Să controversăm, zic

Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).


Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.


E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)


Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.



Îhî. Aşa deci.

Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?

Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)


Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).


Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.

Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.


Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)


Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.



Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...



... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)

Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)

Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)




... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?

Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.

Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.

Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?





... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?

Da, sunt profesii care nu permit.

Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

Ce şi cât s-ar schimba în bine?





Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?

Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?

Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?

Că aşa trebuia?

Că nu se putea altfel?

Aşa erau vremurile, ce era să facem?

Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?


No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.

Despre naştere: la stat, sau la privat?

Din nou despre naştere, tot la instigarea Qbebe, pe tema cum s-aleg dintre maternităţi.
Să fie una de stat, sau să merg la spital privat?

Mulţumesc pentru invitaţie!
Ia să cotrobăim noi prin memorie...

Am născut la Municipal, pentru că acolo lucra Corina, medicul care mi-a urmărit sarcina.
Am întrebat-o, înainte de naştere, câte ceva despre spital.

- E curat, nu trebuie să-ţi faci griji. Şi toată lumea îşi face oricum treaba.
- Mi-a spus M., fosta ta pacientă, despre aripa cu camere desenate.
- A! Da. Există. Da' vrei neapărat desene pe pereţi? Camerele sunt foarte drăguţe, ce e drept. Sunt în regim de hotel. Da-n rest să ştii că nu există nicio diferenţă.
- Da' baie cu duş este?
Deja mă simţeam Ivan Turbincă, la poarta altui stabiliment. Tabaciok iesti?
- Fiecare salon are baie. Nu toate au duş, parcă... dar te duci în salonul vecin, nu se supără nimeni.
- O să stau cu copilul în cameră, chiar dacă nu sunt la desene pe pereţi?
- O, da, Municipalul are rooming-in.

Şi cu asta, gata, mă hotărâsem.

Ştiam că nu pot vizita civilizat spitalele de stat, ca să-mi dau seama din ce-aş putea alege. Fireşte, aş fi putut merge incognito, dar, evident, nu aveam cum să culeg personal decât o parte din informaţii. Nu eram sigură că vor fi suficiente, aşa că nu m-am dus. Am preferat să mă concentrez pe ce voiam eu şi pe ce puteam eu face.

Nu mă interesau, de fapt, cu-adevărat, decât extrem de puţine lucruri - să fie curat - foarte curat, ca să nu mă trezesc căptuşită cu cine ştie ce stafilococcie, şi să stau cu copilul în cameră.
Eram împăcată şi cu ideea de cotizare sistematică (îmi pregătisem tenculeţul de bancnote de 5 lei...), şi cu disconfortul presupus de numărul mai mare de paturi din salon.

Nu m-am gândit, de pildă, nicio clipă la distanţa faţă de casă. (era relativ aproape, şi-apoi nimeni n-a avut de făcut drumuri mai mult de 2-3 zile)
Nici prin cap nu mi-a trecut să intreb dacă exista aer condiţionat. (Da, exista. Întâmplarea a făcut să nu fie aşa mare nevoie de el.)
N-am întrebat dacă pot alăpta copilul în prima oră după naştere. Am presupus că da. (greşit)
De mâncarea spitalului nu mi-a păsat nicio clipă. Ca idee, aduceau varză...şi iahnie de fasole... pentru lăuze... Brrr!!!! Desigur, am halit toate iaurturile şi toate fructele (nu au fost prea multe!).
Nu mi-am bătut capul cu siguranţa lucrurilor mele. (Cel puţin atunci, n-a fost nevoie. Nu le-a furat nimeni.)
Nu mi-am pus probleme de autonomie - pentru că aveam (excesiv de multă) încredere în mine. (Mă hotărâsem să răspund oricărei abordări cu fix aceeaşi monedă. Bafta tuturor a fost c-am dat peste un medic care punea (fie şi vag) accent pe cooperarea cu pacientul.)
După cum am mai zis, nu mi-am bătut cine ştie ce capul nici cu naşterea!

Iar lucrurile au decurs, într-adevăr, conform spuselor. A fost curat, am avut copilul cu mine încă de la post partum (chit c-a trebuit să ameninţ intens că fac scandal dacă nu mi-l aduc i-me-di-at), am avut unde face duş.
Asistentele şi îngrijitoarele îşi făceau treaba. Desigur, post-5-lei, palmato-strecuraţi la buzunar, deveneau (cu o viteză năucitoare) lapte şi miere, amabilitatea întruchipată, eventual cele mai bune prietene ale şpăguitoarei - dar îşi făceau oricum treaba. Nu ştiu cine le băgase-n viteză, da' funcţiona.
Am primit (la cerere...) chiar şi apă fierbinte pentru ceaiul de chimen, anason şi fenicul! (căci dacă ştii ce şi cum se poate, poţi cere... şi primi!)
Cât am stat acolo, n-am văzut pe nimeni să refuze vreo cerere mămicească. Când am precizat că aveam toxoplasmoză cronică şi c-aş fi vrut să fie investigat şi copilul, imediat după vizită doamna doctor Elena Jianu m-a luat, cu tot cu cetăţean, şi i-a făcut, sub ochii mei, ecografia transfontanelară care mi-a redat liniştea.
Una dintre asistente (întâmplător sau nu, cea mai apropiată de ieşirea la pensie), şi-a dat toată silinţa să-nveţe pe-oricine-şi dorea cum e cu alăptatul.


Şi totuşi...
Una din asistentele de la pediatrie era ameţită rău (nu neapărat prost intenţionată, doar părea să uite de la mână până la gură...) iar alta, o mitocancă sinistră (ocupaţia ei majoră părea să aibă mare legătură cu privirile şi comentariile depreciative aruncate fetiţelor; pentru ea, numai băieţii meritau atenţie - ea avea doi, şi se purta de parcă ăsta era singurul lucru care-o făcea demnă de atenţie... săraca! în rest, o dată n-am văzut-o punând efectiv mâna să şi facă vreo ceva).
În general, duamnelor nu le-ar fi lipsit nişte cursuri de amabilitate & oarece 7 ani de-acasă - am văzut două situaţii în care asistenta a ţipat la câte o mamă - că pune suzetă, că alăptează alt copil... Mentalitatea generală, încă vizibilă sub şlefuielile recente, în ciuda eforturilor (mari, tre' să recunosc), părea să fie tot una de tip ce mă deranjează pacienţii ăştia neascultători & solicitanţi.

Pe schimbul de noapte nu-şi bătea nimeni capul cu alăptatul. (toată lumea avea aerul că abia aşteaptă să se termine noaptea...)

În anumite situaţii, dacă voiai ceva anume (de pildă, sare de argint pentru ochii lipiţi ai copilului) trebuia să insişti. (eu zâmbeam suav, cu aerul că, până nu mi se îndeplineşte cererea, nu mă mişc de acolo nici dacă vin să mă-mpingă trei buldozere).

Nimeni nu mi-a cerut consimţământul pentru vaccinarea copilului.
A fost şi un moment când, pentru o anumită procedură, nu i-au nimerit vena.

Vreo două tantiţe asistente m-au trimis să fac analize la un centru privat, că duminica laboratorul nostru nu lucrează, deşi exista posibilitatea ca analizele respective să fie făcute în spital. Am zis da, sigur, şi luni le-am cerut făcute în spital, cu acelaşi zâmbet suav menţionat mai sus, şi sub ochii doctoriţei Jianu, despre care am crezut sincer c-o să le plesnească pe ipochimene. (în caz c-a făcut-o, eu am ratat momentul)

Am fost intens bătută la cap să fac radiografie pulmonară.
Mulţumesc, dar intenţionez să alăptez. Apreciez campania dvs. de screening, dar, ce să vezi, n-o să iau parte la ea.
Păi s-ar putea să nu vă dea drumul din spital, fără radiografie.
Serios? Pe bune? Ia hai să vedem!
(evident, am semnat că refuz, pe răspundere proprie, bla-bla-bla, şi asta a fost tot)

Nu mi-a părut prea rău când am plecat - dar aş putea merge să mai nasc acolo, acum că ştiu cum merg lucrurile. (întrebarea e dacă rezistă ei!)




6 săptămâni mai târziu, vizitam, la Medlife, o prietenă.

Nici vorbă de rooming-in. Copiii erau luaţi şi puşi la acvariu, ca să-i poată vedea tot poporu' şi să se poată odihni mama. Prietena mea era foarte mulţumită de experienţa naşterii acolo. Avusese parte de o cezariană (impusă de anumite caracteristici anatomice) la cald, cu anestezie generală şi-o tonă de analgezice după. I se părea în regulă să stea la 6 metri de copil - dacă aşa a zis medicul.
Nu ştiu cum a fost cu alăptatul - dar ştiu că la nici 5 luni copilul ei era înţărcat, pentru că, zicea ea, n-a mai avut lapte. De la început copilul primise lapte praf, ca să se sature. Din maternitate.

Era vizibil curat, mai curat decât la Municipal. Vizitatorii primeau papucei şi halat de unică folosinţă. Nici vorbă de mişunat intens peste tot, nu intrai în salonul mamei - conversaţiile se purtau pe hol (unde nu aveai cum sta decât în picioare... dar asta e altă poveste).

Prietena mea s-ar duce să mai nască tot la Medlife. Mersese doar cu hainele de pe ea şi buletinul, şi se-ntorsese acasă cu copilul echipat cu trusou. Nu avusese de dat nicio şpagă niciunei asistente. Ceea ce, din punctul ei de vedere, sublinia confortul psihic pe care şi-l dorise şi de care avusese parte.


De unde diferenţa?
Suntem inflexibile? Prea conformiste cu propriile experienţe?
Ne înfrumuseţăm retroactiv experienţele, dat fiind că, oricum, nu le mai putem schimba?
Sau avem, pur şi simplu, preferinţe diferite?


Poate că perspectiva asta, a preferinţelor diferite, e cea din care ar trebui să privim lucrurile.

Notă: Presupunerea de la care plec e că poţi alege. Că nu te constrânge / limitează niciun aspect medical special.

Alegerea dintre stat şi privat e fundamental greşită dacă se rezumă la a da sau a nu da şpagă. La a fi sau a nu fi bine sau mai puţin bine tratat. La igienă (care, pentru numele lui Dumnezeu, ar trebui să fie un dat, nu s-apară ca o condiţie dezirabilă!)

Alegerea maternităţii ar trebui să se bazeze mai mult pe propriile dorinţe şi aşteptări. Pe disponibilitatea maternităţii de-a găzdui preferinţe diferite, şi de-a crea spaţiu pentru desfăşurarea unor parcursuri diferite de travaliu şi naştere.

Iaca aici model de spital frumos echipat.
Greu o fi să se facă şi la noi? (pe unele dintre spaţiile curente ale spitalelor de stat, cu toată bunăvoinţa, da, cam greu. de potenţiala reacţie a cadrelor medicale nu zic nimic.)

Uite ce-aş avea în vedere la momentul alegerii maternităţii. Aş întreba, referitor la politica locului, nu doar la ce face de obicei medicul:
Voi beneficia de autonomie?
Mi se va cere consimţământul pentru manevrele medicale făcute atât mie, cât şi copilului? (vă asigur că voi fi acolo cu capu' ca să pot răspunde coerent!)
Va ţine cineva cont de ce vreau şi de ce refuz?
Va prima ce doresc eu, sau naşterea va fi oricum confiscată de medic? (aud de prea multe situaţii în care naşterea e grăbită, forţată, provocat-impusă, fie din temeri nejustificate de (aşa-zis...) practician (de fapt, profund ne-exersat), fie din cauza presiunii numărului mare de gravide intrate în travaliu şi aflate în aşteptare)
Voi avea, în travaliu, libertate de mişcare?
Minge pe care să stau?
Partenerul alături de mine?
Mi se va permite să nasc în ce poziţie vreau eu, cu un minim de intervenţie?
Copilul va fi pus piele pe piele imediat după naştere, şi alăptat în prima oră după?
Dacă am alte idei creţe (de exemplu vreau să taie cordonului ombilical doar când nu mai pulsează, sau vreau imediat o poză  a nou-născutului), măcar se discută despre ele?

Esenţialul:
Mă va trata maternitatea aia ca cu respect, pe o persoană, sau sunt privită ca depozitarul biped şi incompetent al unui caz medical? Un colet pe banda rulantă cu pacienţi care ne fac nouă viaţa grea?

Abia după aia m-aş uita dacă maternitatea e de stat sau privată.
Pentru că, ce să vezi, cadrele medicale din maternitatea privată vin tot din şcolile româneşti. Care, săracele, sunt din alt film când vine vorba de respect pentru pacient.

Sunt întrebări de bun simţ, pentru mamă.
De lezmajestate, pentru anumiţi medici încremeniţi în proiect.

Şi de o parte, şi de alta, presupun multă informare (că trebuie, într-o primă fază, să înţelegi că opţiunile astea există, ca să ştii cum să ţi le ceri), şi-o mult mai bună comunicare între medic şi pacient.
Îmi dau seama că toate astea pot suna înspăimântător pentru cine crede că specialistul trebuie analizeze şi să hotărască. Ghinion.
De acord cu analizatul. Dar nu, nu medicul decide cum se va desfăşura naşterea. Cel puţin, nu în cazul meu. Medicul mă informează pe înţelesul meu (ce, de ce, care sunt opţiunile, care sunt manevrele, care sunt riscurile şi beneficiile, cum va decurge recuperarea) şi de decis decid eu.

Că doar eu nasc, nu medicul.

"Eşti mândră de el?"

La auzul întrebării, am rămas fără replică. (ceea ce nu are loc prea des; bun, prost, de obicei am ceva de zis.)
Mi s-a părut o perspectivă fără sens. Complet din alt film. Aş fi zis "Nu, Doamne fereşte, ce-i prostia asta!" Ceea ce m-a pus pe gânduri. (ca pe babă pe scânduri)
Pe Muţunau l-a durut la başcheţi de cestiune. El, om cu scop clar în viaţă, fugea de zor prin casă.

Aşa c-am pornit exploratoriu în amonte, pe firul ideii. Sunt, sau nu mândră de el? E ăsta sentimentul care ar trebui să mă preocupe? E de rău dacă nu...?

Ca să fiu sigură că ştiu despre ce vorbesc, am luat la puricat dicţionarul.
Cel mai bun prieten al omului, Dex online, zice aşa (printre altele):
MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.
Sursa: DEX '98 |

Nu ştiu alţii cum sunt, da' mie nu mi se potriveşte ipostaza de părinte-arbitru, veşnic cântăritor (eventual, desigur, judecător-sancţionator) al propriului copil. Mi-ajunge auto-criticismul.
Sunt foarte încântată de el. Pentru că există, nu pentru c-ar face (sau ar trebui să facă el) ceva anume.
Satisfăcută? Asta nu e o noţiune pe care s-o ataşez de copil.

Mai departe: aia cu "încredere în calitățile proprii", mai degrabă da. (ştiu, momentan, ce poate şi ce nu, şi-l ajut/încurajez să experimenteze, să descopere, să capete încredere în el.)

Frumos, falnic, măreț? Desigur, zise cioara. Mai ales măreț, când îşi suie pe masă cei 98cm zburdalnici din dotare.

Aham.
Da' atunci... care e sentimentu' predominant, cuvântul definitoriu? Pentru variaţie, altul decât iubire?

Respect.
Oricât ar suna de ciudat. Asta mi-a inspirat dintotdeauna copilul meu. Chiar din momentul naşterii.

Există copii care se angajează singuri (vreo 20%, dacă e să mă iau după oarece statistici pe care nu le mai pot cita cu precizie, c-am rătăcit sursa!), îşi găsesc singuri calea spre viaţă, chiar şi când / dacă (sau mai ales atunci!) mama e şi prea epuizată, şi prea derutată ca să mai priceapă bine cum vine treaba cu împinsu'.
El este unul din ei. Nu l-am născut; l-am purtat şi m-am asigurat (cu chiu, cu vai) c-ajungem la spital în timp util pentru sosirea dumisale. De venitul pe lume s-a ocupat, responsabil, el personal.

De-atunci, mă-nvaţă zilnic tot felul de chestii. Unele mai simple, unele mai complicate. Unele mai accesibile, unele mai misterioase. Unele cu frumosu', unele via intricate puneri în scenă, nu mereu facil de digerat.
Ceea ce mă face să vreau s-adaug şi recunoştinţa pe listă. Copilul meu cel mai bun profesor pe care l-am avut. Mă simt privilegiată să-i fiu în preajmă.
E drept, sentimentul e mai greu accesibil spre evocare & retrăire în unele momente - cum ar fi, de pildă, nopţile nedormite sau crizele de nervişori. Dar e acolo. Mare şi autentic. Cu, eventual, patetismul aferent.
E acolo. Ca şi starea de lucruri pe care o reflectă.

Cum rămâne cu mândria?

Hm...
Ambiţia ar fi ca el să răspundă afirmativ când o fi să-l întrebe careva asta despre mumă-sa.
Ar fi, desigur, de ajutor să-i dau şi motive. O listă preferabil lungă de exemple & situaţii doveditoare.
Sau, în ultimă instanţă, dacă chiar n-oi mai putea trăi fără confirmarea asta, complet descalificant, să-l mituiesc.

Lucruri care m-au scos din sărite (II)

Şi mă mai scot.
E vorba de mine. Uşor trosnită cu bere, îmi pot permite să-mi spun lucruri - poate aşa le-oi da drumul să plece şi-am să scap (uşor) de ele.
Vezi să nu, da’ hai să-ncepem.


Mă-nervează (la mine) incapacitatea prelungită de a mă adapta. În anumite privinţe, sunt de o inflexibilitate uimitoare. Evident, absolut (& oarecum abominabil) tembelă.

Exemplu: Conduc zilnic din ’98. Nici până-n ziua de azi nu m-am adaptat buimăcelilor din traficul post-yuppieeeeee!-toată-lumea-are-maşină. Şi sunt nişte ani. După capul meu, ar trebui să se circule normal!!! Ce-i porcăria asta?

Pe scurt, ca să trecem la subect pân’ nu se gată weißbier-u’, şi-mi revin, deşi lucrez full time de 12 luni, şi-nainte de asta am avut pauză vreun an jumate’, nu mi-am băgat minţile-n cap şi-mi imaginez c-o să-mi iau de lucru acasă. Şi c-o să şi lucrez! (bun glum)

Nu se întâmplă.

Toată stima pentru cine poate. Mie nu-mi iese. Şi m-am convins că n-are rost să mai încerc. (poate peste n ani? deeeesiiiguuuur!) Problema e că momentan m-am convins doar pe mine.



Mă mai umple de spume incapacitatea-mi (tot eternel prolongată) de a schimba vitezele. La muncă funcţionezi într-un fel. Acasă, eşti pe altă lungime de undă. Ar trebui...

E, mie nu prea-mi iese translaţia. Schimbarea de viteze. Nu e deloc lină. Când intru acasă, parc-aş da cu capu’ de-un zid. Toate planurile pentru seară se duc ... de suflet, indiferent dacă-s împinse de Muţunau sau nu. Pur şi simplu mă blochez. Decompensare? Poate. Da'i acolo. Mare. Grea. Bleaah.



Mă mai zgârii pe faţă la capitolul „energie”. Pe vremuri, mutam munţii. Nu mă laud. Pur şi simplu, aveam talentul de-a înghesui foarte multe fapte într-o singură zi. Când mă uit în urmă, mi se pare Războiu’ Stelelor. Sau Indiana Jones.

De putut, nu mai pot. Altă chestie care nu-mi mai iese. Căci, cu copchil sau fără, îmbetranim, şi anumite vremuri trec.

Da’ eu, bestie retrogradă, tot în stilu’ ăla planific. Evident, mult lucru bun nu iese. N-are cum & nici de unde.



Am devenit o fiară izolată din pricina faptului că nu prea mai apuc să răspund la niciuna din chemările/tentativele de socializare. Nu vorbesc de ieşit din casă. Vorbesc de răspuns la telefoane şi la mail! (scuze pe această cale întregului popor neglijat. pur şi simplu, nu mai pot. n-am energie.)



Altă chestie care nu e-n film cu mine şi provoacă sistematic catastrofice seisme vine din sensibilităţurile buniceşti. Ferească Dumnezeu să faci observaţie (chestie care, se ştie, e mai naşpa decât arderea pe rug).
Varianta indicată (dar nu prin cuvinte, aşşaaaa, subliminoso-de-la-sine-nţeles) ar fi să léşini de extaz & aplauze-n delir la fiecare firicel de... orice.
Nu-s genul.
(despre bunicisme versus mamiţunisme, alt'dat'. e loc de povestit muuuulte. )

Chit că-n situaţia dată Bunica l-a pus pe Muţunau să-şi ceară scuze (o lovise) ca să capete de mâncare!!! Să-l primească la masă, adică. Să-i dea de mâncare.(Miiinuuuunaaaat! că doar într-un fel asemănător proceda şi Pavlov, mare om!)



Concluzia e că vreau acasă. Să mă fac rentier. Să am timp de toate cele. Să cresc, eventual, mai mulţi copii (deşi aici îmi sună uşor alarma cu ai grijă ce-ţi doreşti...)

Ştiu că (virgulăăă) cine stă acasă îşi doreşte (sau mai contemplă posibilitatea de-a căuta) un loc de muncă. Din motive financiare sau nu.

Eu-s pe dos. Din păcate, din motive financiare, nu are cum să-mi iasă.

Twiblings

Cum mie îmi plac toate ciudăţeniile/minunile, iată una în plus: un articol despre doi fraţi cu... patru mame!

Twiblings. Apărut prima dată în New York Times.

Cei doi copii, frate (Kieran) şi soră (Violet), s-au născut ca urmare a inseminărilor artificiale. Biologic vorbind, au acelaşi tată (care îi şi creşte, împreună cu nevasta din dotare, mama nr.4) şi aceeaşi mamă (adică aceeaşi donatoare de ovule). Dar au fost purtaţi de două femei diferite (inseminările s-au făcut în paralel) şi s-au născut la 5 zile diferenţă. Şi de crescut îi creşte o a patra mamă, cea „legală”.

E ceva profund uman în povestea asta (aşa cum e relatată), deşi, după regulile "clasice" ale biologiei, pare a fi complet nenaturală.

Articolul mai conţine şi o definiţie foarte frumoasă: The angel is the benevolent stranger who shows some ordinary kindness to miraculous effect.

Din alt unghi

Îi aud vocea chiţăită din dormitor. Inventează tot felul de pretexte poate-poate mai prinde o tură de joacă, în loc să meargă la culcare.


Dintre toate variantele posibile de răspuns, aleg să mă minunez de prezenţa lui alături de mine.
Pentru că, din toate punctele mele de vedere, el e o minune.

Un text interesant

Cel de aici.

Îmi place foarte mult cum şi ce scrie Rixa.
(articolul cu mormonismul şi feminismul nu am apucat să-l citesc.)


Şi o tonă de tutoriale (de păturici, scutece, pantaloni, jucării), aici.

Concediul de îngrijire a copilului

Aici ar fi de discutat, de fapt, 5 subiecte. Varianta discuţiei simultane e uşor prea amestecată pentru gustul meu, aşa c-am să le dezbat pe rând.


1. Existenţa concediului de îngrijire a copilului
Sper că nu s-a găsit (şi că nu se va găsi) niciun tâmp... personaj care să pretindă că nu e nevoie deloc de concediu de îngrijire a copilului, că ajunge cel de maternitate. Nu atâta timp cât concediul de maternitate nu se extinde mai mulţi ani, cât statul pretinde că vrea spor natural şi cât susţine că ocroteşte mama şi copilul.


2. Alocarea concediului de îngrijire a copilului
Din fericire, îl poate lua şi tatăl. Şi ar fi bine să poată şi în continuare.


3. Durata concediului de îngrijire a copilului
Aici e marea filosofie a bătutului apei în piuă. Aproape că bate punctul 4 de mai jos.

Dincolo de studiile legate de importanţa primei copilării, a legăturii cu părinţii, lucrurile stau, în prezent, fix aşa:

- nu sunt destule grădiniţe şi creşe - pur şi simplu nu ai suport instituţional, de stat sau privat, care să preia copiii sub 3 ani.

- nu există grădiniţe şi creşe care să-ţi accepte copilul bolnav - şi e normal să fie aşa;

- nu există decât extrem de puţini copii care, în primii ani de colectivitate, să nu se îmbolnăvească, în sezonul rece, măcar odată pe lună - deci tot acasă trebuie să-i ţii.

- nu există niciun fel de sistem de educaţie formală sau non-formală pentru bone.

- nu ai, consacrat social, suport generalizat al familiei extinse - că nu trăim în iurtă (deşi, după unele comportamente, aşa s-ar părea); de multe ori, bunicii sunt la sute de kilometri distanţă şi/sau au şi ei viaţa lor, nu-s amibe-de-vizor-şi-televizor.

- există-n schimb o societate alienată, teribil de neprietenoasă cu copii - cine nu crede, să înşface un cărucior de copil şi să facă o plimbărică prin oraş... eventual şi cu mijloacele de transport în comun... în care o să constate că nu prea poate să se urce!!! - care te pretinde adult-şi atât, că ne temem de bebeluşi şi nu ştim să ne purtăm cu copiii mici!

- există-n schimb o mulţime de sfertodocţi de ambe sexe care n-au schimbat în viaţa lor o pereche de pamperşi (căci ori e treabă de femei, ori de persoane cu alte aspiraţii) da’ care pliscuie neobosiţi aberaţii cu care ei îs de acord.

Durata concediului de îngrijire a copilului ar trebui să fie, în România, în condiţiile actuale, de 3 ani. Pentru că abia atunci preiau grădiniţele de stat copiii.

Şi-ar trebui să rămână de 3 ani până când termină şcoala prima generaţie de educatoare pentru grupele sub 3 ani. Pentru că între 2 şi 3 ani e, pur şi simplu, un alt univers.

Ca să priceapă toată lumea: concediul de îngrijire a copilului nu e şi nu are cum să fie obligatoriu! Nu-nseamnă că, dacă ai un copil, atâta trebuie să stai acasă! E normă de protecţie, nu de impunere!!!


4. Remunerarea concediului de îngrijire a copilului
Abia aici începe discuţia financiară.

Varianta preferată de mine include existenţa unui pachet derulat prin instituţiile financiar-bancare şi scutirea de impozit pe venit.

Apreciez banii pe care i-am primit ca indemnizaţie. Nu aş fi supravieţuit fără ei. Dacă mai fac vreo 10 copii, poate ajung să iau întreaga sumă cu care am sponsorizat inutil, de-a lungul timpului, statu’ român. Zic inutil pentru că de absolut fiecare dată când am avut nevoie de serviciile dumisale, m-a lăsat baltă.

N-am înţeles nicio secundă de ce trebe să dau bani pe-o parte ca să-i iau pe ailaltă. E absolut idiot. Ca să nu mă mai încord să estimez câte resurse mănâncă. (tot din banii mei de contribuabil tembel).

De ce nu-mi pot face o combinată alpină de asigurare cu acumulare de venit?

O puteam plăti frumuşel de la 20 de ani. Dacă făceam copil în intervalul vizat, bine, aveam asigurat venitul pe perioada de concediu de îngrijire a copilului. Dacă nu, luam banii la încheierea perioadei. Tare greu o fi să compui produsu’ ăsta.

Dacă nu m-am trezit la timp s-o fac sau n-am avut cu ce, credit de îngrijire a copilului- cu plată lunară timp de 2-3 ani. Şi-l dau înapoi în 20 sau 30. Şi ăsta, greu tare. Aloo, băncuţele, se-aude???



În legătură cu ultimele discuţii: lăsaţi, bre, concediul la doi ani. Dacă n-aveţi bunul simţ să-l creşteţi la 3, desigur.
Dacă reduceţi progresiv valoarea indemnizaţiei, are mai mare sens pentru toată lumea.


5. Acceptarea socială a concediului de îngrijire a copilului

Mulţumesc sincer (pe bune!!!) pe această cale cui a avut bunul simţ să stipuleze existenţa celor 6 luni de reinserţie profesională. De acord că ele pot fi, în actualele condiţii economice, o povară pentru companiile mici, însă sunt absolut necesare.


Da’ vă rog frumos să mă scutiţi cu operele complete legate de, vai de mine, carieră.
Dacă 2 sau 3 ani de pauză te scot complet din peisaj, mare lucru de cariera aia, în compania aia, oricum nu era.

Punctul pe i - pe care aş vrea să văd că-l pune cât mai multă lume - este legat de realismul re-inserţiei sociale şi profesionale post-maternitate. În momentul de faţă, cu vedere din papucii mei, ie sublim da’ lipseşte cu desăvârşeală.

Lucrurile se schimbă când ai un copil. Copilul e (sau ar trebui să fie) prioritatea. Nu mimatul cosmopolitănesc al unei cariere.
Cine vrea să mimeze în continuare n-are decât.
Da’ pentru noi restu’, care nu vrem, ar trebui să existe inserat în social bunul simţ care să susţină diferenţa.

Lucrez într-o companie prietenoasă cu copiii. E distanţă ca de la exosferă la nucleu’ intern între ce văd şi ce trăiesc eu versus ce aud din povestirile altora.
Normalitatea nu e în muritul la servici.

Vreau să se legifereze, săptămâna liberă pentru părinţii care-şi dau copilul la creşă/grădiniţă, indiferent dacă are loc la început de an şcolar sau în alt moment. Zilele sau măcar după-amiezele libere pentru serbări, mers la medic, mers în excursii.

Asta ar fi normalitate.

Nu pretenţiile aberante care tratează copilul ca pe un obiect dispensabil şi maternitatea ca pe o neplăcere eventual necesară.





De la ce m-am luat? Iaca de la ce.
Unde am şi comentat fioros (am dubii cu privire la aprobarea comentariului!), că nu m-am putut abţine.

Comentariul meu nediacriticos era:

De acord cu Irina Ilisei. Chapeau.

Completez cu ce cred ca mi-a mai ramas de spus: Medusa, acest concediu este luat, si practic, si de tati. Verifica un pic statistica. S-ar putea sa fii suprinsa - placut!

1. Mi-e neclar pe ce te bazezi cand ii raspunzi Irinei. Din ce surse ai informatiile? In forma asta, sunt speculatii nefondate.

2. Cata vreme exista in lege preverea clara ca nu poti fi discriminat pe baza de varsta, argumentul "se creează premizele unei discriminări la angajare" nu sta in picioare. De cand se discuta la angajare daca vrei copii???

Referitor la "absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională" - e alegerea personala fiecarui parinte (mama sau tata) legata de felul in care alege sa-si petreaca acesti ani.
Sau vrei si sa transmiti mesaje de genul "faceti doar un copil"?

3. Efectul ar putea fi "de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public".
Tatii care isi iau concediul de ingrijire a copilului contrazic clar asocierea asta.
Si de unde stii ca "este"? Din ce cercetare statistica?
Si, daca chiar "este", de ce alegi sa nu-ti concentrezi eforturile in directia constituirii altor asocieri, ceva mai constructive?
Dorel subliniaza foarte bine ca bonele nu fac decat sa intareasca asocierea!!
Ii raspunzi Irinei ca "Dar poţi face asta acum în România? Ai auzit pe cineva din viaţa politică susţinând ideea asta?"
Pe tine ce te opreste?
Dar pe doamnele parlamentar care afiseaza poze feministe?

"Există un deficit major la capitolul bone şi creşe, dar asta se datorează tocmai acestei politici de acordare a unui concediu lung părintelui care îngrijeşte copilul mic (de obicei mama). Nu a existat o presiune pentru crearea de creşe şi apariţia mai multor bone pentru că nu a fost nevoie"
Sper ca afirmand asta dai dovada de naivitate si nu de rea-vointa. Urmareste trendurile - o fi vreo legatura intre scaderea natalitatii, scaderea subventiilor, inchiderea creselor si gradinitelor? Hm... Ca, nu stiu de ce, dar pur si simplu nu coreleaza cu lungimea concediului de ingrijire a copilului!

"Din momentul în care legea se va schimba, existând şi stimulente din partea Statului, sper, pentru aceste servicii, se vor crea şi facilităţile."
"Sper"???
Sper ca glumesti. Sau c-a fost o scapare.
Punem caruta inaintea cailor si zicem, dii, hai, ca merge?

"Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca hrănirea bebeluşului la sân să se facă minim 6 luni"
Ia hai sa dam citatul ne-trunchiat: infants should be exclusively breastfed(1) for the first six months of life to achieve optimal growth, development and health(2). Thereafter, to meet their evolving nutritional requirements, infants should receive nutritionally adequate and safe complementary foods while breastfeeding continues for up to two years of age or beyond. Sursa: http://www.who.int/nutrition/topics/infantfeeding_recommendation/en/index.html

Chiar crezi ca deformarile si exagerarile vreun bine?

Soborul zeiţelor

Am văzut mai demult fotografia asta.

(sursa)

M-am trezit uitându-mă lung la ea, cu sentimente greu de definit. Era acolo şi familiaritate, şi apartenenţă, şi linişte, şi râsete, şi uimire, şi afinităţi... şi viaţă!

(e-adevărat, de la oboseală, am început să am un soi de vedere secundă, sesizez lucruri acolo unde ele, de fapt, cică nu-s. chestie care mă îmbogăţeşte, mă amuză şi-mi pigmentează plăcut existenţa)

Ce-am înţeles eu din imagine, la prima vedere, a fost că un grup de mame îşi urmăresc copiii cum se joacă. Lucru care, fireşte, poate să n-aibă nici o legătură cu ansamblul. Dar mie asta mi-a sugerat - la „pachet” cu sentimentele de mai sus.

Statuetele au fost descoperite în satul Poduri - Dealul Ghindari din judeţul Bacău. Pentru că am dat peste surse care afirmă chestii contrarii, n-am reuşit să mă prind dacă statuetele ţin de cultura Cucuteni sau o preced. (nu mă opreşte nimeni să mai sap după informaţii, pe viitor)



Apoi, după alte câteva săptămâni, m-am pomenit într-un grup de doamne (mie, de aproape 3 luni încoace, mi se întâmplă rar să ies, darmite să mă pomenesc socializând). Nu mai ştiu exact cum, discuţia s-a „dus” înspre maternitate. Înspre spaimele de început, momentele alea când te sperii din orice, când eşti cocktail molotov de vulnerabilitate şi putere, când ştii despre copilul tău lucruri pe care alţii (fie ei şi medici pediatri) trebuie să se străduiască un pic să le deceleze.

Ce-a urmat a fost incredibil.

O izbucnire de poveşti, suspine, râsete, amintiri şi lacrimi. Ecouri de încrâncenări şi de naivităţi. O conexiune uimitoare.

Suntem, într-un foarte misterios şi sublim fel, împreună. În legătură. Poate nu-i atât de vizibilă, dar există.

Şi mi-am adus aminte iar de statui. Şi de şezătorile de pe vremea bunicii. Am amintiri sclipitoare de fote şi ii înflorate şi ţesute cu fire aurii, fremătând viu în lumina lămpilor.

Şi apoi am văzut fotografiile de la întâlnirea de la Izvor. De la care m-am autoexclus (deşi mi-ar fi plăcut să vin) pentru că nu mai alăptez.
Lăsând deoparte comentariile aberante (şi, pe alocuri, înfricoşătoare) de pe varii site-uri (la adresa întâlnirii de alăptare): vorba lui Zoozie, de ce o fi nevoie să milităm pentru alăptare? Că e normală, naturală, profund umană.


Hai să privim în jur. Cu ochi de ... turist. De necunoscător.

E normal să văd atâta mizerie pe jos? Oameni scuipând, aruncând mucuri de ţigară şi alte resturi pe jos, la întâmplare? Copii plesniţi prin parcuri? Câini alergându-se în haite, tot prin parcuri?

Eu n-am senzaţia că mai avem normalitate. Cred că ea, în legătură cu profunzimea umană, vine din aceeaşi sursă de demult ca şi statuile zeiţelor. Din noi, dar că ne-am îndepărtat prea tare, c-am pierdut legătura, că ne-am alienat.


Cred că în fiecare dintre noi e foarte multă energie, lumină şi blândeţe. Suntem binecuvântate cu harul de a da viaţă şi de a o întreţine. Primim, de fiecare dată, darul renaşterii. Depinde de noi să echilibrăm spaimele şi îndoielile şi epuizarea, cu balanţa acestui adevăr.

Suntem zeiţe. Trebuie doar să ne-o reamintim.

Şi, pentru asta, merită militat. Zilnic.

Mic tratat de căzut la pace cu sine

(sursa)

Cel mai greu a fost acum vreo două-trei luni, când, aparent, se adunaseră toate. Toate belelele.
Furtuna perfectă.
Fiţele şi presiunile oamenilor care ar fi trebuit să-mi fie de ajutor în toată povestea - dar care aleseseră, că aşa se mai întâmplă, să-şi pună propriile "agende" mai presus de orice.

Oboseală de mers la birou.
Oboseală de trezit noaptea din oră-n oră (nu glumesc!) de nu mai ştiam pe cine ar trebui să chem în ajutor şi, de cele mai multe ori, nici de ce.
Dinţi. Coşmaruri. Scutece neîncăpătoare. Crize la masă. Crize la somn. Crize la plimbare. Crize non-stop.
Mofturi şi urlete peste zi, cât încape (că nici copchilu' nu se odihnea).

Încă nu vorbea. Frustrări şi de pe-acolo.
Irascibilitate până la tavan, din toate părţile.
Senzaţia omniprezentă că eram repetat şi sistematic bătută în moalele capului, cu o rangă mare şi grea.
Veşnic, lucruri claie peste grămadă. Multe stricându-se în jur. N-şpe factorial din toate defecţiunile posibile într-un apartament: robinete, inundaţie, ţevi, maşina de spălat, geamuri. Fericirile statului la bloc - întreţinere supra-încărcată, figuri, tot tacâmul.
Termene depăşite la muncă. Nervii de rigoare.

"Sfaturi" şi "ajutor" de tip "rabdă". "aşa fac toţi". "prin asta trecem".
(foarte puţine lucruri mă enervează mai mult decât imperativele prosteşti venite din istoriile negre ale unora care se consolează numai retroactiv, la vederea altor suferinţe similare - drept care ţin morţiş să te ajute să le validezi experienţa - retrăind-o)

Un strop de compasiune, printre picături, de la o colegă de servici aflată în acelaşi film chior de somn, pigmentat, la ea, de îmbolnăviri succesive, aproape neîntrerupte, ale ambilor copii.
Nu ştiu cum rezista. Sincer.

Inspiraţie blogosferică. Încurajări desprinse, direct sau indirect, din poveştile şi comentariile altor mame - sincere şi mai puţin preocupate de aparenţe.

Greu e un eufemism. Patetic au ba, am crezut, de mai multe ori, că mor. Literalmente. Şi că asta ar fi fost o variantă mai bună.


Cum de-am scăpat?
Asta încerc să aflu.

Întâi şi-ntâi, am lăsat-o mai moale. Am acceptat că-i de rău şi că strânsul din dinţi, la infinit, nu ajută. Am început să mă privesc ca pe un om bolnav, ca să pot accepta ideea de convalescenţă.
Am fost ceva mai îngăduitoare cu mine - chiar dacă asta a-nsemnat trei blide nespălate-n plus, când nu mai puteam de oboseală, sau cerutul de ajutor, când asta simplifica lucrurile.
Am încercat să am mai multă grijă de mine.

A contat enorm că perioada de hachiţe muţunautice s-a mai temperat, la rândul ei. Evident, erau corelate. Oricum o să rămân cu impresia că-n viaţa fiecărui copil există, până-n 2 ani, 1-2 luni în care, orice ai face, îţi va veni să-ţi iei câmpii.

Am încercat să caut partea plină a paharului. Chiar şi acolo unde, într-o primă fază, nu părea să fie niciun pahar.

Mi-am urmat instinctele, atunci când au prins destul glas. Şi-am avut parte de întâlniri norocoase. Miraculoase de-a dreptul.
Cu oameni care îţi fac, la timp, generos şi fără a fi pe deplin conştienţi de asta, exact cadourile de care ai cea mai multă nevoie. Nemateriale, evident.

Am fost mai atentă să văd ce pricep interlocutorii din ce încerc eu să le spun. Mesajele se mai pot ajusta şi la emiţător.

Am re-învăţat să salut momentele frumoase.

Discret şi neştiut, m-am regăsit. Cu ajutorul altor perechi de ochi şi al unor situaţii noi, am re-întâlnit părţi din mine de care-mi fusese dor.

Am luat nişte pauze.

Pentru moment, a mers.
Sper să mai ţină, o vreme.

E tare bine să poţi zâmbi din toată inima, cu gura până la urechi, mult înainte de-a apuca să-ţi dai seama c-o faci.

Bonaie, Ţita şi somn.

Primul, somnul.

Ştiţi poze din acelea drăguţe, cu copii adormiţi în posturi haioase?
Ei bine, Muţunau nu are cum să spere la un asemenea instantaneu. Din păcate, nici Mamiţuni - care se consideră, egoist, principala beneficiară a (a)dormitului instant, în mai orice poziţie.
Explicaţiune: Mamiţuni a adormit, de-a lungul vieţişoarei dumisale, la şcoală, la soare, pe plajă (ca mai toată lumea, cu oarece consecinţe stacojii...), la concert (la mai puţin de 2 metri de-o boxă...), la echivalentul unui meci - într-o cameră de cămin studenţesc unde alţi 10 oameni urmăreau urlând ceva campional mondial de fotbal, cu Românica snopind în bătaie nu mai ştiu ce glorie de echipă, la servici (după ce a avut grijă să-ncuie corespunzător uşa biroului în care rămăsese singură - de ce nu s-a dus acasă e o cu totul altă poveste) şi respectiv la volan (de mai multe ori!). Se lăuda chiar că poate dormi aproape oriunde - numai frig să nu-i fie.
E drept că vorbim de perioada de „adult” (aşa-zis...); da’ mărturiile indică ferm că le dormea şi-n pruncie - mai puţin la faza cu trezitu’ cu noaptea-n cap în vacanţe...

Muţunaul cel sărit de 21 de luni nu se adoarme singur nici până-n ziua de azi. La cei 91cm ai săi (da, am mai crescut) şi respectiv cele aproape 14 kile, e încă necesar să i se indice cât se poate de ferm şi de clar, cu toată recuzita posibilă (pat, pijama, lapte, muzica de naniu), că e ora. Altminteri, dacă-l laşi, e în stare să se-nvârtă prin zonă la nesfârşit, ca un iepure Duracell din ce în ce mai alb la faţă, chiţăind, eventual, câte un nani aparent disperat, dar nereuşind să materializeze nimic pe cont propriu.
(nu, n-am avut sadismul să întind experimental plăcinta... doar o certitudine iraţională... aşa că, pân’la proba contrarie, tre’ să mă credeţi pe cuvânt)
Singura excepţie se mai înregistrează în maşină. Când şi când. Cum te-opreşti la primul semafor, cum rişti mai ceva ca la ruleta rusească.
Bum!!! Iaaaaaaaaaaa...

Ce poate fi mai frumos şi mai frumos de atât?
Faptul că, dacă şi când îi sare somnul (adică e, din vreun variu motiv, trezit înainte de vreme), nu mai doarme. Deşi (crede Mamiţuni) şi-ar cam dori - de vreme ce urlă disperat naaaaniii....

Culmea sucelilor, Mamiţuni (deja ireparabil lovită cu leuca) nu mai obiectează cine ştie ce la trezelile nocturne.
Chit că nu mai departe de azi-noapte a trebuit să presteze, pe la 4 dimineaţa, o tură de teatru de marionete, cu Ţita.
Cum cine e persoana?
O scufiţă roşie, cam slutucă, achiziţionată de la Kaufland. (mare magazin de accesorii culturale)
Până nu l-a pupat Ţita şi nu i-a spus să se culce, că mami se duce îndată să-i aducă o nouă porţie de lapte, Muţul nu s-a lăsat. (când s-a returnat mami, cu tot cu bibil, Muţunaul dormea tun. cu Ţită cu tot)

Aşadar, trezelile nocturne, treacă-meargă. Mai ales că, în ultima vreme, s-au mai rărit (ptiu, să-ţi ţie Dumnezeu năravul!)

Da’ peste zi... dacă junele nu doarme... Mamiţuni poate fi recunoscută de la o poştă.
Arată, după ochişori, cam aşa:

(sursa)

...şi, în rest, foarte asemănătoare cu:

(sursa)

(am putea să-i spunem Pârjolici)

Este complet iraţional, aberant şi lipsit de orice noimă să-ţi sară ţandăra în asemenea hal (făr-de-hal) dintr-atâta lucru. Pentru că, logic şi dovedit statistic, dacă nu doarme acu’, o va face peste o oră-două. Sau, în cel mai rău caz, închină mai devreme steagu’ seara.
Trebile s-ar putea muta.
Sau nu...?

Eee... veniţi voi cu psihoterapie de-asta când îi e lui Mamiţuni lumea mai „dragă”... Da’ tre’ s-aveţi pompierii la îndemână.
Şi-o cască anti-fontă. Că tigăi se mai găsesc...


De ce?
Pentru că orice frântură de planificare gospodărească se duce... în pâcle (neguri, dacă preferaţi fondu’ latin al vocabularului) în vreme ce apetenţa infantilă (şi nu numai) pentru distrugeri explodează de-a binelea. Numărul de împiedicări cucuioase creşte exponenţial. La fel şi amplitudinea sentimentului mamiţunesc de pârnaie.
Şi la Alcatraz tre’ să fi fost mai bine. Ăia cre’ că se ţineau de program. Oricare va fi fost el.
Oare voi absolvi vreodată batalionu’ disciplinar de mamă de bălăbănilă?
Când m-am înscris în legiunea străină şi nu ştiu?
A, la plecarea de la maternitate...?
Nu părea chiar aşa.

Culmea e că, de cele mai multe ori, e vorba doar de o întârziere la culcare. Degeaba. Tensiunea mamiţunească a ajuns să crească instant de la primul chiot post-beut lapte. Şi să nu mai reuşească să coboare. Razna.

Azi, de pildă, am încercat să-l culc de cinci ori.
Evident, n-a mers.
A binevoit să adoarmă abia la 10 seara.
Gâlcile-mi sunt, momentan, cam mari.

Spre consolare, am mai văzut fix acelaşi mecanism exploziv la mai multe alte mămici. Relativ indiferent de vârsta progeniturii, pe anumite subiecte sensibile ţăndările-s sărite suuus, în stratosferă - poate chiar şi mai departe, nu bat pân’ acolo.
Spre neconsolare, nu m-am lămurit cum să-l elimin. La ţinutul sub control am făcut oarece progrese, mai ales de ordin vocal...
Tot îmi vine să ies prin geam, dar asta-i altă poveste.

Aşaaaa... şi bonaiele?
E... concurs. Ghicitoare, de fapt.
Ce sunt bonaiele?
(indiciu: nu au nici o legătură cu temele dezbătute mai sus)

Scornesc eu un premiu până data viitoare...

Dacă aş putea da timpul înapoi...

(Sursa)

... aş lua (din vreme!) lecţii de canto.
Nu, n-am fantezii de mare şansonetistă. Mi-aş dori numa’ să pot îngâna Melc, melc, codobelc, fără să sperii caii. Caii din oraşul vecin.
(Muţunau, amabil, tace de fiecare dată când cânt. Cred că vocea mea suavă de măgar înţepenit etern în cel mai crunt falsetto îl face să înţeleagă că sunt şi lucruri mai rele pe lume!)

... aş face yoga.
O variantă fachirească extremă, care să-mi permită să rezist (adică să par normală) fără somn.

... aş învăţa cântecele pentru copii.
Pe vârste.
Recunosc cu mâna pe inimă că, în afară de Melc, melc, codobelc şi de Iepuraş coconaş nu ştiu nici unul. Huooo!!
(noroc cu netul cel amabil...)

... m-aş dedica artelor marţiale...
...în aşa fel încât să-mi „crească”, la limita paranormalului (sau puţin dincolo) şi reflexe distinct prevăzătoare ale următoarelor tumbe accidental-neautorizate, şi elasticitatea fizică de-a sări la timp, oricât de contorsionat, la primire, în întâmpinarea lor.

... aş învăţa să gătesc.
La limită. Cât să iasă, măcar, ceva simultan estetic acceptabil (recte nespărietoriu) şi comestibil fără efecte secundare. Majore.
N-am talent.

O iniţiativă

Vom şcoli „la locul de muncă” o serie de tinere persoane amatoare de senzaţii tari.
Când vine vorba de adrenalină, copiii cu vârste între 1 an şi jumătate şi (mai ales!) 3-4 ani sunt la cel puţin la fel de eficienţi ca bungee-jumping-ul.

Cum s-a ajuns aici?
Păi, de la bere. Mai precis, de la o întrunire pe teme bericeşti, pe durata căreia două tinere june, pe la două’ş’cinci şi treaba lor (plus, minus...), s-au avântat în a afirma, cumva întru exprimarea unui soi de admiraţie către mamiţele de la masă (două la număr), că e foarte bine să ai un copil, că dacă ajungi pe la trei’j’de ani e cazul să te gândeşti să faci unul, chiar dacă nu ai o relaţie stabilă. Eşti singură, cum ar veni. Faci un in vitro, acolo... sau cam aşa ceva.

Au urmat două scurte şi sonore zborşeli (în bere, respectiv limonadă), din partea celor două posesoare de copchii - care posesoare avuseseră, milisecundic, nu se ştie cum şi când, vreme să-şi arunce o ocheadă elocventă înainte de a se înneca de râs, la propriu.

Evident, junele doamne sans enfant făcuseră, instant, ochii mari. Nu pricepeau.
Mamiţele au mai schimbat o ocheadă. Cu ce să începi expunerea?
Cu faptul ca in vitro diferă, puţintel, de operaţiunile cotidiene la care e expus un om sănătos (imuno-competent, adică)?
Cu emoţiile?
Cu greutăţile?
Cu nesomnul?
Cu faptul că ţi se schimbă complet viaţa, de-ajungi să nu mai pari a şti nimic de cea dinainte?
Cu elementul deloc neglijabil că ai nevoie de ajutor? Că e o partitură care se cântă la cel puţin patru mâini?
- Ăăă... nu.
- Adică nu e neapărat o idee bună.
- Adică ... e cam greu. Destul de greu. Nu e uşor.
- Îhî.

Sprâncenele protestatare ale viitoarelor mămici aproape c-atinseseră tavanul de indignare. Cum adică, ce, ele nu-s în stare...?
- Auzi... da’ nu vreţi voi să vedeţi cum e?
- Adică să ştiţi, măcar vag, în ce vă băgaţi?
- Uite, eu ţi-l pot da pe Muţunau pe mână, să stai cu el 24 de ore. Pe urmă, dacă zici că e OK, ai făcut faţă, ba eventual îţi mai şi place, căutăm pe cineva cu bebeluş. Şi repeţi experimentul. Dacă îţi prieşte şi rămâi la aceeaşi părere, că vrei să faci un copil... poate că, în definitiv, e momentul!

Uau, au zis cele două amatoare.
- Adică mi-l dai mie, îl laşi să stea cu mine? În weekend?
- Vii tu la mine. Stai cu el acasă la noi. E prea mic ca să-l scoatem din mediul lui, a zis sobru escroaca de Mamiţuni, cu aerul că tocmai asamblează o bombă atomică - dar numai de dragul lor...

Aha, a zis, necruţătoare, privirea celeilalte mamiţe, te făcuşi cu bonă gratis în weekend, şi astea or să-ţi mai şi fie, pe deasupra, recunoscătoare...
Mucles, a replicat ocheada mamiţunească. Până la urmă, le facem un bine.
Evident, nu numai lor.

Cele două Mamiţuni

Am zis, demult, că pe Mamiţuni au încurcat-o la maternitate. (eu meritam, desigur, ceva mai bun. mult mai bun)
Acu' nu mai înţeleg nimic. Mi se pare că, de fapt, sunt două exemplare de Mamiţuni.

(nu, nu e ea; poza e de aici, cu titlu ilustrativ!)

Una mă alintă, se aleargă cu mine, e pusă pe joacă şi îmi arată şi explică tot felul de chestii. (Nu înţeleg de ce mă tot pune să vorbesc, dar asta nu e, dacă stau să mă gândesc, atât de deranjant).

Cealaltă Mamiţuni este o gorgonă sinistră care se-mpiedică-n săracele pisici şi răcneşte la mine că de ce nu dorm, de ce trag de perdele (păi uite-aşa-mi place mie, cucoană!) de ce fur şurubelniţe pe care le ronţăi (poi dacă mă rod colţii noilor mele măsele şi mă mănâncă gingiile...), de ce nu aştept să mă îmbrace (pentru că mă grăbesc, vreau să ies afară!), de ce îi scuip mâncarea între ochi (dacă m-am săturat, de ce s-o-nghit?) - adică urlă, din senin, pentru chestii care mie mi se par perfect normale, absolut benigne şi pe care, culmea, le fac în mod obişnuit, în fiecare zi. (mă rog, poate nu chiar pe toate şi poate nu chiar atât de des)
În varianta furibundă, Mamiţuni nu-mi apreciază deloc perseverenţa şi nu pare a pricepe că mă sperie. Rău. Că eu, de fapt, văd cu totul şi cu totul altceva decât ea.

Mă tot gândisem să mă trezesc noaptea, de-a binelea, şi să mă apuc de numărat sistematic. Să văd, unde sunt? Ele, cele două. Pentru că înaintea mea apar pe rând. Şi să observ asemănări şi deosebiri. Dacă aş şti din timp care e care, poate că mi-aş putea adapta comportamentul. (adică aş avea mai mult timp să mă ascund).

Am şi încercat.
A mers foarte prost. Mai bine nu mă mânca-n fund să experimentez.
Se pare că Mamiţuni-cea-imposibilă e cea care doarme cu mine... Vă daţi seama prin ce trec? În ce pericol sunt? Dacă mă papă, la nervi? Nici prietenul meu Pa-Pau, care doarme la noi şi merge cu noi peste tot, mai ales serile şi noaptea, nu cred că m-ar putea ajuta. Ciufulita e în stare să-l mănânce şi pe el.

Mergând pe firul misterului, singura explicaţie logică e că se schimbă între ele la servici. Sau dimineaţa, foarte devreme. Mi s-a-ntâmplat, nu o dată, să mă adoarmă una şi, la trezire, s-o văd pe cealaltă.
Este copleşitor.

M-am apucat s-o imit pe cea rea. (Am aruncat pe jos cu lucruri.) N-a fost bine. Mă aşteptam să fiu certat din nou. Am fost şi pus, cu toate protestele mele, să strâng tot. Nu erau puţine.

Am zis să-i amintesc, în altă ocazie, de comportamentul celei bune şi m-am dus s-o mângăi. Asta pare să dea rezultate mai bune, cu condiţia să-mi amintesc să mă uit pe unde calc în drum spre ea. Nu de alta, dar, judecând după urmări, e important. Am cel puţin două cucuie care să-mi amintească despre asta.

Nu mai ştiu ce să fac. O reclamaţie, poate...? dar unde? maternitatea e cam departe. Există OPC-ul copiilor?

De ce nu am primit o singură Mamiţuni, în perpetuă bună stare de funcţionare? Nu prea ştiu s-o repar. Nu are instrucţiuni de folosire.

Vorbe de mamă singură

Am o singură poză cu mine gravidă.

***

Cel mai mult mă enervează faptul că trebuie să mă străduiesc tot eu pentru toate, fie ele mari ori mici - da’ când intră taică-său pe uşă, nimic din ce fac ori spun eu nu mai contează.

***

Când ai doi copii, se poate întâmpla ca unul să ia partea mamei. N-ar trebui să fie aşa, dar se întâmplă. Stai să vezi ce cadouri în plus primeşte celălalt, şi ce uşor se învrăjbesc fraţii.

***

Mi s-a părut că e inadmisibil ca în certificatul de naştere a copilului să apară numai numele mamei, însoţit de o linie. Am renunţat la pensia alimentară în schimbul faptului că şi-a recunoscut copilul.
Nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine nu mă agitam. Am ajuns să mă bucur că nu ne-am căsătorit.

***

Când copilul face ceva bun, el l-a învăţat (chit că n-a mai prins demult copilul treaz...). Pentru toate cele care nu merg strună, tu eşti de vină, că nu-l educi.

***

Nu cred că trebuie să rămâi cu tatăl indiferent de condiţii, doar „de dragul copilului”. E nedrept să pui problema aşa, „principial”.
Acum, pe fiul meu nu-l mai bate nimeni şi fetei nu-i mai spune nimeni că-i o proastă.

***

La şedinţele cu părinţii, la meciuri şi la antrenamente merg numai eu.

***

Trebuie să-i aduc aminte când e ziua copilului.

***

În zilele de vizită, îl ia şi nu stă cu el. Îl lasă la bunici. Copilului, de fapt, nu-i place deloc la bunici.

***

Mama lui ţine legătura cu mine. Mi-a spus că-i pare rău că n-am rămas împreună, c-a încercat să vorbească de multe ori cu el, că nu-l poate face să înţeleagă.

***

Niciunul dintre prietenii lui nu ştie că el are un copil.

***

Câteodată, îmi lipseşte îngrozitor încă o pereche de mâini. Nu mi-ar trebui pentru mult timp - câte 5 minute, când şi când...

***

Cum poţi ajunge mamă singură?
Mai repede decât ar fi cazul.

Îţi asumi un copil dorit doar de tine.
Refuzi o căsătorie formală.
Nu alergi după domnul / dai viteză unui dobitoc.
Ai încredere într-o relaţie - mai mult decât ar trebui.
Ai suprize neplăcute care te fac, o vreme, să-ţi pui la îndoială propria sănătate mintală.
Ce să vezi, ai îmbătrânit, nu mai eşti deloc interesantă, valea.
Na, că nu mă pot lăsa de băut.
Sau eşti, dimpotrivă, în continuare, cât se poate de căsătorită - doar că domnul de pe certificatul de uniune maritală e mai mult musafir acasă şi/sau se cere şi el crescut.
Un blestemat de accident de maşină te lasă văduvă înainte să fi apucat să fii, formal, şi mireasă.

Când se-adună la o cafea toate „cazurile” astea, ies vorbe precum cele de mai sus.
Da' şi zâmbete.
Copiii cresc. Şi lumea merge mai departe.

Poveste de iubire

Ca toate poveştile de feliu, şi asta are un început magic.
Am ştiut că o să vină pe lume înainte de orice semn şi de orice test. (biiine, recunosc, era la mijloc, ca la multe dintre doamnele care se respectă, o oarece reminiscenţă de transă agavică... lucru care ar trebui să mă facă mai tolerantă cu viitoarele ieşiri adolescentine... dacă nu mă stafidesc complet la neuron între timp!)

Am programat prima ecografie (blind date, blind date, da’ până când?) la un pic peste 6 săptămâni de sarcină, ca să pot vedea cum îi bate inima (am avut din plin parte de teama iraţională c-o să pierd sarcina; am fost de părere că ecografiile liniştesc).
Medicul m-a văzut stresată (fusesem, de dimineaţă, la o altă ecografie - la o clinică de stat, la un medic nespecialist posesor de aparat din 1914; aveţi un chist pe ovar; şi nu văd nimic în sacul gestaţionar... ieşisem de-acolo verde la faţă).
A vorbit calm, a zâmbit tot timpul, şi-a mărit cât de mult a permis aparatul, de data asta performant, imaginea aceea. Tic-tic, tic-tic, tic-tic. O inimioară cât un vârf de ac, pulsând viguros într-un trup nu mai mare decât o boabă de fasole. Pulsând vehement. Aproape cu furie. Nu. Nu cu furie. Cu sete.

Sclipirea din ochii mei trebuie să fi fost unică. Am prins, pe loc, viaţă.
(evident, nu aveam nici un chist; aparatul cel vechi indicase aiurea)


Am ales să cred că l-aş fi simţit mişcând când sarcina avea 12 săptămâni şi eu stăteam nemişcată de mai bine de o oră, în linişte, citind. O fluturare (în semn de bun-găsit) şi atât.
E absolut irelevant dacă mi s-a părut sau nu (ecografiile arată că primele mişcări pot apărea de la 8-9 săptămâni). Nu mai departe de două săptămâni mai târziu, bătea atât de tare încât îl putea sesiza orice amator dornic să aştepte un minut cu mâna pe burta mea.

Nu pot spune c-am ştiut că-i băiat. (eram prea încântată de ideea c-o să am un copil ca să-mi mai pese de „variante”)
Bunicul, a doua zi după anunţ, m-a sunat să întrebe ce-i face ne-po-tul. El era sigur că e băiat!
Am putut confirma destul de devreme, după ecografia de 13 săptămâni.
- Uitaţi-vă, vedeţi? E băieţel.
Inutil de precizat că m-am holbat intens la ecran, fără să înteleg nimic. Doctoriţa, răbdătoare, mi-a arătat ce şi cum. Degeaba. Tot nu pricepeam. (ei, între timp, m-am convins)

Fireşte c-am avut şi parte de suspans (toxoplasmoza). De încercări (toxoplasmoza reactivată). De emoţii.
Ce-ar fi o poveste de iubire fără ele? (ăăă... ceva normal???)

Dar şi de mister.
Paranoică fiind, am anunţat că-s gravidă abia după săptămâna 16. Sau 17? Pe-acolo. Să fiu sigură că ies din perioada cu risc de avort spontan. (aveam o colegă care pierduse, la 12 săptămâni, o sarcină extrem de mult dorită şi muncită (=rezultat al tratamentelor); o căinase lumea încă 12 săptămâni, de ajunsese, săraca, să plângă zilnic... nu voiam să văd filmu’ ăsta)
Înainte de asta, n-au ştiut decât familia „directă” şi prietenii foarte apropiaţi.

Şi de armonie. În afară de cele mai sinistre arsuri gastro-esofagiene şi de tona luată în plus, aş zice (comparativ cu ce-am mai citit / văzut / auzit) c-am avut o sarcină absolut sublimă. Lăsând, retroactiv, paranoia la o parte...

Nu l-am născut. S-a născut. În toate înţelesurile posibile ale cuvântului... Eu doar l-am ajutat, pe ici, pe colo.


Mi l-au adus târziu... După mai bine de 3 ore, şi după ce ameninţasem suavo-răcnit că eu mă urc pe tavan şi urlu dacă nu mi se aduce nici acum bebeluşul. (aerul blajin-instabil de tip dă-mi ce-ţi cer, fă-mă să zâmbesc acum, e singura garanţie că n-o să-mi înfig instant dinţii în beregata mătăluţă avea să se dovedească a-mi fi de maxim folos în maternitate)
Când a venit, soarele deja răsărise.
El privea blazat, fără ţintă, prin ochii întredeschişi. Părea simultan foarte înţelept şi etern plictisit. Era pufulos şi blonduţ, strălucitor. M-am îndrăgostit pe loc. Iremediabil.
Fără să ştiu că domnul afişa, de fapt, privirea de „nu văd nimic, îmi bate soarele-n ochi”. Aceeaşi cu cea de acum, şi, sunt convinsă, absolut identică & la fel cu cea pe care o va prezenta şi la maturitate.

Una din multele fotografii intitulate cea mai dragă îl arată, la vreo 5 zile, dormind înmănuşat şi botos. Pare mult mai mare. Singurul lucru care denotă că e nou-născut e aerul absolut absorbit, întors spre înlăuntru, cu care doarme.

Acum, sunt zile în care mă uit lung şi mirat la el, mic omuleţ întreg, distinct, vioi, zvelt, capricios.
A cui eşti tu, minune mititică?
Că parcă nu îmi vine-a crede că al meu...

Cumva, îmi simte privirea, mi-o întoarce, lung şi intens, şi răspunde:
- Ma-ma!

Greşeli

(sursa)

Că n-am reuşit să-l alăptez mai mult timp.

Că n-am perseverat cu pusul pe oliţă de când a putut sta în fund - şi acum trebuie s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar.

Că n-am putut-o convinge pe Bunică:
- să-i dea, de la 1 an, şi altceva decât mâncare pasată (în speţă tăiată cubuleţe), pentru că, da, avea destui dinţi - acu’ are şi mai mulţi! şi măsele!
- să-l încurajeze să mănânce singur, indiferent câtă mâncare se dă pe jos cu ocazia asta;
- să nu-l mai înfofolească intens, cu şapte mii de bluze şi salopete;
- să aleagă, pentru apa de baie, o temperatură semnificativ mai redusă decât cea de fierbere, să nu mai iasă copilul roşu ca racu’ din baie! (Bunica are reumatism şi, prin urmare, impune samavolnic apa uber-fierbinte oricui e prea mic să protesteze vehement).

Că nu l-am „socializat” suficient cu copii. Mai ales cu copii de vârsta lui.

Că e (deja!) mega-alintat & căpos.

Dilemă

(Sursa)

Până cu o săptămână în urmă, mi-aş fi descris utopia personală cam aşa: eu, stând frumuşel acasă cu copiii (că şi aşa mă trec în ultima vreme, de-aiurea, tot felul de frisoane metafizice legate de copilul-numărul-doi), unde prin acasă se înţelege mult-dorita casă cu curte, şi netrebuind să mă preocup de prea multe în afară de familie şi de, eventual, vreun hobby, acolo (adică... pretind generos c-ar fi vreme şi de hobby!).
A, şi, dacă se (s-ar) putea ca tot acest mirific peisaj domestic să fie localizat în vreo Austrie / Germanie /Franţă (provensală!), acolo... (iubesc ruralul românesc; dar el, oricât de adorat/adorabil, e neprietenos cu mine, neprezentând la control apă curentă, canalizare, drumuri circulabile şi absenţa poluării.)

E utopie pen’ că n-are absolut nici o legătură cu realitatea. Da’ cam aşa mi-aş fi definit eu idealul. Adică fără legătură cu vreun job.

E, săptămâna trecută mi s-a arătat, principial, un job. Altu’ decât cel prezent. Principial, adică momentan e-n faza cioara de pe gard. Care job presupune o sumă de activităţi variate (deci neplictisitoare), multe contacte cu oameni de-afară şi, în eventualitatea că lucrurile merg bine, posibilitatea (altă cioară, pe gardu’ din spatele ăluia anterior pomenit), relocarea în altă ţară, în vreo 2 ani. Fix la vreme pentru debutul grădiniţistic la 3 ani al lui Muţunau.
Doar că, într-o primă fază, cere muncă. De-aia, multă, cu serii târzii la birou, ca pe vremuri.

De-aici dilema din titlu: job mai lejer, plătit mai puţin, fără cine ştie ce perspective dar cu rupt uşa la ora 5, prins copil treaz acasă, giucat, şamd? Sau militărie corporatistă, cu ore lungi, crizele şi consumul nervos de rigoare, lipsa de timp (eventual ţâfna aferentă) da’ cu (dorita) expunere externă, potenţială sursă de relocare (pe o poziţie unde, evident, străin fiind, tot ore lungi tre’ să prestezi)?

Greu de zis.

Poveştile altora

Ne ating. Ne fac să vibrăm. Le repetăm, captivaţi, le întoarcem pe toate feţele, găsim în ele înţelesuri care celorlalţi, poate chiar protagoniştilor, le scapă. Le convertim în opera aperta. Le apreciem pe măsura filtrelor noastre de percepţie. A reperelor şi intereselor noastre, fie ele momentane ori nu. Tragem din ele, uneori forţat, propriile concluzii. Într-o oarecare măsura, sunt echivalentul telefonului fără fir, şi le denaturăm - că de-aia mai ajunge eclipsa de soare să se petreacă-n sala de sport.
În ce măsura ne aparţin poveştile altora?

Ana era vecina mea de salon, la maternitate. Băieţelul ei de 4 kilograme, pletos şi destins, dormea ca o broscuţă, pe burtică. Era cel mai liniştit şi, în comparaţie cu ceilalţi, părea foarte mare. Şi foarte serios.
Ana, înaltă, frumoasă, creolă, cu părul negru-negru, drept şi lung, purtase rochii scurte, spre indignarea manifestă a babetelor comentatoare stradale, şi-n luna a noua. Se îngrăşase, dar nu într-atât încât să nu-i stea bine cu fustă scurtă. Se vedea că avusese, şi însărcinată fiind, siluetă de manechin.
Ana încercase să nască natural, ajungând până-n pragul epuizării, până când doctoriţa, îngrijorată că bebeluşul ar putea intra în suferinţă fetală, îi sugerase să accepte varianta cezarienei. Ana acceptase. Gabaritul copilului îi confirmase, ulterior, că luase decizia corectă. Acum, spunea c-a apucat, „bonus”, să vadă ambele feţe ale durerii: şi travaliul, şi „veselia” post-operatorie.

Ana era extrem de calmă. Spre deosebire de restul proaspetelor mămici din jur, majoritatea primipare, nu părea încordată: nici stresată, nici îngrijorată. Avea deja lapte (avusese din luna a şaptea de sarcină, de se tot plimbase peste tot cu punga de tampoane de sân după ea). Copilul sugea şi dormea bine. Ana se juca mereu cu bebeluşul.

La Ana a venit, în ziua când am fost eu adusă în salon, un băieţel de vreo 5 ani. Frumuşel. Creol. Obez. Însoţit de mama Anei şi de tatăl copilului Anei. La plecare, băieţelui a izbucnit în plâns.
- Ce s-a-ntâmplat?
Ana a zâmbit dulce, cu afecţiune.
- E supărat că nu i l-am dat pă bebe, să-l ducă el acasă. I-am explicat că bebe trebuie să stea cu mine, că pe urmă venim împreună, şi c-o să aibă vreme să stea cu el.
Prinsesem din zbor, cumva, că micul iubitor de bebeluşi era fratele Anei.
- Mai aveţi şi alţi fraţi?
- Mai am şi o soră, a zis Ana. Mai mică decât mine cu 4 ani.
- Ce drăguţ, să ai un frate atât de mic. Uite, copilul tău o să aibă companie, pe cineva din familie mai apropiat de vârsta lui.
- Da, a zis Ana. Unde mai pui că eu l-am crescut, am ajutat-o pe mama, şi acum totul mi se pare mult mai simplu.
A... iaca sursa dezinvolturii...

Pe urmă, nu mai ştiu când, pe la o bucată de noapte, când eram amândouă treze, iar copiii dormeau, Ana mi-a povestit.

Pe când ea era în clasa a zecea, iar sora ei, în clasa a şasea, mama Anei rămăsese însărcinată din nou. Copil dorit. Sperau la un băieţel.
În a şaptea lună de sarcină, i s-a declanşat travaliul. N-a ştiut că i s-a deschis colul. Nu s-a plâns de durere. A stat să termine de aranjat rufele proaspăt spălate. Nu s-a dus la spital. Ana a văzut că îi e rău, dar n-a ştiut ce să-i facă. Tatăl ei n-a putut răspunde la timp la telefon.
Mama Anei a născut pe fotoliu, în sufragerie, fără să ştie prea bine, în pofida celor două sarcini anterioare, duse la termen, ce i se întâmplă. A „scăpat” copilul. Ana a chemat, într-un târziu, salvarea.

Li s-a spus apoi că, dacă ajutorul specializat ar fi ajuns cu câteva minute mai devreme, şi-ar fi apucat să facă manevrele standard (aspirarea secreţiilor şi restul), copilul ar fi trăit.

Ana povestea calm. Mie mi se făcuse pielea de gâscă, nu de găină. Aveam noduri, nu pori închişi. Ca şi acum, când îmi amintesc.
- Săraca...
- A fost foarte rău, a spus Ana. Zicea că nu mai vrea să trăiască. Abia şi-a revenit. Şi fizic, şi psihic. Am ajutat-o noi, eu, tata, sor-mea. Tata, mai ales. Doi ani de zile după aia, plângea în hohote de fiecare dată când vedea copii pe stradă. Nu se putea controla.

Pe urmă, după mai mulţi ani, mama Anei a rămas însărcinată din nou. Deja trecuse de patruzeci de ani.
- A zis că nu vrea să-l ţină. Că n-are curaj. Că ea nu mai poate trece încă o dată prin...
Ana a dus-o la Giuleşti. Medicul la care se programaseră i-a făcut ecografie.
- Câte săptămâni ziceţi dumneavoastră că aveţi?
- Două luni, a zis mama Anei.
- Care cinci? a ripostat medicul, cu ochii în ecran. Ia uitaţi-vă. Îmi pare rău, eu nu vă pot face intervenţia. E prea târziu. Vă pot lua în evidenţă pentru sarcină, dacă doriţi.

Menstruaţie peste sarcină. Sau ciclu neregulat. Sau ambele.

Peste alte două luni s-a repetat povestea cu travaliul înainte de termen.
Doar că de data asta salvarea a ajuns la vreme.
Robert s-a născut prematur, la 1 kil 700. Pierderea fiziologică l-a dus sub 1,500. A avut complicaţii pulmonare. De mai multe ori. A stat în spital luni bune. De două ori, au chemat preotul, pentru că li se spusese că-l pierd.
Pe urmă, li s-a spus să nu excludă un retard.
- Acum însă e bine. E un copil normal. Am fost cu el la fizio, mai mergem şi acum, din când în când. Da’ aşa, ca la sport... De asta e şi aşa dolofan. Când cere ceva, de obicei dulciuri, mama nu se îndură să-l refuze...

Mi-a venit să plâng. Şi atunci, şi acum.

Cu toţii avem nemulţumirile şi nefericirile noastre. Unele mai mari, altele mai mici. Răni (vechi sau noi) mai mult sau mai puţin adânci. Suferinţe uneori atât de profunde, că nu suntem în stare nici să le formulăm, nici să le împărtăşim. Pagube cutremurătoare, ireparabile. Sau probleme de fapt simple, care pălesc la prima povestire, pierzându-şi aura de gravitate la simplul contact cu aerul relatării.
Pe lângă povestea Anei, tristeţile mele nu mai aveau loc să existe.

Câteodată, miracolul nu e numai „întâmplarea ieşită din comun care schimbă vieţile în bine”.
Câteodată, miracolul stă-n faptul că supravieţuieşti.

Şi, revenind la întrebarea de-nceput: în ce măsura ne aparţin poveştile altora?
Nu luăm noi decizii pentru ele. N-ar fi corect.
Nu le trăim.
Uneori însă, ne înfioară atât de tare, ne vorbesc aşa de direct, încât pe baza lor hotărâm, pe tăcute sau cu glas tare, pentru noi înşine. Şi-atunci, cumva, poveştile altora încep, ca relatare, să ne aparţină.
În măsura-n care, într-un fel sau altul, am ajuns să avem legătură cu ele.

Diferenţe

Cam acum un an, sortând, post-cumătrie, lucrurile lui Muţunau (pe atunci în vârsta de vreo 4 luni jumate), mă uitam cu ochi mari la un ditamai body-ul. Mărimea 86. Uaaaau!!! Gigantic! (nu-mi puteam imagina cam cum o să fie tânărul când îl va putea purta; cum o s-arate şi ce-o să ştie & poată să facă).
Ei, în prezent body-ul ăla îi vine. Nu perfect, e încă nu pic mare. Da-i vine.

Ieri, mânată, oarecum, tot de imbolduri administrative (ordine în fişierele calculatorului supra-încărcat) m-am uitat la pozele vechi. Şi mi-am (re)amintit...

Că-n primele zile după naştere simţeam o legătură fizică atât de strânsă între noi, că mă miram cu de n-o vede toată lumea, ca pe un fir roşu.
În continuare, cred că primele zile sunt magice; doar că nu mai pot explica atât de elocvent de ce... ori poate n-am fost niciodată realmente în stare să mă exprim coerent pe tema asta, da’ m-a ajutat, cumva, transmiterea emoţiilor „la cald”...

Că, tot atunci, mă uitam la body-urile pentru 3 luni şi mi se păreau imense. Şi mă apuca, aşa, un fel de jale la gândul că Muţunau e atât de mic (pe când avea (cred) 6 săptămâni şi-am mers cu el la analize pentru toxo, Bunica, oarecum pe bună dreptate, a vrut s-o pocnească pe asistenta care-a exclamat, admirativ, de altfel, „ce mic e!”: Muţunau, care-n prima lună crescuse 7cm, îşi pierduse deja contractura şi se mai şi lungise, în total, cu 8-9cm). Mi se părea neajutorat şi fragil.
Acu’ aleargă tropăind prin casă şi cam sari de pe scaun când trânteşte uşile.

Că-n primele săptămâni (în care eşti, oricum, de pe altă lume) am avut destulă inspiraţie să-l contemplu minute-n şir, de n-şpe ori pe zi, dar nu şi suficientă minte încât să nu intru în panică la absolut fiecare aspect nou (i-a căzut buricul la, dacă-mi amintesc eu bine, 8-9 zile, în creierii nopţii, la ora 3! am fost absolut convinsă, cu frisoane reci pe ceafă, c-am încălcat, din nepricepere, nu ştiu ce legi inter-galactice de cea mai mare importanţă - iar Muţunau, de fapt, n-avea absolut nici un fel de problemă... ca-n multele alte situaţii în care m-am sesizat inutil din oficiu).
Acum, mă contemplă el pe mine. Zic ceva când îl văd apărând cu butoane de aragaz în dinţi?

Că-n primele 6 luni am fost mega-poliţist cu privire la sterilizarea şi răs-sterilizarea tuturor chestiilor care intrau în contact cu Muţ (mai aveam puţin şi mă puneam şi pe mine la fiert!).
Acum, (de ceva vreme) domnul culege de pe jos diverse chestii pe care le bagă, netulburat, în gură. Faptul că i le luăm nu-i nou. Calmul cu care o facem, cam da.

Că la început eram terorizată de stadiul lui de sărmăluţă: nevorbitor-plângăreţ şi imobil; fără să pot aprecia pe de-a-ntregul ce înseamnă, de pildă, să alergi juma’ de casă încercând să-i pui la loc scutecul.
(Acu’, dacă stau să mă gândesc, el n-a plâns, de fapt, mult; îl linişteam destul de repede, preţ de juma’ de cântecel; doar că minutele alea păreau nu ore, ci ere geologice!)
Înţepeneam instantaneu la gândul că nu înţeleg de ce plânge, de la primul chiot; acum, sunt în stare, în baza a ceea ce aud, să zbier din camera vecină „lasă-l în pace, să se ridice singur, nu s-a lovit, numai s-a speriat!” (noi, aici, cultivăm independenţa şi autonomia; uneori, excesiv).
Am fost convinsă, la vremea respectivă, c-a avut colici. Până când, la un moment dat (Muţ trecuse de 7 luni) am văzut un bebeluş care chiar avea. Mmm...
Acum, încă mai urlă noaptea, pe teme de dinţi. Şi, când îl iau în braţe, mă gândesc cât de greu mi se părea când avea numai 4 kile.

Cât a fost foarte mic, când simţeam c-o iau razna pentru c-aveam impresia că nu fac nimic bine, mă auto-invitam în vizită la nişte prieteni, a căror fetiţă era mai mare ca Muţ cu 6 săptămâni (ei, amabili, ne primeau). Aveam şi-un soi de avanpremieră încurajatoare, şi confirmarea implicită că Muţunau creşte - pentru că domnişoara era micuţă şi delicată, iar junele meu umflăţel şi pătrăţos o depăşise deja, la gabarit, pe la vreo 5-6 săptămâni).
Acum, între ei e diferenţă de vreo 3 kile. Cât un nou născut...

Cu toate amintirile amestecate din primele săptămâni (şi luni...), cu toate bunele şi mai puţin bunele, cred, fie şi numai prin prisma magiei de-nceput, c-aş mai face un copil. Măcar în teorie. (adică, dintr-un variu motiv, n-o să mă apuc chiar imediat...)
Sună, pentru cine nu e părinte, egoist şi auto-referenţial. Numai atât se vede, dintr-acolo. Cred că-nţeleg de ce şi n-o să disput acum interpretarea. Poate că, într-o anumită măsură, aşa şi e. Ca efect secundar a tot ceea ce se întâmplă când vine pe lume o fiinţă.

Ceea ce ştiu să spun însă e că, la fel ca şi prima dată, aş intra (iar) pe teritoriu nou. Şi, spre deosebire de perioada primei sarcini, când eram, nu-i aşa, buricul nerecunoscut al pământului, şi m-am mirat trei zile de o gravidă în 18 săptămâni!!!, subţirică şi care părea să n-aibă burtă, acum ştiu să spun, după sclipirea din ochi şi după postură, când o femeie aşteaptă un copil.