Dovezi privind umblatul fleaura

Nu chiar cu titlu de concediu - mai degraba, de scurt chiul.

Operele fotografului Muţunau:

Flori "pentru mami"
(care mami, deşi pălită brusc de emoţii, a avut totuşi ochi şi deşte pentru poza ce-alătura atât de... hm... nesublim desenul de pe tricou cu micul buchet din flora spontană!)

Câinele Heidi, văzută de sus:

Căutaţi Muţunaul:

(Drumul spre) platoul Bucegilor, văzut de jos:

Din nou, Jabrex:

Muţunaul, temeinic echipat din mers, încă şocat de diferenţa de temperatură:

Heidi, şocată că nu-i dau drumul să dea o tură pân’ la Peştera Ialomicioarei, sau măcar pân’ la Omu.

Omul (mmm... spidermanul...) & colacul său secuiesc:

;

Baie de soare:

Final apoteotic (nu chiar complet liber...)

Învăţăturile trase de pe urma spaimelor despre pierderi

Vestea bună e că am recuperat pozele.

Vestea şi mai bună e că povestea m-a pus pe gânduri în materie de suport de înregistrare a amintirilor - şi nu mă refer la cel electronic - cu efecte... interesante.

Ultimii doi ani şi jumătate au fost intenşi şi deloc simpli. Din ei, îmi amintesc spontan mai ales oboseala şi dificultăţile de tot felul. Altfel, mi-e greu, fără poze, să-mi amintesc când, în ce lună anume, uneori şi-n ce an, s-a petrecut cutare sau cutare eveniment.

Fotografiile astea-mi erau (îmi sunt!) momente de meditaţie. Suport de reverie, ajutor de memorie, oglindă reflectoare a firului vieţilor noastre. Felii de realitate cu minim de regie, calendar viu, depozit de zâmbete şi ghiduşii. Refugiu imuabil, color.

La gândul că le-am pierdut mi s-a rupt filmul. Am fost, brusc, golită de energie, paralizată până pietrificare. Tom din desene animate, proaspăt pocnit de te miri ce, subit sfărâmându-se.
Creier gol. Aparat fără semnal.


Şi totuşi... erau doar nişte poze. Nu un om viu, nu vreo mână sau vreun picior (deşi le simt organic ca făcând parte din mine). Şi nu echivalentul real al momentelor surprinse, ci doar înregistrarea lor.


Nu cumva cvasi-eternul pozat mă împiedica (mă împiedică) uneori să văd viaţa reală? S-o trăiesc ori un pic mai adânc, ori ceva mai relaxat, ori pur şi simplu cu ochii şi mâinile libere? Lentila de aparat e sublimă-n nişte momente - e paşaportul şi biletul spre rapid înapoi în timp - dar nu e vie.

Şi pentru lucrurile din viaţa noastră e nevoie de viaţă. De filtrul viu.

Sunt imagini pe care niciun suport din lume nu le reţine cu adevărat - pentru că nici fotografiile, nici filmele nu pot captura totul. Pentru că imaginile acelea au ecou. Iar ecoul lor e în şi din inimă.

Şi, uneori, prea multe poze de aparat amorţesc fix obiectivul interior. Periscopul intern, cel timid şi strâns legat de zâmbete şi de lacrimi. Ca şi de scânteile din ochi.


Ce înregistrare m-ar putea oglindi privindu-mi copilul în timp ce mă gândesc că-l văd cum creşte, cum e mai multe fiinţe deodată, cum se transformă, încet dar clar, în el însuşi, în vreme ce eu văd, de pe acum, cam cum ar arăta mare, peste ani?


... şi ce suport material l-ar putea reda pe Muţunau, ţopăind haiduceşte la mall în vreme ce cu-o mână acţiona belicoso-revoluţionar un pistol bubuitor de jucărie, iar cu cealaltă îşi trăgea / ţinea, anevoios, deloc potrivit cu restul atitudinii & persoanei sale, pantalonii caraghios căzători? ... aşa cum se vedea el prin ochii mei?



Deeeci... mai multă joacă. Şi mai puţine poze.
(le delegăm!)

Pierderi

Am depăşit, cel puţin deocamdată, povestea cu modemul - că l-am descoperit pe ăla vechi.
Vechi şi mult mai lent, dar mai bun decât nimic.

Nu pot să spun că zilele fără net mi-au provocat mari revelaţii - nu e prima dată când iau pauze - doar că una e când îţi propui ceva şi complet alta când ţi se-ntâmplă şi eşti luat pe nepregătitelea.

Nu asta e pierderea.



Pierderea număru’ 1 am înregistrat-o la dosar în momentul în care, acasă la prietena mea I., am întrebat-o dacă mai foloseşte oarece agregat copilesc pe care i-l împrumutasem.

Nu-l mai folosea, pentru că-l scosese pe terasă prin februarie şi-l descoperise strivit de zăpada căzută brusc de pe marchiză.

Zbang.

Toboganul e, cred, irecuperabil (nu se mai fabrică, n-ai de unde să-l mai iei). Da’ până la urmă e doar un obiect, şi pe deasupra unul rămas mic. Cu februarie am o problemă.
Şi cu dubla măsură care face scuzabile toate greşelile proprii, da’ impardonabile pe cele ale oricui altcuiva.





Pierderea număru’ 2 (pe care refuz s-o cred, deocamdată, definitivă) se referă la TOATE pozele din ultimii 2 ani şi jumătate. Tot dosăroiul electronic, frumos împărţit pe căprării.

Da, şi pe mine m-a luat cu tsunami-n stomac.

Fotografiile lui Jason Lee.

Cele preluate de yahoo, aici.


Site-ul omului e http://www.jwlphotography.com/

Blogul, http://kristinandkayla.blogspot.com/

Să-i mulţumesc pentru inspiraţie, zic!
(deşi, nu, n-o să merg până-ntr-acolo încât să fac două fete! cred...)

Niscaiva poze proaspăt descărcate

De azi: Muţunau, mare constructor, auto-deghizat în băbuţă:

De vineri, din Afi.

De prin martie, cu profil sportiv-decatlonic!

Din februarie nins, de poveste:

Tot din februarie, tot decatlonice, incredibil de ţopăite (deh, trambulina...)

De pe la mijloc de ianuarie - punctuleţul colorat aflat în căţărare pe panou este Muţunau, suit, culmea, prin forţe proprii. Dar cum o minune ţine puţin, 3 milisecunde mai târziu aluneca şi, descoperind plăcerea legănatului în coardă, nu mai voia să se caţere. Deloc.

Sufrageria, prin ochii artistului:

Cine n-are tunele, să-şi cumpere

De exemplu, de-astea.

(sursa)

De-asta.

Cum arată Mamiţuni în dimineţile de luni

(...şi pentru că stă noaptea să scrie pe blog...) cam aşa:

(acesta este domnul Moody, tovarăşul-pernuţă al lui Muţunau la vreme de soamne)

Muţunau, autor de fotografii ameţitoare

Căci a descoperit o nouă „tehnică”: fotografiatul bâţâit - din mers! sau din ţopăit!

Şi, care orice fotograf care se respectă, testează intens & dă curs desigur, tentaţiilor narcisiste... mascându-le abil cu pretexte cromatice!

Ieri: muci, zoo, arici, adulţi mici & alte replici

Pentru că Muţunaul, stripteuz de felu’ lui, nu pricepe de ce nu e momentan cazu’ să se dezbrace pân’ la chiloţi în parc / oriunde altundeva în afară de în casă, avem muci. Da. Acum. La vremea asta.

Drept care chiulim din nou.
Ocazie cu care ajungem (ieri) la grădina zoologică... minunat de pustie.
Preventiv, Muţunau e echipat cu cască şi cocoţat pe biclă. (ceea ce s-a dovedit de un real succes)

Primul şoc (în afară de cel produs la vederea menţiunii referitoare la taxa foto de 13 lei, pe care, desigur, n-am achitat-o, ci am ignorat-o imperial, că-i o tâmpenie): hartă, doar la intrare. Adică nu tu pliante (moca sau contra cost, da’ să fi fost...), nu nimic. E drept, grădina nu e aşa mare... Da' chiar nimic??

Al doilea şoc e de natură olfactivă. Spre juma’ din grădină găzduieşte păsăret. Care, cu sau fără aroma ambientului aferent, pute. Bălţile pelicanilor, de pildă, păreau a conserva apă datând de prin cretacicul timpuriu, şi nici cu capitolul raţe, gâşte şi lebede negre nu-mi era ruşine. De, poate grădina, care bogată sigur nu e, are, spre strângere de fonduri, vreun program de (re)descoperire a unor specii noi. Eventual şi aerobe, şi anaerobe.

Al treilea aspect, de data asta de natură plăcută, e că, la ora 14.00, miercuri, grădina e cvasi-pustie. Sunt mai mulţi locatari permanenţi decât vizitatori. Drept care Mamiţuni se plimbă precum regina Angliei, netulburată de o potenţială rătăcire muţunautică. Rătăcirile există, fireşte, dar, cum spuneam în postarea anterioară, devin tolerabile. Chiar relaxat-admirabile!

Temperatura e relativ ridicată, Da’ e destulă umbră. Ce e chair fain la grădina asta e că locuinţele animalelor au, atât cât se poate, un aer destul de sălbatic (doar e-n pădure...). Ce nu e deloc fain e că spaţiul e extrem de mic... căci a fost mare nevoie să se construiască oarece habitaturi via alt tip de animale...

... şi mai e şi metru-cubicul gard viu, care face vizionarea imposibilă dacă ai sub 1.20 şi eşti oarecum lipsit de aptitudini de cocoţare pe gardul-simbolic-de-lemn!
Punctele de cel mai ridicat interes au fost: tigrii (şi Muţunau, şi Mamiţuni), pitonul alb, care se bâţâia straniu lângă geam, cimpanzeul gigantic & meditativo-plictisit (Mamiţuni, că Muţunau o zbughise demult afară din pavilion), şi, desigur, ţâşnitorile. Dacă nu le-a manevrat intens pe toate, înseamnă că nu s-a atins de niciuna.

E fain că sunt ţâşnitoare din 10-n 10 metri.
Lucrul ăsta ne-a ajutat să ne desprindem, de fiecare dată, de ţâşnitoarea prezentă, vecină, călărită, pentru a ne deplasa, nu-i aşa, spre următoarea. (de animale l-a cam durut la başcheţi).

Coşurile de gunoi, şi ele (din fericire!) foarte dese, sunt foarte frumos imbracate-n stinghii de lemn.
În rest... cuştile sunt mici, spaţiile mari sunt şi ele mici... (dar'mite alea din start mici!) ...uşor deprimant.

Partea cea mai faină e c-am dat peste o serie de locatari clandestini!
Mâţele omniprezente nu le-am pozat, dar pe ’mnealui, da!
(chit că la prima vedere (neclară) cu coada ochiului, mi-a dat oarece frisoane...)

Muţunau, anunţat că acolo e un arici, şi-a-ndreptat hotărâto-belicos roţile şi ţinuta, anunţând: v’eau să-l calc! (Mamiţuni sărise deja în rolul căştilor albastre, da’ ariciul, bun vorbitor de limbă română, o zbughise deja-n boscheţi numa’ auzind asta, lipsind fotoreportaju’ de subiect).

Deci, iată tălpoanţe de arici!

...urmate de o re-împrietenire cu fotografa amatoare (cam chioară şi cu degete cam tremurânde) în vreme ce Muţunau, desigur, gâdila ţâşnitorile (ahrteziene, mami!). 

Haltă de joacă & masă la Ikea, unde au loc, succesiv şi sau simultan, tumbe, ţopăieli, fugă şi şantaje: Dacă mănânci toată clătita, stăm la joacă. Dacă nu, plecăm IMEDIAT acasă. Ce preferi?
(de data asta, a prins şmecheria, a mâncat)
Apoi, la ieşire, îmi smulge din mână cutia de cidru, proaspăt deschisă, din care tocmai băusem cu sete:
- Asta e pent’u adulţi mici!
(am fost instant "răzbunată" via strâmbături indignate de tip ce-gust-naşpa-are-ce-prostii-bei-mami)

Ca epilog: azi, când l-am luat la muncă, să ne întâlnim cu p’ietenii noşt’i de la se’vici, (care, ulterior, s-au transformat în colegii mei - nu ai lui mami, ai mei!) întrebat dacă nu vrea ceai (că doar mucea intens) a răspuns, firoscos:
- Nu. Eu beau apă. Ceaiul e pent’u fete.
(înaintea lui la dozator fusesem eu, fata-de-referinţă (deocamdată....) şi-mi făcusem un ceai....)

Perle & poze

Perle:

- Mami, anunţă Muţunau (cam din senin) în vreme ce-mi ’zvârlea-n ochi al şaptişpelea pumn de nisip al dimineţii, şi eu sunt o persoană!


Oarece muzică preclasică pe fundal. Marele muzicolog Mamiţuni crede că recunoaşte sursa sunetelor. Drept care se grăbeşte să instruiască Muţunaul.
- Ascultă. Sunetele astea se aud dintr-un un instrument numit cla-ve-cin.
Muţunau afişează Rânjetul Adevăraţilor Cunoscători:
- Eu ch’ied că se aud dint’un difuzohr!

- Băieţii nu pupă fetele, că se îmbolnăvesc!
- Hâă? Pe asta de unde ai scos-o?
- Din piscină!

Am avansat cu unele dintre obiceiurile legate de mersul la toaletă. Simultan, vin şi întrebările aferente.
- Mami, da’ tu de ce nu faci pipi din picioa’ie?

În drum spre casă, Muţunau, chior de somn, picoteşte în spate. Îi cade capul în toate direcţiile, dar nu se dă scos din poziţia stau-pe-scaun-prins-cu-centura.
- Hai să te-ntinzi, să dormi bine!
- Nu, zice împricinatul, cu un aer voit demn, oarecum contrazis de înc-o cădere a capului. Eu o să do’m când ajung acasă la mine!


Poze:

Operele dumisale (foto) includ:

Lumina, Motanul şi Secretul

Lumina:

Motanul:

Muţunau nu e-n peisaj pen’că pe moment era ocupat cu alergatul neobosit prin parc, sub ochii buniceşti deja înroşiţi şi cruciş-privitori, de la efortul de-a-l urmări (cu privirea!).
Calul e recuzită.

Secretul:
Cică oaminii caută de nişte sute spre mii de ani chestia numită perpetuum mobile.
E la mine. Deghizată-n copil.Sub numele de Muţunau.
Cu ocazia sărbătorilor, am constatat că, pur şi simplu, copchilu’ ăsta nu se mai opreşte -
adică nu oboseşte, nu adoarme - doar, eventual, din când în când, o mai pune de-o febră musculară...
Are (mereu!) baterii noi.