Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă

Mă declar, oficial, tembelizată de căldură. (Muţunaul pare mai rezistent, eu, în mod cert, am îmbetranit - e momentul să mă trag mai pe la munte. Unu’ însorit & răcoros. Realist vorbind, perspectiva pare îndepărtată, chestie care mă duce-n zona „aceste cuvinte ne doare”)
În plus, pare să se fi deschis sezonu’ la defecţiuni - îmi tot crapă lucruri prin casă. Nu grav, cât să creeze un disconfort de care, cu siguranţă, mă puteam lipsi (gen: nu mai merge neonul circular de la „lustra” din bucătărie, s-au ros garniturile robinetelor din baie, nu merge netu', etc).

Consecinţa directă e că dorm prost (nu doar puţin) şi că nu apuc să fac (prea) multe chestii din cele pe care mi le-am propus. Da, jalnic.


Partea bună e că unele lucruri se întâmplă - o parte chiar la vreme (spălatul matinal şi seral pe dinţi pare să fi intrat în setul de obiceiuri acceptate de Muţunau, la fel şi micul dejun - chit că, din motive de somn prelung, uneori micul dejun se ia în maşină, în drum spre grădiniţă), o parte... hm... cu chiu, cu vai, când apucăm.

Partea şi mai bună e că mâncăm multe crudităţi. Pe de o parte, mă aştept ca Muţunau să devină roz de la câtă zmeură a băgat în el, pe de alta, nu mă pot opri să mă gândesc cam cât de naturale şi necontaminate cu varii prafuri (de la conservanţi la acceleratori de creştere şi coacere şi la te mai miri ce) sunt cele văzute în piaţă.
Elanul mi-a fost demult tăiat de relatarea unui domn fost culegător de afine, care-mi spunea că fructele-s date cu conservant (micul praf alb care se mai găseşte pe ici, pe colo...pe câte-o zmeură, afină, cireaşă, etc) de pe munte, imediat ce-au fost puse-n lădiţe, mult înainte de cocoţarea lor în maşinile transportoare...

În altă ordine de idei, şi sub influenţa bugetului din ce în ce mai leşinat, am luat hotărârea de-a nu-l trimite pe Muţunau în vacanţă prelungită - eroic, după unele surse, egoist, după altele, normal, conform câtorva voci, subiectiv, propriu şi asumat, după mine.
Dă, fiecare cu perspectiva şi reacţia lui.

Care Muţunau e în (sper) culmea obsesiei pentru planete şi sistem solar.
Sper că e culmea - în sensul că îmi doresc fierbinte să nu mai existe / apară un alt nivel, superior ca intensitate.
În prezent, totul (nu doar obiectele cu formă cât de cât rotundă) se numără exclusiv cu menţionarea numelui planetei echivalente (Mercur e 1, Venus e 2, Diiărthhh e 3, şamd), iar pronunţia e o (de altfel) adorabilă romgleză.
Există, desigur, ora Jupiter şi ora Uranus. Altele n-avem.
De la acest cântec ni se trage:


(da, l-am mai postat)
Cântecul se lălăie non stop şi nu se admit nicicum corecţii de pronunţie. Sunt pe cale să-mi iau diploma post-doctorală în criptografie sonoră - căci oare cine tre’ să traducă „da’ ce zice Mărchiuuriii când zice vwneabifnbîîîml sgfgaaaa muf puf puf?”

În calitate de Mamiţuni Imperatrix Atotputernica primesc non stop cereri de a muta planetele (în top cereri găsim rocada între Mărchiuuriii şi Nepciuuu) pe care nu am găsit timpul de a le onora. Încă.

Obsesia pentru planete nu e egalată decât de cea pentru Tom şi Jerry. Lucru care mă face să iau serios în calcul posibilitatea de a cumpăra încă un calculator, cu conexiune de net cu tot - nu de alta, dar timpul de privit animatele e tot cel în care am eu de scris câte ceva... şi nu mai am resurse pentru lupta contra obiceiului - mai ales că-l exploatez în scopuri englezistice.

Recomandăm acest film, recent descoperit:



Varianta calupist-fragmentată începe de aici:


În rest: am socializat intens cu alte familii cu copchii, la ocazii declarat sau devenit festive, pe la căşile oamenilor, în parc sau în alte incinte, ocazii cu care am putut înregistra următoarele scene:


Unu:
Muţunau şi S. (o tânără domnişoară de aproape trei ani, destul de-naltă cât să-i ajungă lui Muţunau până la bărbie, şi destul de atentă cât să preia replica fratelui ei, proaspăt şcoler şi muuuult mai înalt decât ambii):
- Pi-ti-ca-ni-e! zice S.
- Nu sunt piticanie! bate furios din picior Muţunau, ignorând faptul evident că, tehnic vorbind, el o privea de sus....


Doi:
În parc (la Mogo-mogo-mogoşoaaaiaaa, loc frumos, de altfel), Muţunau mănâncă doua felii de pizza şi-apoi dispare din toate razele vizuale cunoscute & apelabile. Momentul: cam aşa, pe înserat, cât să nu-ţi bagi încă degetele-n ochi de întuneric.
Pornesc să-l caute trei oameni - onor mumă-sa, o altă mamă (de doi zburdalnici, proaspăt trimişi acasă, la culcare, cu tatăl din dotare) şi un tânăr domn (11 sau 12 ani) delegat de ce-a de-a treia mamă (a lui) să contribuie la pază, supraveghere, găsire şi aducere-napoi.

Muma număru’ doi e disperată:
- Vai de mine, unde e? Te văd liniştită, eu aş fi intrat în panică!
(după părerea mea, ea era deja intrată în panică)
- Stai să-l găsim.
(căci intratul în panică, aşa, ca primă acţiune întreprinsă, nu tinde să favorizeze căutarea. cel puţin nu când o întreprind eu.)

Nu găsim noi Muţunaul, ci invers - mă vede trecând prin raza-i vizuală şi mă strigă. Evident, nu precizează unde e, aşa că mă dau de trei ori peste cap, mă transform în Sherlock, versiunea cu radio-locaţie, şi identific Muţunaul aflat în tren (există şi un tren).
Trimit tânărul domn desemnat cu paza şi protecţia să anunţe găsirea, negociem un tras cu trenu’ şi ne întoarcem la masă.
Muma număru’ doi, fiartă:
- Da’ unde ai fost? Ştii cât te-am căutat?
Muţunau:
- Da’ eram la tren... am vrut să mă trag şi eu, gratis!


Trei:
La o petrecere cu karaoke, Muţunau protestează împotriva nivelului sonor destul de ridicat. Protestele încetează subit când pune mâna pe microfon şi se-apucă de lălăit în duet cu sărbătoritul (adult), numai ei ştiu ce.
Note: Muţunau nu băuse.
Jam session-ul nu a fost înregistrat şi nici pus pe Youtube.
Sper.


Patru:
Acasă, în plină conferinţa de presă pe motive de neascultat cereri mamiţuneşti (tânărul manifestă auz puternic selectiv: nu-urile le prinde imediat, cererile, deloc)
- Auzi, da’ când îţi cer eu ceva, tu ce-ai în minte, de nu asculţi?
- Ţânţari.

Da, ar cam fi nevoie de o vacanţă.

Recente obiceiuri muţunautice

1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .


2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.

Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).

Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?

Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)

Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.

Deci omu' ăla e un erou.

Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!

Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!

Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.

Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.

Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)

Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.


Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)



4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.


5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.

Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...


6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)


7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...

Lumina, Motanul şi Secretul

Lumina:

Motanul:

Muţunau nu e-n peisaj pen’că pe moment era ocupat cu alergatul neobosit prin parc, sub ochii buniceşti deja înroşiţi şi cruciş-privitori, de la efortul de-a-l urmări (cu privirea!).
Calul e recuzită.

Secretul:
Cică oaminii caută de nişte sute spre mii de ani chestia numită perpetuum mobile.
E la mine. Deghizată-n copil.Sub numele de Muţunau.
Cu ocazia sărbătorilor, am constatat că, pur şi simplu, copchilu’ ăsta nu se mai opreşte -
adică nu oboseşte, nu adoarme - doar, eventual, din când în când, o mai pune de-o febră musculară...
Are (mereu!) baterii noi.

Muţunau, bătrânul încruntat şi porumbeii zen

Muţunau, alergăreţ din fire, adoră să fugărească porumbei. (există vreun copil de vârsta lui care nu fuge după păsăret...?!).

Scopul e să-i facă să zboare, ca să aibă apoi ce urmări (da... Leonardo...
- daVinci, nu diCaprio - chit că Muţunau tot blond e)

Într-o zi, într-un părculeţ: un bătrânel încruntat, aşezat pe o bancă; porumbei; şi noi, Muţunau şi aerian-încercănata mamiţună.

Muţunau, desigur, o rupe de fugă cu o ţintă clară. Mamiţuni rămâne pe tuşă. Porumbeii, destul de zen, zboară - dar nici pe departe cu entuziasmul sau în numărul dorit de copil. Instigatorul se gândeşte să insiste, vocal:
- Vă p’iiiind!!! Staţi, să vă p’iiiind!

Porumbeii se poartă de parcă nu i-ar deranja nimeni. Zen, cum ziceam.

În schimb, bătrânelul cel-încruntat-şi-aparent-suferind începe să pufnească.
După nici 30 de secunde de fugă-zbor-şi-nu-prea-strigăt-de-copil & da capo, bătrânelul îl apostrofează pe Muţunau:
- Băi, termină!
Muţunau, înc-o tură.
- Lasă-i în pace!
(în condiţiile-n care pe jos nu era mâncare, să zici că-i deranjează de la masă, iar copilul nu-i atingea).
În continuare, tură & o ignorare absolută a comentatorului.
- Te iau de urechi, să ştii!
Tură.
Bătrânelul mai mormăie ceva.
Tură.

Între timp, piaţeta rămâne goală, că porumbeii-s în copaci. Copilul continuă să alerge, fericit, cu mâinile pe sus.

Bătrânelul mă priveşte dispreţuitoro-deranjat. Nu zice nimic. Eu tac. Scenariile potenţial belicoase care ne trec prin cap rămân necunoscut-neexprimate.

Copilul vine să se plângă că nu mai are porumbei. Pe drum, îşi aduce aminte că are de inspectat o ţâşnitoare. (eu cred că se va face primar; prea-l interesează felinarele, artezienele şi tâşnitorile).
Ţâşnitoarea e lângă bătrânel, pe care-l ignorăm - eu, ostentativ, Muţunau, de-adevăratelea.
Studiem obiectul momentan scos din funcţiune, din lipsă de apă . Între timp, se întorc porumbeii. Muţunau, bine priponit, descoperă zborul colomb de aterizare (care, subit, i se pare muuuult mai interesant).

- Uite, îi poţi vedea cum zboară şi când vin singuri, nu mai e nevoie să alergi după ei.
- Da’ eu v’eau să-i p’ind!
- Dacă vrei să-i prinzi, e altceva. Da’ oricum trebuie să aşteptăm mai întâi, ca să vină mai mulţi. Altfel, pe cine prinzi?
- Da, zice Muţunau.

Mai dă nişte ture.
Bătrânelul nu mai zice nimic.
Plecăm.

N-ar fi trebuit, dar m-a cam enervat omu’.
La gândul că poţi fi atât de-nghesuit într-ale tale încât să nu mai gândeşti.
La vederea iritării pe care o împărţea cu dărnicie, în numele respectării unei reguli de care nu-i păsa decât lui.
La perceperea perseverenţei furibunde cu care continua un demers lipsit şi de eleganţă, şi de orice rezultat.

În acelaşi parc, cu o săptămână înainte, un alt bătrânel, vizibil suferind dar bonom, îi oferise biscuiţi lui Muţunau, pentru el, şi-l învăţase şi cum să-i sfărâme cu piciorul, pentru porumbei.

Data viitoare, îi fugăresc şi eu.

(sursa)

Ultimele ştiri, iar

Eu mi-s în plină astenie de primăvară. Sau anemie. Sau ce-o fi. Caracterizată în special prin cearcăne, prin pungi (de en-gross) sub ochi, prin neprietenoşenie instant, veşnic şi puternic răbufnindă, de tip gheizer, prin lipsă crasă de orice elan (cerb, antilop, etc) şi prin gânduri pestriţo-aberante, cum ar fi, de pildă, faptul că-n post ar trebui să se impună, pe lângă alimentaţia selectivă şi purtările (mai) reţinute şi îndatoritoare, şi norma de odihnă. Adică dacă-i post, tre’ să dormim cu toţii mai mult. (e evident de ce am luat-o razna...)

Mă tratez cu leurdă natur. O plăcere pen’ cin’ vrea dup’aia să stea de vorbă cu mine.

Ultimele fapte de arme includ:

- întrebări încuietoare de tipul
„de unde vin flutu’ii?”, pentru care m-am executat cu poze de pe aici.
„ce are omul/pensonul/căpşuna înăuntru?” de mă gândesc tot mai serios să investesc într-un joc tip Corpul Uman 3D.
Noroc cu Google body, (demo aici) Visible Body şi alţii la fel ca ei.
Ghinion cu netul meu, care merge ca melcu’.
Aştept cu interes corespondentele animale şi vegetale ale proiectului, că de când tot tai căpşuni, Muţunau aproape c-a-nvăţat şi fracţiile.

- proiectul de ştiinţă „Zambila” (ghiveci mic de la Ikea, dublu-nflorat, zilnic analizat).

- operaţiunea „Veveriţa" (mers în Herăstrău după veveriţele-de-negăsit. pocnit zadarnic nuci. judecând după covorul de ghinde de pe jos, jivinele ori îs în staţiune, la dietă, ori...n-om fi mers noi de partea potrivită a parcului!)

- găsirea cif’ei 6 de la cias (mare eveniment, c-o căutăm de câteva luni; era, previzibil dar nu imediat detectabil, în cutia unui alt set de jucă’ii)

- vizionări de piese ţăndăriceşti (recomandăm călduros vizionatul pieselor, da' nu şi pe tantele cumetre plasatoare, care, la final, se poartă cu copiii care vor să se urce pe scenă de parcă ăştia mici le-ar fura butelia/le-ar pune peltea pe clanţă/ şi-ar şterge ghetele de perdelele lor etc, simultan),
Notă specială pentru Ţăndărici: o fi aşa de greu să mai pui în program juma’ de oră de admirat decorul? Dinainte anunţată/rezervată? Desigur, programul s-ar prelungi. Da' nu dramatic.
Refuz să cred că puştimea ordonat plimbată pe scenă ar putea provoca distrugeri notabile. În definitiv, muzeele rezistă unor astfel de asalturi.
(asta ca să nu zic că onor actorimea păpuşărească s-ar putea plimba, dimpreună cu plasatorimea ţăndăricească, să prezinte prin sală păpuşile)

 - episoade de dormit în patul ma’ie, ca apărare (aparent eficace) împotriva variilor coşmaruri muţunautice (cu debut de pe la ora 3 AM, că pân’ atunci nu concepea să-şi abandoneze reduta)

- mofturi la mâncare, (n-am nimic împotrivă să fac/încălzesc/pun pe masă mai multe feluri de mâncare, da’ de pe la al cincilea cerut-insistent-şi-apoi-refuzat-fără-a-fi-gustat (eventual aruncat pe jos în semn de protest) mă cam enervez)

- instituirea unei noi jucării favorite (băţul parfumat, care e-n stare să-l ţină ocupat până la jumătate de oră!),

- planuri de socializare sportivă (piscină, echitaţie, când o ieşi soarele, odată, da’ de preferinţă înainte de sezonu’ canicular)

- serialul de poveşti nocturne moralizatoro-recapitulative cu girafa Rixi (care se-ntâmplă să facă peste zi fix ce face Muţunau, da’ cu oarece nuanţe-n plus, şi căreia, la rândul ei, i se spun, fireşte, poveşti cu Muţunau)


- şi alte diverse dume, cum ar fi:

... cântecelul ad-hoc de auto-adormire „feeeeluuul doooooiiii, feeeeluuul doooooiiii” (compozitor şi solist, cantautoru' Muţunau);

... accentele din plin adaptate umorului involuntar:
- Mami, pleacă de aici!
- OK. Dacă vrei, plec. Mă gândisem să-ţi ţin companie la masă, dar ..
- Coooompááááánieee!!!

... accesele de şefie de la grădiniţă:
- Izabela, te ’og să vo’beşti mai încet, că mă de’ianjiezi!

... negocierile:
- Da’ dacă mă ’păl pe dinţi, me’gem afa’ă!

... mima:
- Ce faci acolo? (dădea ciudat din mâini, la masă)
- Cânt Itsy-bitsy! zice, după ce reuşeşte să-nghită chintalul de sfeclă furgăsit din ciorba altuia.
Adică (logic pentru cunoscătorii treji &atenţi) căţărarea păianjenului pe burlan.

... magia:
La o masă de familion unde toată lumea dosea pâinea (că dacă se-nfige Muţunau în ea, nu mai haleşte nimic altceva), ne-am petrecut, 7 capete luminate, nu mai puţin de 15 minute să încercăm (fără succes) să lămurim cum anume a ajuns Muţunau să aibă o bucată de pâine-n mână.

Ştirile pe scurt, iar

În calendarul mamiţunesc, sâmbăta figurează sub pitorescul şi (mult prea) bine-meritatul nume de ziua urletelor. Tranziţia de la bona cea permisivă şi alintăcioasă la bestia isterică şi obosită de Mamiţuni nu e întotdeauna cea mai uşoară.
Ce se face în caz de istericale weekend-iste? Se iese afară (dacă plouă, se iese la mall). Se merge în vizite. Se dau palme extenuate peste cap. Capul propriu. De adult.


Mai nou, facem şi greva foamei. Singurele alimente din care se mai gustă de bunăvoie, fără miliardul de păcăleli şi şantaje, sunt smântâna (de 12%!) şi gua-gu (mango). A, şi bagă la căpşuni, de sparge - dar numai când şi când, nu non-stop. Noroc cu foamea - care, mai devreme sau mai târziu, vine.
Greva decurge cam aşa: încălzeşti şapte mii de feluri de mâncare (pentru că le cere!!!), iar el, evident, nu mănâncă. S-a răzgândit. Rezultatul e că bucătăria arată ca un bar de chihuahua puşi la regim & se aruncă destul de multă mâncare... (că doar n-o s-o încălzim de şapte ori)
Drept care Mamiţuni, logic, sătulă de reciclat (prin îngurgitare!) porţiile lacto-vegetariene de altfel bune a împins două oale gigantice de supă de pui şi respectiv (culmea imaginaţiei!) ciorbă de pui (ingredientele, identice, plus borşuliciul de rigoare). Cândva, alunecau bine pe gâtlejul muţunautic. Vom vedea ce se alege de ele...
Şi-acu’, aceeaşi Mamiţuni se scarpină cugetătoriu în cap: nu cumva odrasla o fi având viermi?
Sau primeşte, total nepermis, dulciuri de la bonă?
Sau şi, şi?


Printre nou descoperitele pasiuni ale lui Muţunau se numără şi marionetele.
Mamiţuni cea compulsiv-achizitoare a pescuit, mai demult, de la Kaufland, nişte arătări plastico-textile, urâte cu spume (dar ieftine, tot cu spume), reprezentând (cu bunăvoinţă! gata cu spumele!) personajele principale din Scufiţa Roşie.
Odată ajunse acasă, au fost artistic prezentate Muţunaului. Care, atunci (acum vreo două luni), s-a speriat intens de ele.
E... dar sâmbătă... la nesomnul de prânz... cine privea vrăjit Scufiţa, manevrată materno-chiţăitor, cu sfaturi hipno-manipulative (şi fără efect)?
S-a prins cine ce manevrează (era şi culmea să nu, dat fiind că mă vedea vorbind!), dar tot a „acceptat”, hipnotizat, personajul.
Oare reuşim s-ajungem, vreodată, la vreun teatru de păpuşi? Hm...


Pentru că bona-l suflă-n cur până zboară, Muţunaul consideră că Mamiţuni (sau orice alt adult cu faţă de fraier disponibil în zonă) poate deveni, instantaneu, caleaşcă. Doar are dovezi...
Trebuie doar să faci demonstrativ şi smucit o stângă-mprejur, mimând întoarcerea în parc. Opţional, se poate răcni intenţia: Copiii!!!
(dacă nu merge şi nu merge, un dat scurt de pământ cu curul zburător anterior menţionat sigur o rezolvă!)


S-a rupt, se pare, conducta cu cuvinte. Sau s-a fisurat. Mă rog. A crescut apetenţa pentru exprimarea verbală.
Strigă de zor, printre altele (în afară de dăăă, imprescindibil pentru recunoaşterea apartenenţei la clanul mamiţunesc Il atârnătore), Ani, Ema, Tiuu/Ţioo (Teo), maaami, Iiita (Ilinca) şi uneori binevoieşte să repete şi ce mai aude clar pronunţat (şi, eventual, demonstrat).
Tot sâmbătă, în disperare de cauză (de nesomn; de data asta, provocat de prea multă agitaţie şi de nişte multe deversări intestinale inoportune), Mamiţuni a băgat, rapid, o şedinţă de logopedie. În regie proprie.
Muţunaul pare peltic. Partea bună este, pe lângă faptul c-a dat curs invitaţiilor măcănitoare de silabe identice, c-a mai venit şi cu unele de la el.
Cel mai frumos pronunţă bibi & şi-şiii. (Mo-şiii nu ne-a ieşit)


Am avansat intens (ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!) şi la datul pe tobogan. Muţunaul se avântă voiniceşte pe scări, pe care le urcă tot mai sigur, şi, mai sprijinindu-se bine de pereţii de plastic, mai mergând direct în patru labe, se aşează hopa şi vine la vale pe nici mai mult nici mai puţin decât toboganul spiralat.
Estimp, cerberul supraveghetoriu Mamiţuni are de răcnit intens, dând fioros din mâini, la o mulţime de copii grăbiţi şi trântitori. Unul o are promisă... rău! (profitând de faptul că în cuşca toboganului nu prea te vede lumea, grăbitul l-a împins pe Muţunau; dacă Muţunau ar fi avut 4-5 ani, aşa, ca agresorul, n-ar fi fost nici un incident; dar, fiind mai mic şi nu foarte stăpân pe el, a căzut (tot acolo, în cuşcă) şi s-a lovit destul de serios).

Igiena dentară e la loc de cinste. La fel, igiena manichiurii.
După baia de seară, musiul face crize intense dacă nu e spălat şi pe dinţi. Ce dacă bem lapte după aia...
Operaţiune care are loc cam aşa: Mamiţuni se conformează răcnetelor solicitatoate, ia periuţa, ia pasta, pune pastă cât un bob de mazăre, si raşchetează dinţanii de pe maxilarul inferior. Muţunau închide gura, înşfacă periuţa şi o ronţăie fericit, cu aerul datoriei împlinite la 200%. După care o îmbie pe Mamiţuni să facă bine să-şi spele proteza.