Da' n-am ajuns!

Era odată un banc despre un tip care se trezeşte cărat cu targa de doi zdrahoni. Buimac, omul întreabă:
- Unde mă duceţi?
Ăştia, zdupăind mai departe, răspund:
- La morgă!
Cel de pe targă, speriat şi-n continuare zăpăcit, protestează:
- Da’ n-am murit!
- Da’ n-am ajuns!


Ei, pentru că încă n-am ajuns, să continuăm.

Oarecum digresiv şi nestructurat, recapitulez ultimele ştiri.

Cu ocazia săptămânii altfel, Muţunau a fost în tabără la munte.  Conversaţiile de mai jos sunt cele din seara sosirii la Bucureşti.



- Am fost în munţii Carpaţi!
- Aha. Da’ în care alţi munţi te mai puteai duce în România?
- ....
- Munţii Măcin, din Dobrogea. Sunt nişte munţi foarte vechi...
- Sunt vulcanici?
- Nu mai ţin minte, dar parcă nu.
- Vulcanici sunt ăia, cu Harghita...
- Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, scandez eu poezia demult băgată pe gât la orele de geografie. (onor doamna profesoară se-ngrijea de memorări care aur, dar de localizările simultane pe hartă, desigur, nu).

(sursa)

- Da....
- Aşadar, munţii Măcin sunt foarte vechi şi foarte erodaţi.
- Ce e aia erodaţi?
- Tociţi.
- Roşi?
- Da, se poate spune şi aşa.
- Roşi de veveriţe?

***

Copchiii au plecat în tabără cu oarece bani, pen’ ca să se obişnuiască să-i cheltuie să se gospodărească un pic.

Muţunau, din motive de mare sărăcie mamiţunească, a plecat cu 19 lei (ultimii, de altfel...) şi cu instrucţiuni să mai ceară cu-mprumut 10-15 lei de la adulţii însoţitori, dacă chiar crapă fără orice va fi vrând el să-şi cumpere.

La întoarcere, la foarte scurt timp după scoborârea din autocar, mă trezesc că omu’ (promptat, probabil, de exemplele de verificări învecinate de portofele) se scurmă intens în bozonare şi-mi prezintă triumfător 8 lei:

- Miracol! Am plecat cu 19 lei, am cheltuit 16, dar mai am 8!

Am aflat ulterior c-a făcut el un schimb „echitabil” cu una dintre fete, care i-a dat o bancnotă de 10 lei în schimbul uneia de 1... şi că, evident, miraculos ar fi fost să constat că realmente îşi face calculele!


***

- Unde găsesc nişte apă? N-am prea băut azi şi trebuie să mă hidratez.
Hohot intens de râs mamiţunesc chiţcăit.

- De ce râzi? Pentru că ştii că mi-am uitat sticla de apă la cetatea Râşnov?
Al doilea hohot de râs, cu pretenţii de omniscienţă - de fapt, la fel de chiţcăit.



***

Muţunaul era / este la fel de înnebunit de cap ca mulţi alţi cetăţeni încă mici de statură pe teme de discuri nu-ş-cum-le-cheamă din cornurile Chipicao.

Cumva, am intrat (nemeritat) în posesia unui bax de 20 de astfel de coarne. Dilimandreala a învins raţiunea şi, la sosirea din tabără, pe Muţunau îl aştepta pe bancheta din spate o pungă mare, roşie, cu baxul cu pricina înăuntru.

Mai mare izbucnire extatică nici că-mi amintesc să mai fi văzut vreodată.

După ce i-a venit inima la loc, Muţunau a scos mecla din maşină şi-a răcnit habarnamic către restul de taberişti în curs de încărcare în maşinile din dotare:

- Fraţilor! Am primit un bax de Chipicao! Am un bax de Chipicao! Uraaaaa!

De mirare e că n-a mâncat şi ambalajele în primele 5 minute. De desfăcut pe toate însă le-a desfăcut, întru extragerea şi inventarierea urgentă a discurilor.


***

Suprizele au continuat - deşi, la cât de sus era ştacheta, nimic nu putea trece peste.
Şi n-a trecut.
- Uite, ţi-am luat ecler.
- Iamiii.... a, e cu ciocolată? Da’ doar ştii că mie nu-mi plac cu ciocolată! (înainte de tabără făcuse scandal să-i iau două cu ciocolată, că lui oricum îi plac şi astea foarte mult)
- Fagure? (fagure de la Dorobanţi 140, mare hit în lista de preferinţe muţunautice)
- Ăăă.... nu.... zice Muţunau, cu gura plină de Chipicao.
- Bine... mai am o supriză, mâine pleci cu A. la bunica!
- Chiar voiam să-ţi spun, zice Muţunau, că vreau la bunica.

Ce poate fi mai bun decât o tabără?
Două tabere.
Mai ales dacă a doua e la bunica, în culmea răsfăţului, unde eşti suflat în fund până zbori.

Mai trec 2 minute de pauză vocală pe fond de clefăit Chipicao. Apoi....
- Auzi, da’ alte suprize nu mai ai?


***

Ajunşi acasă, mă apuc să desfac bagajul taberist. Întâi nu găsesc una-alta, pe urmă pun lucrurile cap la cap şi constat că lipsesc o pereche de şosete şi-un maieu - dar avem în plus o pereche de chiloţi!

Cam devreme pentru insinuări, totuşi.

Chiloţii străini (de băiat, nu de fată) sunt puşi la spălat şi plănuiţi a fi returnaţi la şcoală cui i-o recunoaşte mai bine.

Pe urmă, verificând hainele de pete, constat că.... n-au.
- Auzi, da’ tu te-ai schimbat vreodată de haine?
- Da, zice Muţunau. În pijama, seara!

Mdea.

- Lasă asta, peste zi, ţi-ai schimbat vreodată bluza?
- Nu, zice Muţunau, era bună aia.
- Gogule, aveai patru bluze ca să porţi una pe zi.
- N-a fost nevoie.

Bine că, măcar, când s-a dus la tăvălit în zăpadă s-a priceput să tragă pe el salopeta impermeabilă.

Despre mâncare (dar altfel) şi despre un iepure

Cetind eu în oarece carte despre felul de mâncare al împărătesei X, ca şi, tot acolo, despre legenda descoperirii mătăsii (gogoaşa care cade în ceaiul fierbinte, convenabilo-coincidento-miraculos beut sub dud), m-am dus cu gândul la tradiţiile şi imitaţiile culinare.

Gătim, la ocazii şi nu numai, feluri tradiţionale. Pe care, uneori, le leagă doar numele, respectiv câte-o parte a listei de ingrediente. (în copilările, vizitând intens, la fiecare rundă de sărbători, varii case, am putut observa din plin ce diferenţe, nu mici, se-nregistrau de la un cozonac la altul ori de la o pască la alta).

Gătim mâncăruri regionale & sezoniere - date de disponibilitatea momentană a ingredientelor locale.

Mâncăruri vindecătoare (de la urzici până la ciorba de pui).

Pe cele preferate - ale celor pe care-i iubim, ale noastre, ale altcuiva.

Pe cele atractive, pe care le-ncercăm de curiozitate ori din setea (foamea?) experienţei.

Unele noi, gustate ici şi colo.

Pe cele cu poze interesante.

Cu ingrediente parcă sortit disponibile-n casă.

Pe cele uşor / rapid / simplu de făcut - ori, dimpotrivă, pe cele (uneori aproape duşmănos de) elaborate.

Pe cele demult deprinse, cu tot cu amintirile lor.

În spatele fiecărui fel de mâncare e o poveste. Care marchează întrucâtva (sau ar putea..) momentul în care mâncarea devine hrană.

Care e magia care consacră o reţetă, un fel de mâncare?
(pizza, de pildă, e, evident, felul sporit de mâncare al unor oameni fără prea mari resurse (în alte vorbe, mâncare de sărac); franţuzeasca supă de ceapă e cam compusă din resturi, nici ele dând pe-afară de bunăstare - ceapă, pâine tare şi brânză veche...)

Şi cum apare miracolul care ne face creatori de hrană?

Nu doar gătitori perseverenţi ai felului X, ci inventatori (eventual cu patent de familie) ulterior menţionaţi te miri unde.

Există o ştiinţă a gătitului - ce cu ce se amestecă şi cum se prepară cel mai bine.

Din altă perspectivă, şi o artă - căci de-aia te pocnesc extazele estetice la prima privire-n anumite farfurii.

Găsim şi-o disciplină, ori că e-n prospeţime şi durată, ori că e-n numărul de porţii.

Dar există şi o magie. Cea care te poate face să vezi în spatele crustei frumos colorate şi să citeşti istorii lungi şi uneori triste în aburii denşi ai ciorbei.

Dacă ar fi să las vreo moştenire culinară, care-ar putea fi felul de mâncare care să mă reprezinte (lăsând la o parte faptul că moştenirea nu e cea pe care o las eu, ci cea pe care o preiau, în fapt, primitorii)?
Probabil, vreun zmuti ori vreo chestie aromată, cât mai simplu de făcut cu putinţă.
Sau poate vreo mâncare de creveţi.


De unde mi-a venit toată povestea?
Nu, nu de la tradiţionalele îndopări de sezon, am evadat din subiect şi-am sărit peste.

Cu ocazia La-Fel-De-Tradiţionalei-Călătorii-de-Paşte, pe drumul de întoarcere, tocmai când mă-ntrebam eu, printre multe alte chestii, unde-or fi piperul şi Trinidad Moruga Scorpionu’ vieţii (căci de sare de mult lăsatu-m-am), farurile maşinii au binevoit să-nfigă-n cadrul filtrului meu de percepţie câtamai iepuranu’ aflat cu treabă (părea foarte prins într-ale lui), la vreme de noapte, la margine de şosea.

L-am avut în vizor preţ de nişte milisecunde (drum european, viteză mare, monşer), cât să-mi pară, după culoarea blănii, a fi de casă, nu de câmp (e drept însă că habar n-am ce culoare-ar trebui să aibă-n sezonu’ ăsta, primăvară-vară, blănetul iepuranilor de câmp).

Jur că, dacă scotea de undeva vreun joben ori vreo pancartă cu o invitaţie la ceai, nu era cu mult mai suprinzător.

De la el mi s-o trage.

Reuşite şi nu încă

Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.


Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.


Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.

Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.


Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.

Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.

Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.

Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)

Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.

Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.

Sursa răspunsurilor

Taman când mă-ntrebam mai cu foc cam când o fi o perioadă bună de „aclimatizat” copchilu’ cu o limbă străină (am un stres referitor la deprinderea accentelor proaste şi vreau să caut din vreme ocazii & suport pentru învăţarea pronunţiei corecte, de la bun început!), vine Muţunau de la grădiniţă cu o nouă lozincă:

- Tuincă, tincă lită’taaaaaa....
- Ha? (eterna uimire...)
- Apă-babă uouu sooo haaaaaaiiii...




Repetă pentru serbarea de la grădiniţă!
Iaca şi varianta urmăribilă/redabilă pe pian: