Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...

- Mă enervezi!

... zice Muţunau.

- Poftim?
- Mă enervezi! mârâie musiu. Tu! Tu mă enervezi!
Un deget mic înţeapă acuzator aerul înspre mine.
Iar nu i-am dat tableta / creveţi de la Nordsee / pe fata împăratului de soţie şi jumătate din împărăţie.


- Gogule, zic, cum...?
- Faci chestii care mă enervează! Deci, tu mă enervezi!
- Eu zic că, la vederea lucrurilor făcute de mine, tu te enervezi. Adică, enervarea îţi aparţine.
- Nuohohoh! se agită şi mai tare vulcanul piticot.
- Sunt eu în capul tău?
- Nu.
- Ai butoane, ca maşina de spălat, pe care, când apăs, să pornească programul de spălare? Ăăăsta, de enervare?

Muţunau rânjeşte, da’ o ţine pe a lui.
- Da! Am butoane şi tu, când apeşi pe ele, mă enervezi!


Mă loveşte subit (şi, din păcate, efemer) steclirea de geniu:
- Auzi, da’ cand îţi convine ceva ce fac, zici cumva „Mă bucuri?”

Privirea de pe mutra Muţunaului - curat reclamă MasterCard.

Care-i treaba cu tableta

Tableta Marele obiect fascinant, jucăria supremă, zeul cel mic, colorat şi  tactil ne-a venit plocon de Moş Crăciun, după ce Moş Nicolae, din motive de prea multă cuminţenie copilească (dăăă) & isterii mamiţuneşti aferente, nu s-a prezentat la apel.

Şi după ce, din motive de planuri educaţionale măreţe, cugetasem intens la analize comparative (între Samsung şi Apple. deh, snobismul...) fără însă a cădea în plasa reducerilor de vineri negre (deh, harpagoneala...) nu cumpărasem nimic pentru că, pur şi simplul, nu mă putusem hotărî.
(mărturisesc c-un oareşcare rol a jucat şi faptul că nu mă d(ăde)au banii afară din casă...)

Cu ocazia ploconului, am constatat că mai toate cujetările und analizele comparative fuseseră profund inutile. Pentru uz copilesc, 4GB ajung.
(e drept că peste câţiva ani te poţi trezi că memoria asta e o mică glumă. primul meu computer avea, la vremea aia, o maaare memorie. acum, există stick-uri care au de câteva ori mai mult... dar până una-alta, merge.)


După lupte seculare care au durat 30 de ani, tableta a căpătat husă & a fost încărcată cu varii aplicaţii, printre care, nu se ştie de ce (ah, destinul! cruda soartă!) şi cu oarece Angry Birds.

Pân’ aici ne-a fost.

Ce babbel, ce duolingo, ce Max et Mathilde... Păsăroi furioşi să fie! Şi porci, desigur.
(între noi fie vorba, cunosc oameni serioşi, la casele lor, cu foncţie, prestanţă şi ce-oi mai vrea, care o ard engribărdseşte... de le merg fulgii! jocul e, într-adevăr, reuşit. pentru începători, cel puţin... )

Booon... Problema e că (deşi eu speram că entuziasmul iniţial se va ofili mai rapid), jocurile alea au şaptişpe mii opt sute de nivele.
Diferite!
Şi, desigur, tre’ facute toate.

Iar Muţunau, desigur, nu se opreşte.

Adică.... n-aş pune pariu că, dacă ar fi lăsat cu tableta-n mână, nu l-am găsi, la un moment dat, leşinat, cu ochii injectaţi intens şi cu pupilele pline de angry birds.
(nu, nu e lăsat)


Să zicem că răbdare aş mai avea. În definitiv, uzul măreţei ferestre către fantezii zburătoare din praştie e limitat la câteva ore pe săptămână, în weekend.
Şi-apoi, mă autoconsolez cu ideea că, la o adică, nu e rău să-nveţi la vârste mici cum să te mai şi opreşti din stat cu ochii-n tableta. (accept ideea că aici e un întreg proces...)


Doar că musiu, mai nou, a început să cânte melodiile din Angry Birds. Pe toate.
(cedare nervoasă maternă număru’ 1).

Să zicem c-aici am reuşit a diminua măreţul obicei până la mici onomatopee. Mai sonore decât suportă prea-încercatele-mi urechi, dar, fie...

În definitiv, şi eu obişnuiesc să lălăi varii melodii obsedante. Nu-s din joace, dar felul în care le redau le face să pară destul de aproape de importul din versiuni extrem de nereuşite... (cu o anume ocazie, recentă, m-am ţinut trează la volan preţ de vreo 400km străduindu-mă să redau oarece muzici de pe la The Voice. Nici măcar eu nu pot aţipi în hârşâielile alea sinistre-n care-mi vira vocea... Am ajuns cam răguşită la destinaţie, dar, altfel, neavariată suplimentar)


Şi (cedare nervoasă maternă număru’ 2) nu mai vorbeşte decât despre asta. Ce se mai petrece prin joace, adică.


Mrrr.
Prin casă-ncepe să se traseze, insidios, linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz.

Belicos, belicos, dar care e planul?

Păi, întâi o să ne jucăm împreună pe tabletă.
Hă?
Ei, da.
Asociem obiceiul prezent cu unul pe care are sens să-l păstrăm în program - prezenţa mamiţunească în jocurile muţunautice.

Pe urmă, evident, vom păstra prezenţa mamiţunească şi vor dispărea păsăroii.
(am luat în calcul dezinstalarea, dar ce mă-ntere, cel puţin acum, e să se lase el, uşor-uşor, nu via „n-avem”)

Am băgat deja Lego-n program.
Desigur, printre primele chestii construite de Muţunau se numără, fireşte, Angry Birds, maşinile din Angry Birds Go, oarece chestii de prin Star Wars (varianta engribărdsuită) şi, din nou, Angry Birds.

(zgomot de fond: dinţi mamiţuneşti vag scrâşniţi)


Pe urmă, vom găsi (adică voi găsi) alternative la joc. Chiar dacă începem cu filme şi vedem Star Wars... Sau mai cumpăr alte 15,000 de kile de cărămiduţe de Lego (Muţunau nu-mi împărtăşeşte, din păcate, pasiunea pentru Meccano)

Şi chiar dacă e nevoie să continuăm cu chestii gen Wii sau Xbox (din categoria „ţopăi în casă şi te vezi pe ecran”).

De preferat, vom profita de posibilităţile de ieşit afară pe care se presupune că ni le va oferi în curând vremea.
(sau, dacă mai durează mult frigul, ieşim pur şi simplu în ploaie)

 Nu pot decât să mulţumesc firmei Rovio că nu mai face altele...


Şi iată cum, fain-frumos, la nici 6 anişori de Muţunau, dăm ochii cu unele din problemele cumva emblematice din relaţia de părinte-copil (şi nu numai), la pachet cu aferentele ocazii de învăţare:
jocurile pe calculator, spectrul dependenţei, alocarea timpului unor activităţi nu prea folositoare (ca să nu zic altfel), cine-al-cui-stăpân-e (Muţunau al tabletei, sau invers...)
versus posibilităţile de învăţare pe care le deschide tehnologia, micile-mari chestii pe care junele a apucat să le descurce pe cont propriu (trece rapid de unele nivele de care eu nu pot trece din prima, s-a prins ce face fiecare păsăroi, îi ţine minte, a strâns destule puncte cât să-şi „cumpere” varii props-uri şi acum tre’ să-şi gestioneze averea... etc).

Autostrada mersului pe sârmă s-a deschis.

Mostră de supărare muţunautică

- Nu mai vorbesc cu tine niciodată până ce nu mă liniştesc! zice el, întinzându-mi mâna ca să putem coborî împreună pe scări.


Nu e uşor să fii Muţunau.

Mesaj (inutil) către toţi proprietarii, directorii şi angajaţii de instituţii destinate părinţilor şi copiiilor

Toate paragrafele de mai jos încep cu NU (în loc de "dacă X, se întâmplă Y....") pentru că-s la nivel de urgenţă imediată, nu de exerciţiu de educare.

Inutil vine din ceea ce eu percep a fi autosuficienţa cetăţenilor din categoriile anterior menţionate.

Nu oferiţi copiiilor bomboane fără permisiunea anterioară a părintelui. De fapt, dacă stau şi mă gândesc mai bine, nu le oferiţi, în plus / diferit faţă de ceea ce aţi fost angajaţi să livraţi, decât, la nevoie, apă - şi/sau primul ajutor, dacă sunteţi calificaţi s-o faceţi.
Separat de posibilitatea de a lăsa o impresie nepieritoare de neam prost, riscul e să oferiţi un aliment interzis unui copil alergic. Consecinţa cea mai dramatică e decesul, care poate surveni îngrozitor de rapid.
Da, e de datoria părintelui să precizeze alergiile. E datoria faţă de copil, nu faţă de afacerea sau libertatea voastră.
Întrebaţi, tăntălăilor. Mai puneţi o rubrică pe formularu' de înscriere.
Sau descleştaţi-vă dinţoii şi cereţi părerea / permisiunea.


Nu emiteţi păreri cu privire la legătura dintre copil şi părinte, adresându-i-le copilului, în stil "nu e deloc frumos să nu vrei să stai fără mami/tati”.
Nu e nici treaba, nici căderea voastră să comentaţi către copil cât chef are sau n-are să stea fără părinte. Niciodată.
Scuzele de tipul "vai, dar n-am ştiut că azi a fost obosit / vaccinat / rănit” nu fac decât să scrie cu litere de foc "ce idiot sunt, nu vreţi să investiţi ceva în plus în recuperarea mea?"
Mucles. Ori schimbaţi subiectu', dacă-i musai să tot binecuvântaţi universul cu alesele voastre triluri.


Nu uitaţi să anunţati schimbările de program / conţinut / personal, chiar când sunt în bine. (anul trecut am aflat cu totul întâmplător că Muţunau participa, la grădi, la nişte ore de germană; to'a'rşa hăbăucă-directoare n-a binevoit să anunţe...)
Impresia despre voi e tot proastă, că un mail nu ia chiar aşa mult timp. \
Scrieţi-l. De preferinţă inteligibil.
Pe urmă, expediaţi-l.
Sau sunaţi, dacă scrisul e prea epuizant.


Nu mă întrebaţi pe mine, clientu' vostru, persoana care-a comandat online şi care se oboseşte să vină să-şi şi ridice marfa, şi s-o mai şi platească, dar ce-aţi comandat?, cu aerul că-ţi provoc cel mai mare deranj - pentru că, pe de o parte, m-ai pierdut de muşteriu pentru totdeauna, pe de alta, ţi-ai câştigat o sursă perseverentă şi vocală de anti-reclamă. Ca să nu mai zic că rişti puternic o poşetă-n cap.
Mă-ntrebi cum mă cheamă şi pe urmă meri şi scurmi în calculator, nu te uiţi la mine aşteptând dictare, şi dacă tot mergi după şef, asigură-te că măcar ăla ştie să se poarte.


A, şi, doamnă/domnule patronel, când îţi dau mesaje detaliate cu privire la ce nu mi-a convenit la tine-n prăvălie, spune măcar mulţumesc, chiar dacă nu te-oi pricepe să şi repari relaţia.
Nu de alta, te-aş fi putut lăsa să mori pro(a)st(ă) - pardon, neinformat(ă) cu privire la felul şi măsura în care îţi distrug angajaţii afacerea.

Intoleranţe

Mă vede scriind la calculator, ştie ca am treabă, că-s în urmă cu multe teme pe care le aveam de predat, că-s chioară de somn şi, cu toate astea, vine răbufnit peste mine să-mi povestească lung şi dezlânat chestii la care apuc să răspund fie monosilabic, fie onomatopeic, fie punând întrebarea potrivită pentru replica de acum 5 minute.



Ştie că trebuie să plec, ca să nu întârzii, să nu prind ditamai vârful de trafic, şi cu toate astea se agaţă de mine cu dinţi şi gheare pe ultima sută de milimetri, inventând urgenţe. Ai merita să te fac poster, mă gândesc eu, ţi-am spus de atâtea ori că eu la ora asta trebuie să plec.



Nu mai ştie cum să se alinte, contemplându-şi răbufnirile. Pentru că tot ce i se întâmplă trebuie să genereze reverberaţii taifunice, pe care trebuie să i le gestionez eu.




Iar eu m-am săturat să pierd vremea aiurea, când am oricum mult prea multe de făcut şi-s cronic în urmă cu somnul. Suport greu chestii de-astea.


Ce? A înnebunit Mamiţuni?

Poate.
Doar că, atenţie la presupuneri, în niciuna din relatările de mai sus nu apare Muţunau.

În absolut toate, e vorba de adulţi cu care mă intersectez pe plan profesional. Adulţi, da. După proba vârstei din buletin. Da' mă tem că doar după aia.

Îi prefer pe cei capabili să vină la noi chiar dacă ne prind în zile-n care n-au pe unde să calce, şi să se bucure cu noi în plină scenografie inadmisibilă.

Cumva, ei şi primele 3 paragrafe sunt în lumi complet diferite.

Detalii... sau răbufneli

Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.

Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...

... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.

Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.


... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.


... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.

Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.

Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.

Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.

Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)

Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.

Ce să-nsamnă să ai nervii tari

Asta.



Rânjetul de la minutul 3 face toţi banii. Nen'tu Nole, cu nu de mult trei bile pe coajă, ştia deja foarte bine al cui e meciu'.

(Da, e duminică.)

Lucruri care m-au scos din sărite (II)

Şi mă mai scot.
E vorba de mine. Uşor trosnită cu bere, îmi pot permite să-mi spun lucruri - poate aşa le-oi da drumul să plece şi-am să scap (uşor) de ele.
Vezi să nu, da’ hai să-ncepem.


Mă-nervează (la mine) incapacitatea prelungită de a mă adapta. În anumite privinţe, sunt de o inflexibilitate uimitoare. Evident, absolut (& oarecum abominabil) tembelă.

Exemplu: Conduc zilnic din ’98. Nici până-n ziua de azi nu m-am adaptat buimăcelilor din traficul post-yuppieeeeee!-toată-lumea-are-maşină. Şi sunt nişte ani. După capul meu, ar trebui să se circule normal!!! Ce-i porcăria asta?

Pe scurt, ca să trecem la subect pân’ nu se gată weißbier-u’, şi-mi revin, deşi lucrez full time de 12 luni, şi-nainte de asta am avut pauză vreun an jumate’, nu mi-am băgat minţile-n cap şi-mi imaginez c-o să-mi iau de lucru acasă. Şi c-o să şi lucrez! (bun glum)

Nu se întâmplă.

Toată stima pentru cine poate. Mie nu-mi iese. Şi m-am convins că n-are rost să mai încerc. (poate peste n ani? deeeesiiiguuuur!) Problema e că momentan m-am convins doar pe mine.



Mă mai umple de spume incapacitatea-mi (tot eternel prolongată) de a schimba vitezele. La muncă funcţionezi într-un fel. Acasă, eşti pe altă lungime de undă. Ar trebui...

E, mie nu prea-mi iese translaţia. Schimbarea de viteze. Nu e deloc lină. Când intru acasă, parc-aş da cu capu’ de-un zid. Toate planurile pentru seară se duc ... de suflet, indiferent dacă-s împinse de Muţunau sau nu. Pur şi simplu mă blochez. Decompensare? Poate. Da'i acolo. Mare. Grea. Bleaah.



Mă mai zgârii pe faţă la capitolul „energie”. Pe vremuri, mutam munţii. Nu mă laud. Pur şi simplu, aveam talentul de-a înghesui foarte multe fapte într-o singură zi. Când mă uit în urmă, mi se pare Războiu’ Stelelor. Sau Indiana Jones.

De putut, nu mai pot. Altă chestie care nu-mi mai iese. Căci, cu copchil sau fără, îmbetranim, şi anumite vremuri trec.

Da’ eu, bestie retrogradă, tot în stilu’ ăla planific. Evident, mult lucru bun nu iese. N-are cum & nici de unde.



Am devenit o fiară izolată din pricina faptului că nu prea mai apuc să răspund la niciuna din chemările/tentativele de socializare. Nu vorbesc de ieşit din casă. Vorbesc de răspuns la telefoane şi la mail! (scuze pe această cale întregului popor neglijat. pur şi simplu, nu mai pot. n-am energie.)



Altă chestie care nu e-n film cu mine şi provoacă sistematic catastrofice seisme vine din sensibilităţurile buniceşti. Ferească Dumnezeu să faci observaţie (chestie care, se ştie, e mai naşpa decât arderea pe rug).
Varianta indicată (dar nu prin cuvinte, aşşaaaa, subliminoso-de-la-sine-nţeles) ar fi să léşini de extaz & aplauze-n delir la fiecare firicel de... orice.
Nu-s genul.
(despre bunicisme versus mamiţunisme, alt'dat'. e loc de povestit muuuulte. )

Chit că-n situaţia dată Bunica l-a pus pe Muţunau să-şi ceară scuze (o lovise) ca să capete de mâncare!!! Să-l primească la masă, adică. Să-i dea de mâncare.(Miiinuuuunaaaat! că doar într-un fel asemănător proceda şi Pavlov, mare om!)



Concluzia e că vreau acasă. Să mă fac rentier. Să am timp de toate cele. Să cresc, eventual, mai mulţi copii (deşi aici îmi sună uşor alarma cu ai grijă ce-ţi doreşti...)

Ştiu că (virgulăăă) cine stă acasă îşi doreşte (sau mai contemplă posibilitatea de-a căuta) un loc de muncă. Din motive financiare sau nu.

Eu-s pe dos. Din păcate, din motive financiare, nu are cum să-mi iasă.

Lucruri care m-au scos din sărite

(nu, nu e totul numai lapte, miere şi hlizeală, oricât m-aş strădui)

Trântitul sertarelor.

Smocăitul perdelelor. (am şi acum o galerie pe jos)

Trasul apei la baie. (bazin la semi-înălţime- e uşor să apeşi)

Izbitul uşilor.

Trezitul de mii de ori pe noapte.

Scuipatul mâncării.

Toate astea, susţinute de o perseverenţă infinită.


Din fericire, au trecut. Cel puţin nu mai sunt în faza de apogeu... (pen’ care am avut bafta supremă să le văz pe toate astea de mai sus simultan!)


Acu’ mă mai ’nervează la culme repetatul (la fel de infinit de perseverent) al unor fraze. (criteriile de selecţie mă depăşesc). Recordul contabilizat a atins 16. (în condiţiile-n care nu era ignorat, doar că nu se putea da curs instantaneu cererii...)

Şi faptul că am scăpat complet din mână ora de culcare. (mai nou, junele refuză să se culce dacă fie şi numai o singură persoană rămâne trează în urma lui!) Ceea ce mă pune-ntr-o dificultate maximă în materie de treburi domestice şi nu numai.

Cu ne-scosul din pamperşi nu mă agit aşa tare (nu mai am energie pentru asta...). Nici cu faptul că nu se îmbracă deloc singur (nici măcar o şosetă: nu că nu poate, nu vrea.

(Pe el probabil că-l scot din sărite supravegherea şi boscorodirea bunicească (tooootul se urmăreşte şi se comentează pisălogic), tentativele mamiţuneşti de responsabilizare. Şi (notabil, încă de pe acum) orice idee de limite. )


Şi propria mea oboseală, de-acu’ virată zdravăn spre patologic.

Cum ne-am făcut bine - minijurnal de haos

Joia trecută a fost drumul. Într-o maşină cu aer condiţionat plus un cetăţean urecheat din-când-în-când-tuşitor despre care credem că posedă, de ceva vreme, o oarece afecţiune respiratorie incomplet vindecată.

Aerul condiţionat în sine nu reprezintă neapărat un pericol (chit că filtrele necurăţate pot colcăi de Legionella şi alte „splendori”). Diferenţa mare de temperatură dintre interior şi exterior, relevantă la intrările şi ieşirile repetate din incinta aer-condiţionată, da. La fel, punerea în comun, frăţeşte, a tuturor minunilor, ştiute şi neştiute, din dotarea fiecărui pasager.

Vineri, un pic de tuse, care a continuat şi sâmbătă, cu toate siroapele naturiste administrate. În plus, domnul bălea de zor - un colţ uitat de măsea dădea să iasă - şi stătea non-stop cu mâinile, după caz mai mult sau mai puţin curate, în gură.

Duminică, dezastru: vomă, diaree, tot tacâmul digestiv. Nu mai aveam cu ce-l îmbrăca - toate (nu puţine!) se murdăriseră. Colac peste pupăză, nici traista cu medicamente (de fapt, ditamai dulapul) nu venise în excursie. Eram în posesia a trei-lulele-trei-surcele, nimic potrivit cu adevărat pentru taifunul prin care treceam. (dacă Muţunaul nu a mai fost de mult bolnav, deja expirase (şi aruncasem) jumătate din stoc).

Nu părea să reţină nimic în stomac, în pofida faptului că îi dădeam încet, cu siringa, câte doi mililitri - ceai de mentă, mucilagiu de orez, ceai de chimen, ceai de sunătoare - până ajungeam la 30-40ml de lichid. La maxim jumătate de oră de la finalul fiecărei sesiuni de siringit, cea mai mică schimbare de poziţie declanşa arteziene (faptul că dumnealui e şi acum aerofag n-a fost de natură s-ajute). Dacă n-aveam arteziene, aveam, după înc-o oră, scaune lichide.

Dar nu avea febră. Şi reuşea să doarmă.

Spre seară, fac rost de medicamente în cantităţile potrivite (în condiţiile-n care, pe o rază de 50km, toate farmaciile erau închise- deşi eu trăiam cu impresia că-n fiecare localitate mai mărişoară există serviciu de permanenţă).

Pe la 9 seara, post No-Spa, Smecta, Hidrasec, Ercefuryl & Linex Forte, cine-mi sărea într-un picior prin curte, scandând „maaaa-miiii”? Cam gălbior la faţă, ce-i drept, dar, fără îndoială, vioi.
Motiv pentru care, înşelată de aparenţe, ca şi de amintirea unui episod asemănător anterior, benign, de scurtă durată, decid să mă întorc la Bucaieti, via retur nocturn auto, că doar copilul s-a făcut bine.

De pe la 4-ncolo, am vizitat conştiincios toate benzinăriile din drum. Evident, nici vorbă de mers la servici de dimineaţă. Am reuşit să mă adun pe la vreo 3 după-amiază.
Între timp, sun să aflu ce-i cu Muţunau.
Cam arde, zice Bunica.
Fireşte, ca-n povestea cu Petrică şi lupul, decid să ignor, pentru că Bunica declară că arde chiar şi când copilul e uşor încălzit de somn. Şi, „logic” pentru cazuri de febră, îl înveleşte. Bunica a fost profă de fizică, da’ obiceiurile proaste sunt mai tari decât orice teorie a schimburilor calorice.

Aloo, când are febră îl dezvelim!!! Nu-l încotoşmănăm, ca să se înfierbânte şi mai tare!!!
(nu-ntrebaţi cât mi-a luat să eradichez, de-acu’ doi ani, sfânta căciuliţă, sau de câte ori pe an leşin la vederea echipamentelor blindate din dotarea lui fi-miu de fiecare dată când temperatura scade puţin sub 30 şi-i frig.)

Ei bine, era vorba de 39.5. În axilă. Dă-i cu împachetări reci şi cu şosete cu oţet (oricât de dezaprobat ar fi de medici, remediul pare să dea rezultate). Ceartă-te cu verişoara atotştiutoare care susţine că trebuie antibiotic, ca să-i scadă febra.
Şi cam cum o să-i scadă antibioticele febra?
Nu ştiu, aşa.
Terminaţi cu prostiile şi daţi-i Nurofen. (că la Panadol nu reacţiona)

Trupa e trimisă la doctor, care, evident, confirmă Nurofenul şi, tot evident, prescrie amoxicilină, pentru începutul de otită pe care-l suspecta la una dintre urechi. (pentru că, o vreme, n-am avut cu ce-i aspira secreţiile nazale, astea, conform obiceiului, au migrat spre urechi. de ce au intrat numai într-una, nu ştiu). Plus fenobarbital, pentru convulsii.
Evident că eu, dictatorial, dispun aspirat de nas & neadministrarea antibioticului. La intestine varză, antibiotic îmi mai lipsea, să-i raşcheteze şi puţina floră intestinală rămasă.
O „conving” pe Bunica (oarecum...) că, uite, deja ia un antibiotic, Ercefuryl!
Fenobarbitalul n-a fost, din fericire, necesar.

Marţi dimineaţa, când aflu că-mi pot lua subit liber restul săptămânii, nu mai avea febră - dar tot nu mânca. A trebuit să-i repet Bunicii de cinci milioane de ori că, atâta vreme cât bea şi reţine suficiente lichide, nu e o problemă că nu mănâncă 3 zile mâncare solidă.

Miercuri, ajung acolo.
Între timp, cade lată Bunica. Care refuză (e drept, cu jumătate de gură) pastilele şi sărurile de rehidratare pe care i le întind eu, la sosire. La primul răcnet, se conformează. După ce le înghite, îi explic cum funcţionează fiecare hap. Se uită de parc-ar urma s-o ia şi medicul satului, şi primarul (eventual, şi notarul) de urechi pen’c-a-ndrăznit să urmeze indicaţiile mele. (de altfel, verificate şi para-verificate, întrucât nu înghit şi nu recomand nimic înainte de-a mă răsinforma)

Joi dimineaţa, ajungem la spital, unde perfuzăm Bunica şi aşteptăm pediatrul vreme de 2 ore jumătate (oraş mic, medici în vacanţă, unu’ singur rămas să le facă pe toate).
Între timp, pe la 8, Muţunau (care la 4 dimineaţa părea să aibă 35 de grade în loc de 37) decide că e momentul să urce-n fugă toate scările şi să joace şotron pe holul secţiei de pediatrie.
Pediatrul îmi spune că temperatura aia nu există, e imposibilă, tre’ să fi fost termometrul defect, dar, cu ajutorul unui abeslang vechi de o mie de ani, din metal, la vederea căruia mi s-a făcut instantaneu rău, vede ce ne scăpase până atunci, o stomatită (care-a cedat rapid, după două badijonări cu glicerină boraxată).

Mai trec o mie de peripeţii, cu nervii adiacenţi.
Vineri, Muţunau acceptă zmeură, brânză şi fragi. (da, ştiu, fără fructe, da’ uite că pe astea nu le-a mai dat înapoi)

Sâmbătă (ieri), post retur urban, cine-mi bate furios cu linguriţa-n masă, urlând că vrea un pic ’mâtână?
(pe drum, tot bodogănise, fantazând că ajungem acasă şi mâ’căm mămă’igă cu b’âză şi ’mâtână!)

Sper c-a trecut şi că asta-i tot.

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

Crizuţe

Mai nou, este total interzis să i se taie ghearele. Că unghii nu li se mai poate spune. Cam odată la două săptămâni, reuşim - în mod paşnic şi în minim 7-8 reprize.
Noroc c-am descoperit Sol Solecito.
Muţunau, hipnotizat complet, nu mai bagă de seamă nimic cât ţopăie ăia pe ecran.



Să te ferească Dumnezeu să nu-i dai instantaneu ce-ţi cere - mai ales la masă.
Chestia e că, de cele mai multe ori, nimeni nu înţelege ce solicită Muţ cu atâta patos zbierător.
Moţiiia e mozarella. Da’n rest... e prin încercări. Care durează. Fapt ce ne aduce la cele scrise mai sus.
Drept care mă strădui să rămână la vedere numai tentaţiile benigne - mâncărurile magice (smântâna, boabele de porumb şi piureul de mango), care se îngurgitează, de obicei, oricât, oricum, oricând. Mai nou, pare-se că şi iaurtul intră, încet-încet, în categorie...


Din când în când, trânteşte tot ce prinde.
Într-o vreme, se lăsase...
Am răsuflat uşurată prematur.
Plănuiesc ascunderea tuturor jucăriilor. Ca să nu mai aibă senzaţia de prea-mult. Mi-e însă că după aia ia biblioteca şi dulapurile la rând...


Este foarte greu de spus când se uită pe unde calcă şi când nu.
A intrat în plin, din senin, în repetate rânduri, în varii obstacole - de la dulapul de pe hol până la trecătorii nevinovaţi (şi neapăruţi din pământ!) de pe stradă. Nicio legătură cu cât de obosit sau odihnit era.
Aşadar, sport şi sănătate, pe lângă el. Că, din câte ştiu eu, altă frână de copii nu s-a inventat.


Nu vrea să mai iasă din cadă.
Orice tactică de extracţie aplicată cu succes azi expiră până mâine.
„Noroc” c-a fost oprită vreo două zile apa caldă, aşa că, la raţie, s-a mai putut hotărî să iasă din apă - în condiţiile-n care la robinet curgeau, practic, sloiuri.

Iar se trezeşte noaptea... (şi nu o dată!)

Bonaie, Ţita şi somn.

Primul, somnul.

Ştiţi poze din acelea drăguţe, cu copii adormiţi în posturi haioase?
Ei bine, Muţunau nu are cum să spere la un asemenea instantaneu. Din păcate, nici Mamiţuni - care se consideră, egoist, principala beneficiară a (a)dormitului instant, în mai orice poziţie.
Explicaţiune: Mamiţuni a adormit, de-a lungul vieţişoarei dumisale, la şcoală, la soare, pe plajă (ca mai toată lumea, cu oarece consecinţe stacojii...), la concert (la mai puţin de 2 metri de-o boxă...), la echivalentul unui meci - într-o cameră de cămin studenţesc unde alţi 10 oameni urmăreau urlând ceva campional mondial de fotbal, cu Românica snopind în bătaie nu mai ştiu ce glorie de echipă, la servici (după ce a avut grijă să-ncuie corespunzător uşa biroului în care rămăsese singură - de ce nu s-a dus acasă e o cu totul altă poveste) şi respectiv la volan (de mai multe ori!). Se lăuda chiar că poate dormi aproape oriunde - numai frig să nu-i fie.
E drept că vorbim de perioada de „adult” (aşa-zis...); da’ mărturiile indică ferm că le dormea şi-n pruncie - mai puţin la faza cu trezitu’ cu noaptea-n cap în vacanţe...

Muţunaul cel sărit de 21 de luni nu se adoarme singur nici până-n ziua de azi. La cei 91cm ai săi (da, am mai crescut) şi respectiv cele aproape 14 kile, e încă necesar să i se indice cât se poate de ferm şi de clar, cu toată recuzita posibilă (pat, pijama, lapte, muzica de naniu), că e ora. Altminteri, dacă-l laşi, e în stare să se-nvârtă prin zonă la nesfârşit, ca un iepure Duracell din ce în ce mai alb la faţă, chiţăind, eventual, câte un nani aparent disperat, dar nereuşind să materializeze nimic pe cont propriu.
(nu, n-am avut sadismul să întind experimental plăcinta... doar o certitudine iraţională... aşa că, pân’la proba contrarie, tre’ să mă credeţi pe cuvânt)
Singura excepţie se mai înregistrează în maşină. Când şi când. Cum te-opreşti la primul semafor, cum rişti mai ceva ca la ruleta rusească.
Bum!!! Iaaaaaaaaaaa...

Ce poate fi mai frumos şi mai frumos de atât?
Faptul că, dacă şi când îi sare somnul (adică e, din vreun variu motiv, trezit înainte de vreme), nu mai doarme. Deşi (crede Mamiţuni) şi-ar cam dori - de vreme ce urlă disperat naaaaniii....

Culmea sucelilor, Mamiţuni (deja ireparabil lovită cu leuca) nu mai obiectează cine ştie ce la trezelile nocturne.
Chit că nu mai departe de azi-noapte a trebuit să presteze, pe la 4 dimineaţa, o tură de teatru de marionete, cu Ţita.
Cum cine e persoana?
O scufiţă roşie, cam slutucă, achiziţionată de la Kaufland. (mare magazin de accesorii culturale)
Până nu l-a pupat Ţita şi nu i-a spus să se culce, că mami se duce îndată să-i aducă o nouă porţie de lapte, Muţul nu s-a lăsat. (când s-a returnat mami, cu tot cu bibil, Muţunaul dormea tun. cu Ţită cu tot)

Aşadar, trezelile nocturne, treacă-meargă. Mai ales că, în ultima vreme, s-au mai rărit (ptiu, să-ţi ţie Dumnezeu năravul!)

Da’ peste zi... dacă junele nu doarme... Mamiţuni poate fi recunoscută de la o poştă.
Arată, după ochişori, cam aşa:

(sursa)

...şi, în rest, foarte asemănătoare cu:

(sursa)

(am putea să-i spunem Pârjolici)

Este complet iraţional, aberant şi lipsit de orice noimă să-ţi sară ţandăra în asemenea hal (făr-de-hal) dintr-atâta lucru. Pentru că, logic şi dovedit statistic, dacă nu doarme acu’, o va face peste o oră-două. Sau, în cel mai rău caz, închină mai devreme steagu’ seara.
Trebile s-ar putea muta.
Sau nu...?

Eee... veniţi voi cu psihoterapie de-asta când îi e lui Mamiţuni lumea mai „dragă”... Da’ tre’ s-aveţi pompierii la îndemână.
Şi-o cască anti-fontă. Că tigăi se mai găsesc...


De ce?
Pentru că orice frântură de planificare gospodărească se duce... în pâcle (neguri, dacă preferaţi fondu’ latin al vocabularului) în vreme ce apetenţa infantilă (şi nu numai) pentru distrugeri explodează de-a binelea. Numărul de împiedicări cucuioase creşte exponenţial. La fel şi amplitudinea sentimentului mamiţunesc de pârnaie.
Şi la Alcatraz tre’ să fi fost mai bine. Ăia cre’ că se ţineau de program. Oricare va fi fost el.
Oare voi absolvi vreodată batalionu’ disciplinar de mamă de bălăbănilă?
Când m-am înscris în legiunea străină şi nu ştiu?
A, la plecarea de la maternitate...?
Nu părea chiar aşa.

Culmea e că, de cele mai multe ori, e vorba doar de o întârziere la culcare. Degeaba. Tensiunea mamiţunească a ajuns să crească instant de la primul chiot post-beut lapte. Şi să nu mai reuşească să coboare. Razna.

Azi, de pildă, am încercat să-l culc de cinci ori.
Evident, n-a mers.
A binevoit să adoarmă abia la 10 seara.
Gâlcile-mi sunt, momentan, cam mari.

Spre consolare, am mai văzut fix acelaşi mecanism exploziv la mai multe alte mămici. Relativ indiferent de vârsta progeniturii, pe anumite subiecte sensibile ţăndările-s sărite suuus, în stratosferă - poate chiar şi mai departe, nu bat pân’ acolo.
Spre neconsolare, nu m-am lămurit cum să-l elimin. La ţinutul sub control am făcut oarece progrese, mai ales de ordin vocal...
Tot îmi vine să ies prin geam, dar asta-i altă poveste.

Aşaaaa... şi bonaiele?
E... concurs. Ghicitoare, de fapt.
Ce sunt bonaiele?
(indiciu: nu au nici o legătură cu temele dezbătute mai sus)

Scornesc eu un premiu până data viitoare...

Cele două Mamiţuni

Am zis, demult, că pe Mamiţuni au încurcat-o la maternitate. (eu meritam, desigur, ceva mai bun. mult mai bun)
Acu' nu mai înţeleg nimic. Mi se pare că, de fapt, sunt două exemplare de Mamiţuni.

(nu, nu e ea; poza e de aici, cu titlu ilustrativ!)

Una mă alintă, se aleargă cu mine, e pusă pe joacă şi îmi arată şi explică tot felul de chestii. (Nu înţeleg de ce mă tot pune să vorbesc, dar asta nu e, dacă stau să mă gândesc, atât de deranjant).

Cealaltă Mamiţuni este o gorgonă sinistră care se-mpiedică-n săracele pisici şi răcneşte la mine că de ce nu dorm, de ce trag de perdele (păi uite-aşa-mi place mie, cucoană!) de ce fur şurubelniţe pe care le ronţăi (poi dacă mă rod colţii noilor mele măsele şi mă mănâncă gingiile...), de ce nu aştept să mă îmbrace (pentru că mă grăbesc, vreau să ies afară!), de ce îi scuip mâncarea între ochi (dacă m-am săturat, de ce s-o-nghit?) - adică urlă, din senin, pentru chestii care mie mi se par perfect normale, absolut benigne şi pe care, culmea, le fac în mod obişnuit, în fiecare zi. (mă rog, poate nu chiar pe toate şi poate nu chiar atât de des)
În varianta furibundă, Mamiţuni nu-mi apreciază deloc perseverenţa şi nu pare a pricepe că mă sperie. Rău. Că eu, de fapt, văd cu totul şi cu totul altceva decât ea.

Mă tot gândisem să mă trezesc noaptea, de-a binelea, şi să mă apuc de numărat sistematic. Să văd, unde sunt? Ele, cele două. Pentru că înaintea mea apar pe rând. Şi să observ asemănări şi deosebiri. Dacă aş şti din timp care e care, poate că mi-aş putea adapta comportamentul. (adică aş avea mai mult timp să mă ascund).

Am şi încercat.
A mers foarte prost. Mai bine nu mă mânca-n fund să experimentez.
Se pare că Mamiţuni-cea-imposibilă e cea care doarme cu mine... Vă daţi seama prin ce trec? În ce pericol sunt? Dacă mă papă, la nervi? Nici prietenul meu Pa-Pau, care doarme la noi şi merge cu noi peste tot, mai ales serile şi noaptea, nu cred că m-ar putea ajuta. Ciufulita e în stare să-l mănânce şi pe el.

Mergând pe firul misterului, singura explicaţie logică e că se schimbă între ele la servici. Sau dimineaţa, foarte devreme. Mi s-a-ntâmplat, nu o dată, să mă adoarmă una şi, la trezire, s-o văd pe cealaltă.
Este copleşitor.

M-am apucat s-o imit pe cea rea. (Am aruncat pe jos cu lucruri.) N-a fost bine. Mă aşteptam să fiu certat din nou. Am fost şi pus, cu toate protestele mele, să strâng tot. Nu erau puţine.

Am zis să-i amintesc, în altă ocazie, de comportamentul celei bune şi m-am dus s-o mângăi. Asta pare să dea rezultate mai bune, cu condiţia să-mi amintesc să mă uit pe unde calc în drum spre ea. Nu de alta, dar, judecând după urmări, e important. Am cel puţin două cucuie care să-mi amintească despre asta.

Nu mai ştiu ce să fac. O reclamaţie, poate...? dar unde? maternitatea e cam departe. Există OPC-ul copiilor?

De ce nu am primit o singură Mamiţuni, în perpetuă bună stare de funcţionare? Nu prea ştiu s-o repar. Nu are instrucţiuni de folosire.