Dilemă (sau de ce o să mă apuc eu de fapte rele)

Preambul:
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut cam acum un an, când am şi consemnat-o. Data e 5 octombrie.
Nu mai ştiu de ce n-am publicat-o atunci. Presupun că m-am luat cu altele...
- Te dau la un ţigan! zice Muţunau.
Cu ceva timp în urmă, într-o prăvălie de lanţ farmaceutic dintr-un centru comercial bucureştean, eu şi Muţunau (vizibil categoria "ne uităm, nu cumpărăm nimic”) trăgeam (fiecare pe partea lui) varii produse din raft. Eu, ce mă interesa, el, la fel. El, instruit (de mine) să verifice (prin apăsare) dacă flacoanele alea interesante sunt de sticlă sau din plastic, ca să ştie să se-apuce să extragă numa' flacoanele din plastic, dat fiind că nu prea am chef de plătit daune de sute de ronişori.
Pe care flacoane din plastic, odată extrase, să fim bine-nţeleşi, le punea la loc, rând pe rând, de fiecare dată.
Şi n-avea niciodată-n mână mai mult de un flacon. Lucra metodic, luând unu’ câte unu’ - adică urmând modelul matern. Eu nu miros decât o loţiune odată!

Tantiţele erau (cu un sfert de oră înainte de ora-limită) dornice să închidă & vizibil stingherite c-apăruserăm noi - cu atât mai mult cu cât păream a nu cumpăra, de fapt, nimic. (Păream. Că de fapt căutam un cadou, fără a fi neapărat convinsă c-acolo e cea mai bună sursă.)

Una stătea la oblon aşteptând-o pe cealaltă, care meşterea nu'ş ce la casa de marcat. Oblonista îl admonestează din oficiu pe Muţunau (care, culmea, tocmai punea la loc ultima sticloanţă de smacuri):
- Pune la loc, că altfel e un ţigan după colţ, care vine să te ia.

Nu pot reda nici tonul replicii mele:
- Ştiţi ce, copilul nu reacţionează la replici din astea. Şi nici eu nu le apreciez. Vă plictisiţi? Vă deranjăm? Care-i problema?
... nici privirea, şi nici mimica.
Da' pot spune că eram clar cu capsa pusă.

Reconstituind, a(m) fost o combinaţie de uragan, ciocan pneumatic, cuvinte megafonate clar da' rapid, şuierat viperin (vivat Harry Potter!) şi o sută de mii de fierăstraie scrâşnitoare, plus cuvintele nespuse, scrise mare, arzător, pe faţa mea: tu cine soarele mânie'ta eşti, pe tine cin' te-a-ntrebat ce, n-ai treabă acasă, te trezeşti vorbind, şi de ce nu te-ai evaporat acu' 3 minute? din categoria sângele tău e sloi deja, hi-ţi-ar neamu' a'.... plus pasul intimidant înainte. Din ăla care sperie curcanii şi gâscanii.
De efect, că duamna s-a făcut instant mică, s-a dat un pas înapoi şi s-a bolborosit-scuzat docil şi fricos (alt motiv s-o stimez cu spume).

Dar răul era deja făcut.

Dau, de-atunci, de cincizeci de ori pe zi, explicaţii pe care Muţunau n-are cum să le prindă cu adevărat la vârsta asta. În loc să ne jucăm, teoretizăm intens - pentru că musiu-mimoză, empaticul familiei, a fost extrem de atent la tensiunea momentului, şi n-am reuşit încă să-l ajut s-o depăşească.

Acu' nu mă pot hotărî: data viitoare să-i explic (c-un zâmbet de asasin plătit dotat c-un AK47 nou & cu tonul şoptito-terorizant de rigoare) ăleia / ăluia care se trezeşte vorbind ce părere deloc bună am eu despre neuronii, bunul simţ, şansa (în scădere!) de a-şi mai păstra locul de muncă şi despre viaţa dumisale în general, sau s-o dau pe panta instituţională, cu luat nume, detalii de funcţie, marcă, şef, şi să mă apuc de scris reclamaţii în toate cele 4 vânturi? (că aş cam avea cui... de la angajator pân' la combaterea discriminării... )


O redau pentru că e interesant de comparat intensităţile stărilor - cea din postare, şi cea de după nicio săptămână, când Muţunau, absorbit de descoperiri noi, nu mai pomenea deloc măreaţa ameninţare.
Clasica furtună-n paharu' cu apă.

Acu’ pedeapsa-mi e că voi fi deportată definitiv pe Neptun, sau cam aşa ceva.

Nu, nici atunci, nici acum, n-am reclamat nimic.

Dar m-am dotat între timp cu privirea destabilizator-ridiculizantă de rigoare (auzi, cu de-astea vii? patetic!) pentru oricine mai găseşte de cuviinţă să interfereze cu dume tembel-spăimâncioase.
Pentru replici mi-e deja prea lene.

Şi adevărul e că de atunci am dat mai degrabă peste farmaciste şi vânzătoare dispuse să se hlizească împreună cu el (sau cu mine) decât de acrituri moralizatoare.

Iniţiative

Trecem la austeritate.
Eu, că Muţunau nu intenţionează, dimpotrivă.

Dacă vedeţi, în perioada următoare, pe vreundeva, un cetăţean mic şi blonduţ, însoţit sau nu de două mâţe, că şi alea-s contra, manifestând frenetic, eventual cu lozinci scrise cu cretă pe asfalt (sau pe alte suporturi; şi... scrise... nu neapărat în sensul alfabetar al cuvântului) împotriva tăierilor din buget de tip cheltuieli cu covrigii cu mac (cu susan sau sare sunt absolut detestabili), ar putea fi el.

Scopul în viaţă al recursului tentativ la austeritate este să mă conving dacă pot trăi cu X bani mai puţin decât acum, în eventualitatea legării de gâtu-mi a unui bolovănoi de tip credit bancar. Am cugetat că ne-ar mai trebui o cameră, iar, momentan, singurul mod de-a o obţine pare a fi recursul la (pentru mine) deloc tentanta perspectivă a hârâielilor bancare.

În acest spirit, o să-mi aleg un tricou vechi dar reciclabil pe care să scriu, eventual cu cafea (sau cu magiun... dacă e să mă iau după tânărul pictor cu materiale neconvenţionale), „Hagi Tudose”.

Notă: X ar fi presupusa rată lunară.


Încerc să trec şi la planificarea meselor - aici mai curând în speranţa de-a economisi timp. Evident, un efect secundar ar trebui să fie şi în favoarea primei iniţiative.
N-am deosebit de mult senzaţia c-o să-mi iasă. În parte şi pentru că Muţunau s-a hotărât că el nu mai mănâncă fructe - decât, eventual, zmeura din tartele de la Paul - şi întrevăd posibilităţi serioase ca răzgândelile să continue. Evident, total imprevizibil.



Am interzis accesul Muţunaului la calculator pentru două săptămâni, din două motive:
1. mi-a şters bunătate de postare dintr-un editor de texte (că de pe blogspot o recuperam...)
2. fix termenul ăla mi-a ieşit pe gură, fix aleator, când am emis interdicţia.

Între noi fie vorba, nu e rău că mai ia o pauză.

Ajunsese să se uite la documentare (de altfel interesante!) de acest gen



în condiţiile-n care dincolo de cat & dog el nu e vorbitor de limbă engleză, şi ieşea cu uberscandal dacă încercam să-l desprind fie şi cu 2 milisecunde înainte de final.

Rezultatul e dublu:
Pe de o parte, cred că mai am puţin şi mă transform în Galileo Galilei (în lipsa holbatului iutubist la varii filme cu planete, stele, galaxii şi cataclisme meteoritice, am devenit sursa tuturor informaţiilor astro, şi tre’ să fie color)
Pe de alta, Muţunau a inventat o nouă localitate - Cefei (cu accent pe al doilea e). Care Ceféi e de fapt Cephei, de la VV Cephei A.

Cred, deşi nu l-am întrebat, c-ar vrea să fie primar acolo.

A ales „Cefei” pentru că, în nepriceperea mea într-ale astronomiei şi sub influenţa unui filmuleţ iutubist (de pe vremea când erau încă permise...), i-am zis că asta e cea mai mare stea cunoscută din univers. Da’ nu e. E a doua cea mai mare.
Cea mai mare stea este VY Canis Majoris. (e, cum ar fi sunat „primarul comunei Canis Majoris”)



Altă iniţiativă e o postare pe teme astronomice. Meşteresc la ea de ceva vreme, da’ se face tot mai lungă. Cred că se mai descoperă vreo două alte stele şi mai mari pân’ ce-o termin.


M-am mai apucat, cu sprijinul a varii hypermarketuri, de cultivat plante aromatice, gata ghiveciuite.
Mâine-poimâine îmi fac şi de-astea:

(sursa) 

(sursa)

Şi, eventual, pun un mic strat şi-n sufragerie, pentru ceapă, ridichi şi cartofi. La prăşit or s-ajute sigur pisicile.

Ultimele ziceri muţunautice

- Eşti un pic atent, te rog?
După o secundă de gândire / ezitare, Muţunau răspunde:
- Nu pot, că nu mi-a venit destulă atenţie.



O variaţiune pe aceeaşi temă apare când e lămurit că nu poate conduce maşina decât atunci când va fi destul de înalt ca să ajungă la pedale în timp ce vede pe geam. (mă rog, prin parbriz, peste volan, etc).
- Aha. Deci nu pot acum.
- Păi, dacă nu ajungi, cred că nu.
- Nu ajung, că nu mi-a venit încă crescurea.



Uitându-se pe geam, filosoful zice:
- Furtuna strică oamenii.



Din maşină, contemplând strada & zăpada-i încă netopită, pe ici, pe colo:
- Uite, aici a mai rămas un troen!



Înhaţă aparatul foto şi face poze, strigând, la fiecare declanşare (pe post de sunet însoţitor):
- Cleiá!



Zilnic, Muţunau face sul un număr de coli A4, ca să-şi facă „ochean”.
Într-o zi, bate cu el în ecranul laptopului mamiţunesc.
- Te-am ciorbit!
- Hă? Ciorbit? Ciobit, sau ciordit, ce zici?
- Ciorbit!
- Ce e aia „ciorbit”?
- E un dificultăt, explică Muţunaul.

Suntem bine

Poate un pic prea prinşi de lumile din afara calculatorului...

Poate un pic prea staţi pe la birou...

Poate un pic prea devreme treziţi dimineaţa, din motive de mers la noua grădi, care e depaaarteee...

Poate cu un pic prea multe pe cap...

Poate un pic mai atenţi la aici şi acum...

Prea prinşi într-un dans excentric al ţopăielilor cotidiene...

Poate acoperiţi un pic de zăpada nedezgheţată...

Poate cam obosiţi... un pic fornăiţi... dar bine.



Sau aşa ni se pare.

Replica universală

- Mă duc în patul meu să-mi fac o căsuţă sărăcăcioasă din pături!

Amestecato-prescurtate

Muţunau a devenit, oficial, spunător de r. Nu mai graseiază. Aproape că regret. (rârâia vag teutono-testosteronic, fără nimic din vulnerabilitatea grăsună a r-urilor franţuzite).


Tot el a dat comandă de fraţi. Frate şi soră, mai exact. Cred că mai întâi frate.
- Momentan, nu prea pot.
- De ce?
- Păi, copiii nu vin chiar aşa uşor pe lume.
Mă bate un (puternic) gând să deleg povestea.



De sezon, tocmai când boscorodeam mai cu foc că lipsa de civilitate e scrisă mare pe plugurile alea care deszăpezesc ipocrit, stivuind nămeţi peste maşinile parcate, că nici şapte mii de manifestaţii naivo-idealisto-ideologice n-or să schimbe asta, când pragmatismul e, de fapt, beleaua, şi că da’ cât o fi de greu să apari, matale, auctoritate publică, pe stradă, cu nişte camioane +/- aspiratoare de zăpadă, săpători, chestii, şi să şi muţi (fie şi pe spaţiul verde din preajmă...) gheţarii în formare, când am aflat, sâmbătă, răspunsul.

Greu. Nu imposibil, da’ greu. Motiv pentru care echipajele alea mixte (camioane, săpători şi, bonus peste visele mele, poliţia) au cărat ceva, da’ s-au lăsat repede.

Hai, repetir, că ninge iar, mai aveţi o şansă.




Din categoria lecturi de sfârşit de săptămână: Lacrimi de girafă, de Alexander McCall Smith. Nu mai ştiu dacă am mai scris despre el sau nu, că-s senilă (voiam s-o fac). Toată seria e foarte frumos şi suav scrisă. Aştept cu interes restu' de volume.

Şi nişte capitole din Thomas Gordon. O să revin cu adnotările, tot telegrafic.

Sub semnul celor 4 „s”

Bliiiiuffff, am revenit!
După o săptămână pliiiină. M-am uitat luuuung în agenda-planificator/jurnal de evenimente. Separat de loacele pe unde am mai fost (escaladă, Magnolia spa, vizite copileşti, aniversare bunicească (şi-a serbat recent bi-centenarul) înot, înot, înot), săptămâna trecută a fost, pentru mine, sub semnul celor 4 „s”: somn, sport, servici, şi respectiv sitit. Citit, adică!

O să revin trişor-retroactiv cu detalii.


Programul pe săptămâna asta cuprinde (din păcate) mai puţin somn (că am de făcut varii minuni pentru servici), sport (sper...), servici (mai mult!), sitit (cineva să mă oprească din comandat cărţi! c-am ajuns spaima librăriei!), programare la masaj (sper) şi la dentist, vizită la o altă grădiniţă (da, orice minune ţine trei zile... ăsta e alt subiect asupra căruia poate-ar trebui să revin) iar înot, poate patinaj şi, eventual, un curs la sfârşit de săptămână (trebuie să mă hotărăsc dacă merg).



În rest, par a se fi eternizat variile dezastre organizatorico-logistice, de la refuzurile lui Muţunau de a se băga în pat dacă-a-mai-rămas-altcineva-treaz până la cronometrările traseelor de tot felu’, dar mai ales a celor de-manifestaţie-străbătătoare.

(Notă pentru manifestanţi: bre voi ăştia. dacă tot insistaţi, adunaţi-vă în papucii mei mai cu cap: ori pichetaţi cu rându’, în număr constant, instituţiile X, Y şi Z, care-nţeleg că vă-nervează intens, ori vă strângeţi cât mai mulţi la oră fixă, de la H la H+1 sau H+2, şi pe urmă mereţi, toţi, brusc-subit, la casele voastre. asta ar da o impresie de ordine, de organizare, de forţă. nu trii chetre date-n vitrine şi două scaune cu rotile plimbate pe stradă. ce se vede acum, oricât de amplificat de vreo tembeliziune sau alta, e un haules-baules vag patetic - fie şi numai având în vedere proporţia dintre manifestanţi şi populaţia oraşului. cam mică. ori x panouri cu lozinci / construcţii mai mult sau mai puţin inspirate.
şi asta e valabil indiferent de subiectul manifestaţiei.)

A fost bine săptămâna trecută. Sper s-o parcurgem cu bine şi pe asta.

...în care, printre altele, se dovedeşte, iar, din plin, eterna & nesfârşita (& fascinanta?) nesimţire mamiţunească...

Pe scurt: ieri, junele era să se puţin şi anume electrocuteze, dat fiind că tot insista să-nfigă compulsiv în priză ştecheru’ de la instalaţia beculeţească de brad.
Ştecheru’, ca toată instalaţia, o chinezărie, priza, veche de 10 ani şi ne-remontată (re-fixată mai strâns) trebuie că vorbeau totuşi dialecte diferite, de vreme ce au sfârşit prin a bubui şi-a-l afuma pe deşte pe Muţunau.
A fost extrem de spectaculos: mica explozie a dus la secţionarea cablului (până la noi ordine, aparent, adio, instalaţie de beculeţe). Siguranţele şi-au făcut datoria şi-un flic-flac, instant remediabil, iar priza foncţionează.

Unde e nesimţirea-mi? Ubicuitar.
Păi, post-bubuitură (care e, de fapt, un pocnet mai sonor) şi răcnet muţunautic convertit în plâns, nici n-am clipit. (undeva, neuronul meu mic, singur, brutal şi leneş trebuie să fi compilat că, dacă n-a zburat pe sus şi dacă plânge, de fapt la mijloc e doar spaima, nu şi vreun electroşoc major. e drept, în studenţie eram electriciancă amatoare, nu o dată convertită funingic în negresă).

Aha. Plus, de ce umbla copilul la priză? (altă mostră de nesimţire, inconştienţă, indolenţă şi multe altele, toate nasoale, mamiţunească/mamiţuneşti)
- Să nu mai umbli niciodată la priză, a zis Bunica, revenită sărbătoristic în peisaj.
- E, hai, am zis. Mai subţire. Eventual nici să nu se mai dea jos din pat...

Deci, de ce umbla copilul la priză?
Simplu, pen’ că ştie (dat fiind că insista de-acu’ un an să inspecteze, l-am instruit cum se procedează corect şi pân’ acu’ n-a băgat cuie-n priză. încă). Ce nu i-a intrat încă-n cap (sau, poate, mai corect spus, ce nu-i intrase) e(ra) că nu tre’ să freci priza la infinit. Poate c-acu’ s-a prins.

Consolarea post şoc? (înainte de apocaliptica replica bunicească nu tremura, dar după, da)
Relatarea cu lux de amănunte a uneia din experienţele-mi similare de pă vremuri ... şi garantarea faptului că negreaţa se duce, până la urmă, la spălat.

Ah, şi marcarea verbală explicită a faptului că am o MARE problemă cu sentinţele care induc teamă...



Altă mostră, de data asta din categoria "lipsă de cenzură verbală":
- Muţunau, mişcă-n pat, acum!
- No way, José! zbiară hotărât opoziţia.



L-am tuns. Nu pentru replica de mai sus. A fost la cererea expresă a zulufatului. Nu atât de scurt ca-n anii trecuţi (adică nu l-am ras în cap) da’ nici la fel de drept, pen’c-am dat cu foarfeca, nu cu maşina, şi frizer amator nu pot zice c-am fost.

Acum nu mai e cherubin. Are o meclă (dulce!) de puşcaş marin în permisie!



Şi-ar mai fi nişte mostre... oarece dovezi în sprijinul titlului...

... despre cât din maniera de-a funcţiona ca părinte vine din stilul de viaţă, actual sau anterior, care nu pune tot timpu’ pe primul plan copilul, sau nu-l pune deloc, sau nu când/cât ar trebui, respectiv i-ar trebui copilului....

... despre balanţa (sau.... cârligul?) dintre autoconservare şi dăruire, dintre real şi imaginar, dintre real şi pozat, dintre dorit şi posibil, dintre necesar şi acomodabil...

... despre conformism şi alţi demoni...

... despre cum mă duc eu de săptămâna viitoare la bazin, şi despre a câta oară e făcută promisiunea asta...

da’ rămân (toate) pe altă dată... că, nu de alta, n-am momentan (ne?)simţirea necesară.

Portret de Muţunau (şi Mamiţuni) la început de 2012

Asta pentru că aproape nu mi-a venit să cred cât de mari sunt diferenţele între Muţunau-cel-de-acum şi Muţunau-cel-din-ianuarie-2011. Portretul de Mamiţuni este implicit. Sunt lentila.

E impropriu spus vorbeşte mult, pentru că, tehnic vorbind, nu tace. Deloc. Uneori, nici în somn, ceea ce mă pune, inedit, la curent cu preocupările dumisale eclectice.


Desenează suprarealist şi cântă non-stop, pe muţunautică.


Adoră poveştile citite seara. Pe unele le-a învăţat pe dinafară.
Încă nu le emite pe ale lui.

E posibil ca anul ăsta să-nveţe să citească (silabisească...). A învăţat literele încă de-acum aproape 2 ani, graţie jocului ăstuia, pe sistemul „hai să-l strângem pe A de jos... acum pe X şamd” dar nu s-a prins decât recent că literele formează cuvinte care pot fi şi ele citite.
(pe de o parte, perspectiva deprinderii cititului m-ar încânta; doar că am vaga senzaţie că nu e de natură să-mi câştige timp (cât el citeşte) ci să mi-l aloce suplimentar răspunsurilor la întrebările stârnite de lectură... ca să nu zic nimic de nevoia de-a „filtra” cărţile, pân’ nu s-apucă şi el să comenteze pe blog cărţi de la Editura Trei!)
N-o să-l grăbim, că n-are sens.


E înăltuţ (104) şi are mişcările din ce în ce mai legate şi mai jucăuş-controlat-ţopăitoare, mai graţioase. E subţirel spre slăbuţ.


Are o claie de zulufi pe care-i tot ameninţ eu demagogic cu foarfeca. Deja toate babele din cartier întreabă cum o cheamă pe fetiţă. (moment în care Muţunau se amuză copios!)


Are prieteni - copii de vârsta lui. Îi vede rar, dar, momentan, nu pare să-l deranjeze - revederile sunt prea spectaculoase!
E foarte atent în preajma copiiilor mai mici şi adoră să le primească atenţia.



Este extrem de zburdalnic - doar că, acum, pare să-i fie mai uşor să-şi canalizeze energia.
Mi-ar plăcea să-l pot duce sistematic la sport.


Obiectează la anumite piese de vestimentaţie. Are un pulover pe care nu-l pot convinge/ mitui/ şantaja nicicum să-l poarte.


Mănâncă fructe, mai ales banane şi portocale. Pasiunea bebeluşească pentru mango pare să fi dispărut. Îi plac clătitele şi-i toropit, cel puţin temporar, după sarmale (indiferent cu ce sunt) şi, pentru că mă vede pe mine în acţiune, se străduie să mănânce conştiincios ciocolată, nu cumva o fi ceva de capul ei şi el pierde!
Smântâna a rămas în top.
Iubeşte-n continuare mămăliga cu brânză şi, mai nou, pizza.


A avut o pasiune (aparent epuizată) pentru pâine cu unt. Deh, grădiniţa...
Îi mai plac fulgii de porumb cu lapte sau cu iaurt.
Bea lapte de capră (nu acum, c-acum nu mai avem).

Nu bea ceai. Deloc. Nicicum. Bea în schimb apă şi sucuri proaspăt stoarse, eventual chiar de el.

Nu se poate face ordine în preajma lui pentru mai mult de maxim 3 secunde. Aştept cu interes momentul în care se va putea pentru 4.

Negociază intens (uneori urlătoro-lacrimogen) tot ce se poate. Are centură neagră în testat limite. S-a prins de ceva timp că, dacă ridic vocea, e nasol. Singura chestie e că-mi pare că zbier cam des.


Locuieşte pe strada Bec Subsol şi, când se supără pe mine, mă ameninţă că mă duce fie la subsol, fie sus, la etajul unde nu e decât liftul, nu şi apartamente.


Şi nu, nu doarme. Nici acum. Chiar dacă am avut perioade de luni bune când, pus în pat la ore fixe, dormea singur.
Internalizarea insomniilor/neadormirii altora şi-a pus o amprentă...

Nu se dă dus la somnul de noapte decât-dacă-absolut-toată-lumea-din-casă-doarme. (îmi tot vrea binele, dar eu, nu şi nu!) Zic mersi că n-are pretenţii referitoare la somnul vecinilor.

... în care mă retrospectivizez onomatopeic de una singură, via blog

Ianuarie. Stai, că mă dusesem pe 2010. Aşaaaa...
Să vedem cum ne raportăm la anu’ trecut.

Bunica arunca eclipse pe geam. Nu, nu am luat sania aia. Am luat alta, de vreo şapte ori mai ieftină. Pe care, desigur, n-am folosit-o. Logic. Nu e asta soarta reducerilor?
Pasiunea-mi pentru ciudăţenii e(ra) constantă.
Uau. Cât de mult s-a schimbat discursul muţunautic într-un singur an! Ptiu, să nu fie de deochi!
Acu’ avem sistem solar. E drept că nu fix pe-ăla, ci altu’ mai fain, dar, hei, nu le poţi avea pe toate. Mă gândesc serios să ne schimbăm numele în Kepler.
Nu, nu am dus copchilul de 2 ani jumate (atunci) să recite Eminescu la spectacole de cartier. Deşi subiectul fusese adus în discuţie...
Beleduc n-avem. Da’ poate facem...
Din lucrurile care mă-nervau unele-s tot acolo. Din perspectiva asta, 2011 a fost un an taaaare lung... Ei, dar unele au plecat. Spre a fi înlocuite de altele, care de care mai sprinţar-neopribile & consumatoare de energie. (prin prisma nivelului meu de energie, 2011 a fost un an de tranşee. m-am târât prin el!)
Oh, şi galeria aia e tot pe jos. Tre’ să-ncepem s-o serbăm, de-acum. Cred că prinde centenarul - tot acolo.
A, şi nemersul la culcare. S-a eternizat. Ştie careva vreo trupă SWAT care cântă cântece de leagăn? Trag nădejde că asta l-ar putea convinge.
Hm. Aveam timp acu’ un an, judecând după câte poze nimerite postam. Ceeee vreeemuuuri...
Şi-apoi pagina se dă mai departe, peste pauza lungă a mai multor amintiri.



Februarie
Îmi băteam capul cum să port discuţia despre moarte. N-am aflat încă. Între timp, însă, m-am resemnat că nici n-o să aflu vreodată, da’ c-o să ne descurcăm noi cumva.
În spatele lui NU e tot spaima. Ceainicele ne plac în continuare, dar parca nu chiar-aşa-de-mult (=obsesiv).
Asta a fost o lună de recul. Habar n-am când intrasem în burn-out (prin decembrie? ori eram dintotdeauna acolo?). A fost luna-n care m-am sfărâmat de-a binelea, (oricât de ţopăitoare mi-ar mai fi fost unele manifestări) de nu pot spune că mi-am revenit nici acum.
De unde şi evadările-n varii tărâmuri imaginare. Noroc cu Muţunau, aparent imun, responsabil responsabil cu ancorarea în real!
Bine c-am (re)găsit cântecelele, vor fi material util pentru şcoleala de acasă!
Da, călătoria continuă.
S-ar părea că (acum...) Bunica a lăsat-o mai moare cu terorizatu’ - darrr... să nu zicem hop pân’ nu sărim pârleazu’. Uite-l şi pe Joshua Bell!
Între timp, de la sterilizare s-a ajuns la eutanasiere. Cel puţin teoretic.



Martie
Aia cu măseaua era necroză. Plus fractură de rădăcină. O splendoare. Lucrată fără anestezie, că pe mine mă-nervează anesteziile mai tare ca durerea. Multă răbdare a avut madam stomatoloaga.
Oh, hainele. Poveste fără sfârşit, recent revizitată. Muţunau creşte straniu în raport cu părerile textiliştilor pe tema mărimilor hainelor de copii. Pentru că mai nou a slabit, avem provocări la capitolul „cum convingem nădragii ăştia să stea pe copil”.
Oh, subiectul (la general) "naşterea". Altă poveste fără sfârşit, etern revizitată. Avem miracole la-ndemână şi nu ştim.
Oh, bicicleta. Am luat fără pedale. Încă nu ştie să meargă pe ea, deşi a folosit-o un pic. În schimb, la Decathlon se dă, pedalând crăcănat, pe-aia de 16! (cu roţi ajutătoare, desigur)
Oh, leurdă, te-aştept cu drag.
Răceala din martie s-a terminat (nu glumesc) în septembrie. După trei săptămâni, a început aia de octombrie. S-a terminat în decembrie. Nu ştim când vine aia de ianuarie.
O fi având homeopatia vreo legătură? (de vreo lună, re-ronţăim granule. da, ştiu, nu ar trebui ronţăite...)
Ptiu, s-a clătit vreodată Muţunau cu apă de gură??? (noroc cu blogu’...). De spălat pe dinţi se spală acum, dar apa de gură e vade retro. Foarte vade retro.
Demenţă culinară. Aia de m-a făcut să spun că tre’ să-mi cumpăr hotel, pentru varietatea de opţiuni a bufetului.
Mda. Nu-ş de ce, da-mi pare că-n nişte privinţe am rămas (eu) în martie 2011.



Aprilie
Se vede că era 1 aprilie. Bune uleiurile de la Kneipp. Tre’ să-l tund pe omu’, c-acu’ deţine o pleată de zici că-i Whitesnake.
Toate plantele alea au murit. Dracaena a durat suprinzător de mult, dar tot degeaba. Copăceii au fost transplantaţi într-o curte primitoare, dar le-a venit de hac încăpăţânarea săpătoare a ciobănescului mioritic de-acolo. Păcat. Ca-n bancul cu bilele, una din plăcile cu amprente s-a spart, şi pe-ailalta nu ştiu unde-am pus-o. Sper că veveriţele o duc mai bine.
Ptiu, deci mai am sake! (uraaa! pauză 5 minute)
Suntem tot familia Adams. Acu’ avem şi schelet. Nici pe ăla nu mai ştiu un’ l-am pus.
Ce mic pare în poze.
Şi ce vinovată mă simt în continuare pentru deturnările domestice, telefonice şi de orice alt fel.
Nu, în continuare nu tace-nici-un-pic. Unele deprinderi se prind.
Nu, n-am mai fost la teatru. Sunt pe punctul de a construi unul, acum, că marionete avem. Cum, n-am pus poze? Groaznic. De neiertat.
Uh, am şi citit în aprilie.
Deşi nu chiar tot ce-mi doream.
A lăsat-o mai moale cu NU. Da’ tot perpetuum mobile e.
Mmmm... ar trebui să mai scriu unele din discuţiile despre copii. S-au mai adunat...
Adio, chiul. Stai să-mi şterg o lacrimă. Gata.
În continuare nu-l ascult. Şi el insistă.
Hm. Acum e continent. Dar scuipatul a revenit spectaculos în peisaj. Şi, poate şi din cauza sărbătorilor, iar nu e clar cum e cu somnul de prânz - rămâne-n program, sau nu?



Mai
Muuult am mai scris. Tre’ să fi fost o lună mai lejeră.
Flori, bun. Obsesia cu Idol, de durată.
Um, deci în mai fusesem la Vamă. A, şi să fac bine să caut alarmele alea. Altele luate şi nefolosite!
Mm, zoo. Costumaşul acela nu-i mai vine.
Gonflabila a făcut carieră. Oboseala e tot acolo. La magazinu’ raw n-am mai călcat.
Lista de cum n-aş vrea s-ajung s-a făcut tot mai lungă.
Bună limonada aia.
Hm. Muţunau s-a lăsat de fotografiat. De ce oare? (poate pen’ că m-am cam lăsat şi eu?)



Iunie
Nu, nu mai duce gunoiul, s-a prins.
Mă doare şi-acu’ inima la auzul cuvântului „pipetă”.
Deci atunci mă hotărâsem că-mi trebe o schimbare...
Da, am pictat ceva de-atunci. Plin de opere, tre’ să fac vernisajul.
A, deci din iunie e abonamentul la sală.
Oh, dieta. Aceste cuvinte ne doare.
Poţi ajunge să fii sătul de propria oboseală? O, da. Sunt dovada vie!



Iulie
Da. În 2011 m-am tot bătut cu timpul. Ghici cine a câştigat...
Oh, pentru publice & comprometante era doar începutul...
Ar trebui să mai mergem în vizite de weekend la prieteni cu copii.
Articole la comandă. Cât mi-a plăcut tema şi am avut ce scrie.
Distanţarea de normă, în ritmul propriilor bătăi de inimă.



August
Despărţiri. Întrebări despre regăsirea persoanei de dinainte şi despre concilierea cu cea de acum.
Consumerisme. Ce prostie-mi pare-n continuare să cumperi pentru că alţii au.
Iar, despre naştere. Şi despre autonomie. Voi avea sistematic cafturi majore cu sistemul, nu suntem din acelaşi film.
Ce bine a fost să mă trezesc, măcar pentru câteva zile, (nu cred c-am scris, dar în august îmi schimbam, iar, locul de muncă), de voie...



Septembrie
Şi acum mi-ar mai trebui o zi. Sau mai multe.
Lună metafizico-ezoterică, asta. De-aia mi-or fi scăpat dificultăţile legate de grădinilă, pen’ că eram cu capul în nori?
Şcoala de educaţie muzicală a rămas negăsită. E drept, am învăţat câte ceva despre ce să caut vizitând Boem Club şi Smart Kids (parcă...)
Prioritatea număru’ unu’ e şi-acu’ somnul. Nu’ş cum fac, da’ numa’ nu mă ţin de ea...



Octombrie
Crize. Cărţi. Întrebări. Creşteri. Cristina. Legături. Greutăţi. Şocuri. Enervări.
A fost o lună densă şi obositoare. Încă mă mai sperii la gândul unelor (tentative de ...) confiscări.
Înţărcare? Ce-i aia?



 Noiembrie
Răceala vieţii mele. La propriu, metri cubi de muci..., la figurat, distanţare progresivă pe ici, pe colo, uneori pe teme de confuzie majoră de roluri. Întâmplător? Interesantă paralela...
Divorţ de grădiniţă, după multiple tentative de-a discuta normal. Da’ când substratul e altul... nu merge.
Derută organizatorică de sărbători. (acum s-a trezit şi-ntreabă de ce nu l-a văzut pe Moşu’?)
Târgul de carte.
Şocul pe teme de violenţă domestică. Şi ipocrizie. Şi boală. Şi hrană otrăvită.



Decembrie
Naouri, bleah. Dar am înţeles, citindu-l, motivele pentru unele devieri.
Jocuri. Concerte. Eclipsă. Soare. Simandicoşenii (eternizate!) de cofetărie. Bibi. Rău de autocar (brrr!)
Oboseală, oboseală, oboseală. Dorinţe. Dialoguri.
Brad. Alte cărţi. Bloguri.





Frate, prescurtabil, prescurtabil,da’ lung a mai fost anu’ ăsta!

Avanpremieră la revenire

Timbilding (mega aiureală... anul ăsta, parcă mai mult ca oricând).
Planuri de păzit copil în absenţă maternelă timbildingistă.
Alte planuri de păzit copil, că primele 10 seturi pică.
Nesoamne.
Rău de autocar smucit.
Munte.
Fum, zgomot, muzici greu/(in)suportabile.

Sfârşit de an. Vorbării. Întâlniri. Nesomn.

Proteste muţunautice.

Invitaţiuni la aniversări (tot pentru grupa mică...).

Tuse şi bronşită, redivivus. La dublu.

Accidental, un film, The Town.


Bun. Cu bostonianul-prin-adopţie Ben Affleck în rolul lui Sergiu Nicolaescu (regizor, co-scenarist, personaj principal) şi cu una bucată Jeremy Renner în (mare) formă. Toată distribuţia e faină, de altfel.
Cu nişte scârţâieli de scenariu/credibilitate a personajelor pe ici, pe colo, dar cine să le mai numere...
Filmul e ceva mai puţin smucit decât trailerul.

De văzut fără copii în preajmă.


Vom reveni. Cu tot cu tonele de perle muţunautice - notate, unele, pe undeva.

Noi ziceri muţunautice

- Mergem să luăm lapte de capră.
- Capte de lap’ă? Caprhă de lapte? le-ncurcă junele.
- Uite, mă mâncă pe mine-n ... spate de ştiinţă, asta e o metateză. Când încurci literele sau silabele, aşa se numeşte, da?
- Da, zice Muţunau profund plictisit, ştiu, metateză!




La grădiniţă, una dintre educatoare încearcă să-i intre-n voie omuleţului deja isterizato-indignat de nu se mai ştie ce.
(Pentru mai buna comunicare a situaţiei, să presupunem că numele nostru de familie ar fi Ţuşpilan.)

- Motănel, te îmbraci?
Muţunau, deja vexat, se încruntă suplimentar.
- Ce?
- Aşa am auzit că-ţi spune mami.
- Eu nu sunt motănel. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan!
(şi flitui intens de mic, aş zice...)

Rapid, pe fugă, printre picături

Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Parcă-l simt fizic scurgându-mi-se printre degete.

Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.

Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.

Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)

Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.

Poveste fără sfârşit

Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.

Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.


Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)

Din capitolul descoperit apa rece:

Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.

Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.

Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.

Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?

Noi dialoguri cu Muţunau

- Mami, tu eşti degeta'iană?
***

Nu am avut (pentru o zi) apă rece, din motiv de crăpat ţeavă. Caldă spre prea caldă, da, era.
- Uite, zic, să ne spălăm repede, că nu avem apă rece.
- De ce?
- Păi e oprită, e o defecţiune.
- Şi de ce au op'it-o? (în ultima vreme întreabă indiferent dacă are sau nu răspunsul deja dat)
- Da' tu de ce crezi că au oprit-o?
- Ca să vadă dacă putem t'ăi fă'ă apă 'ece!

***

La supermarket, în două ocazii diferite (e posibil să reiau una; nu-i de mirare, sunt irecuperabilă, obosită şi senilă):

Muţunau înhaţă de pe raft un Raid:
- Uite, mami, pahrhfum pent'u gândaci!

Muţunau insistă să târâie el un coş-troller, îl ia şi-o tuleşte zgomotos prin magazin. Eu îngenunchez să iau, de pe un raft aflat mult prea aproapede sol, oarece produse obscure. Aud zdupăieli, roţi hârâite şi o voce sonoră:
- Mami, asta e be'ea de ca'ie bei tu?
Desigur, copilul se prezentase înapoi înarmat cu o cutie de bere.
Juma' de magazin se uita arţăgoso-şocato-amuzat la scenă.
(Mai are sens să spun ca nu beau decât extrem de rar bere, şi atunci de-aia de figuri, nefiltrată?)

Uneori tre' să ne asumăm (eroic) soarta.
- Nu, nu e, du-te şi-o pune înapoi şi mai caută.


***

Prin somn, deranjat de tentativele mele de-a-l înveli:
- Mami, nu faţi nimic!

Detalii... sau răbufneli

Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.

Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...

... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.

Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.


... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.


... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.

Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.

Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.

Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.

Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)

Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.

Obosiţi

Obosiţi. Amândoi.
Muţunau, de trecerea la altă grupă la grădi şi de oarece viroze.
Eu, de toate dificultăţile aferente oboselilor anterioare.
Prioritatea număru' 1: somnul.

Deloc suprinzător, de fapt

Pentru că în ceea ce priveşte vârsta Muţunau a devenit "acceptabil” pentru diverse cursuri pentru copii, m-au pocnit interesatul, sunatul, vorbitul, testatul de diverşi furnizori din sus-numita categorie.
Ştiu bine că măcar una dintre activităţile suplimentare trebuie să fie un sport.
Mi-ar fi plăcut ca o alta să aibă legătură cu muzica - cum spuneam, fără să intru pe terenul matern-tigresc virtuoz te fac!
Nu mă agit în materie de limbi străine, deşi, măcar corectiv, ar trebui - judecând după ce "engleză" aud venind dinspre grădiniţă!

Am pornit la vizitat varii cursuri.
De la prima vizită (pe durata căreia mi s-au strepezit intens de vreo câteva ori dinţii...) mi-a fost clar că tot eu voi fi furnizorul de bază pentru activităţi extra-grădiniţeşti. Nu pen' c-aş fi vreo capabilă (dacă eram, nu vizitam nimic!) ci pentru că, pur şi simplu, copilul apreciază mai mult statul cu mine decât orice asociere cu oricine altcineva. Are parte de socializare la grădi în mult mai mare măsură decât de timp ne-administrativ (cumpărături, baie, masă) cu mine.

Asta, şi faptul că-n momente de tipul punem-copiii-să-culeagă-flori-imaginare-din-covor mie mi se rupe ireversibil filmul.

Întrebarea e cine ne primeşte pe amândoi la sport!

Boemul nesănătos

Aşezat la masa din bucătărie,
cu şapca aia de marinar, albă cu dungi bleu-marin, încă nedată jos,
cu cârlionţii iţindu-se pe la urechi şi pe frunte,
înarmat cu o privire visătoare
şi cu un creion cerat savant ţinut între degete,
Muţunau fumează.


Extazul nicotinic e perfect mimat.
Sunt informată c-aşa trebe, băieţii fumează.

Bre, e nesănătos.
Da' atunci tata lu' Teo de ce fumează?

Ei, acu' pun'te cu alegerile altora.
Nup. Mai bine o dăm pe consecinţele alegerilor cu pricina!
Şi dă-i şi explică-i, cu dinţi îngălbeniţi (ceea ce-l va determina ca, la următoarea întâlnire, să verifice atent dantura omului!) şi cu alte alea.
Nu mai bine-i cumpăr eu direct cartea vorbită a lăsatului de fumat?

Pei'fect bă'bătesc

(nota explicativă: pân' duminică, avem Bunică)
- Ce e asta? întreabă Muţunau, fluturând, periculos de aproape de nasul mamiţunescque, un aparat de ras de unică folosinţă.
Ptiu, fir-ar.
- Păi, de un' să-ncepem... Ştii, băieţii cresc şi, când se fac mari, devin bărbaţi.
- Păi eu sunt bă'bat! rânjeşte Muţunau, cu un aer flatat, de provenienţă necunoscută. (probabil, de pe la nişte complimente trecute...)
Explicaţia continuă:
- Atunci le creşte barbă, aşa, cum are tatăl lui Ioan. Cei care nu vor barbă, se rad. Ăla e un aparat de ras.
- Jilet! Pei'fect bă'bătesc!
 - Auzi, cam câte ore aţi stat azi cu capu-n televizor?
- Hai să mergem să ne spălăm, zice Bunica, dornică să scape de inchizitoru' şăf.
- La ba'rbă, zice Muţunau.

Toate astea, în plin sezon de fascinaţie mamiţunească versus noile achiziţii lingvistice şi de abilităţi dovedite de Muţunau.