiind, am anunţat că-s gravidă abia după săptămâna 16. Sau 17? Pe-acolo. Să fiu sigură că ies din perioada cu risc de avort spontan. (aveam o colegă care pierduse, la 12 săptămâni, o sarcină extrem de mult dorită şi muncită (=rezultat al tratamentelor); o căinase lumea încă 12 săptămâni, de ajunsese, săraca, să plângă zilnic... nu voiam să văd filmu’ ăsta)
Înainte de asta, n-au ştiut decât familia „directă” şi prietenii foarte apropiaţi.

Şi de armonie. În afară de cele mai sinistre arsuri gastro-esofagiene şi de tona luată în plus, aş zice (comparativ cu ce-am mai citit / văzut / auzit) c-am avut o sarcină absolut sublimă. Lăsând, retroactiv, paranoia la o parte...

Nu l-am născut. S-a născut. În toate înţelesurile posibile ale cuvântului... Eu doar l-am ajutat, pe ici, pe colo.


Mi l-au adus târziu... După mai bine de 3 ore, şi după ce ameninţasem suavo-răcnit că eu mă urc pe tavan şi urlu dacă nu mi se aduce nici acum bebeluşul. (aerul blajin-instabil de tip dă-mi ce-ţi cer, fă-mă să zâmbesc acum, e singura garanţie că n-o să-mi înfig instant dinţii în beregata mătăluţă avea să se dovedească a-mi fi de maxim folos în maternitate)
Când a venit, soarele deja răsărise.
El privea blazat, fără ţintă, prin ochii întredeschişi. Părea simultan foarte înţelept şi etern plictisit. Era pufulos şi blonduţ, strălucitor. M-am îndrăgostit pe loc. Iremediabil.
Fără să ştiu că domnul afişa, de fapt, privirea de „nu văd nimic, îmi bate soarele-n ochi”. Aceeaşi cu cea de acum, şi, sunt convinsă, absolut identică & la fel cu cea pe care o va prezenta şi la maturitate.

Una din multele fotografii intitulate cea mai dragă îl arată, la vreo 5 zile, dormind înmănuşat şi botos. Pare mult mai mare. Singurul lucru care denotă că e nou-născut e aerul absolut absorbit, întors spre înlăuntru, cu care doarme.

Acum, sunt zile în care mă uit lung şi mirat la el, mic omuleţ întreg, distinct, vioi, zvelt, capricios.
A cui eşti tu, minune mititică?
Că parcă nu îmi vine-a crede că al meu...

Cumva, îmi simte privirea, mi-o întoarce, lung şi intens, şi răspunde:
- Ma-ma!

Câteodată mă tem.

Câteodată mă tem.

Mă tem că oboseala o să mă învingă.
Că o să depăşesc starea de „puţin buimacă” şi o să ajung complet tălâmbă, într-o stare de totală derută, încă şi mai puţin capabilă să fac tot ce am de făcut.
Că o să-ncep să fiu (şi mai) irascibilă şi să mă uit (şi mai) fix la oameni ori la ecranul calculatorului, întrebându-mă ce Doamne-iartă-mă caut eu acolo şi când oare şi cât de prost o să mi se termine fuga de idei care mă lasă atât de des, în plin discurs, cu gura căscată pitoresc a neştiinţă.
Că, la fel ca-n „Un veac de singurătate”, o să mă mănânce de vie lapsusurile şi o să uit complet toate numele lucrurilor.

La concertul (superb!) de acum câteva zile am stat cu ochii închişi, pentru că nu mi-i mai puteam ţine altfel. Mă uitam cruciş de oboseală şi-mi cădea pur şi simplu capul (cum le mai cade navetiştilor din tren!). Nu, n-am adormit. Nu puteam. Tot de oboseală, ca şi acum. Am putut savura muzica! (Dar n-aş putea spune exact cum arătau instrumentele. Noroc cu pozele...)

Mă tem că n-o să mă descurc. Că n-o să pot face pentru fiul meu tot/destul/la timp/atât de bine pe cât trebuie, pe termen lung. C-o să ajung să-l dezamăgesc. Şi eu. Nu, nu sunt perfecţionistă. Doar pragmatică. Tocmai de-aia zic că-mi dau bine seama în cât de multe locuri trebuie să fii, ca părinte. În câte deodată.

Mă tem că, dac-o mai ţin tot aşa, în timp mă voi transforma într-un mic roboţel, capabil să facă numai strictul necesar, tic-tac birou-casă, fără resurse de timp şi de bun simţ care să-i mai permită să constate de când i-a răposat complet imaginaţia. Că, de atâta hăituială, o să ajung să-mi lipsesc copilul de unul dintre darurile pe care i le datorez şi vreau să i le pot da - prezenţa unui părinte echilibrat, cald şi dedicat lui. Dedicat, dar nu calat complet pe copil. Şi nici, în extrema cealaltă, stresat că are iar şi iar şedinţe inutile de cinci milioane de ore, patruj’de mii de apeluri tembele pierdute şi douăzeci de ecrane de e-mailuri isterice restante la citit.

Da, e bilanţul unei săptămâni deloc înălţătoare.


Pe urmă îmi amintesc că se poate vorbi şi în fraze scurte şi percutante. Că se poate vorbi, pur şi simplu, mai puţin. Chestie care mai poate face oamenii să-şi bage minţile-n cap.
Că n-am neapărat o problemă ireversibilă, că aşa reacţionează oricine la suprasolicitare, dacă efortul durează de prea mult timp. Că trebuie doar să programez lucrurile mai bine, să mă reobişnuiesc cu intervalele de timp aberant de mari petrecute / pierdute zilnic în trafic şi s-o las mai moale.
Că, la o adică, nu mă opreşte nimic să-mi schimb locul de muncă. Să încerc, măcar.
Că atunci când observ că tânărul domn mă studiază, delicat, preocupat, afectuos şi (surprinzător!) non-invaziv, parcă beau apă vie.
Şi-mi place gustul.