Caz 1:
Copil, nu te uiţi pe unde mergi, dai cu mecla / genunchiul / cotul / etc de
oarece obiecte cotonogitoro-contondende cu densitate mai mare decât a ta (scări,
trotuar, gard, perete, uşă).
Adultul însoţitor (sau informat ulterior) te „consolează”: „aşa-ţi
trebuie! blegule / bleago! niciodată nu te uiţi pe unde calci!”
Caz 2:
Adult, te lansezi într-un demers X, care presupune asumarea, mai clară sau
mai puţin analizată, a unui risc (mai mic sau mai mare. de regulă, perceput a fi
mai mic decât beneficiul viitor aşteptat...)
Post-final nefericit, sar varii chibiţi să-ţi spună, direct sau voalat, că
eşti tâmpit / zgârcit / naiv, c-aşa-ţi trebe, că la ce te aşteptai, că, în linii
mari, conform nu’ş cărei generalităţi din capul lor, meritai să ţi se întâmple
asta. Sau poate şi mai rău, să zici mersi, da? Fiinţă tembelă şi
nerecunoscătoare ce eşti...
Emm.... ia să revenim la asumarea riscurilor...
Ghici ce, zilnic facem asta. Toţi. Operăm non-stop cu presupuneri (metroul va
veni la timp, va fi / nu va fi aglomerat, etc). Ne bazăm pe chestii trecute, în
prezent ireale (nematerializate), eventual promise, pentru a patrula oarecum
ţintit spre viitor.
Cu un pic de atenţie, distincţia temporală e printre cele mai uşor de operat.
Povestea cu transformarea presupunerilor în certitudini e ceva mai dificilă...
Şi aici intervine, de fiecare dată când nu te iau pe dinainte puseele de reacţie
automată (sar din reflex din faţa maşinii, deşi nu prea pot spune c-o văzusem
venind) sau cele intens emoţionale (urlu preventiv, habar n-am, de fapt, de ce,
dar o să adun eu după aia un mormănel de argumente...), într-o variantă sau
alta, gândirea.
Zona raţională e aia în care faci demersul X pentru că ai o serie de dovezi
faptice (mult sau imediat anterioare) care-ţi indică un anumit curs concret de acţiune (Gigel a
fost, până acum, o persoană onestă; autobuzul venea în cel mai rău caz în maxim
20 minute; pentru zona asta, prognoza meteo a fost, în proporţie de Q%,
corectă)
Zona „magică” e aia-n care crezi orbeşte că nimic nu va merge rău, că
universul se va alinia în poziţie de drepţi să conspire cu foc în favoarea
îndeplinirii dorinţelor tale (mai cu seamă a ălora absolut necomunicate şi-n
privinţa cărora n-ai ridica nici un pai de jos, că doar deh, se ocupă
universul).
Cum zicea cineva, mare clasic în viaţă (în privinţa căruia / căreia am făcut
gafa de-a nu-i reţine numele...), gândire raţională e când sufli-n lumânări ca
să se stingă, gândire magică e când sufli-n zaruri, să iasă şase-şase.
Aşadar... de unde reacţia (dureror de inadecvată...) de tip „aşa-ţi
trebuie?”
Vine din conştiinţa pervertită a dictoanelor cu iz religios?
(Orice greşeala trebuie să atragă neapărat după sine pedeapsa exemplară? Atât
de exemplară că depăşeşte cu mult şi logica, şi amploarea consecinţelor directe
ale erorii?
Întrebarea-mi cu iz dogmatic către aderenţii radicali la ideea de pedeapsă e
„cum rămâne cu iertarea?” Ca să nu dezorientez excesiv interesându-mă-n care
dintre testamente-s ei... deh, curioşii ăştia...
Sau... întâi te bat, ca să pot, pe urmă să te iert?\
Bleah.)
Vine din autointitulata (şi inutila...) inteligenţă supra-umană a’ lu’
spiritu’ scării? Foarte precis formulată de proverbul „după război, mulţi
viteji s-arată?” Şi atât de consecvent surprinsă, cotidian, în ridicolul
extrem al pretinsei inteligenţe de joc a unor „fotbalişti” de peluză care-s aşaaaa
de-n formă (de sferă...) încât ar leşina, efectiv, după primii 10 metri alergaţi dup-o minge,
da’ ştiu ei tot despre ce-ar fi trebuit să facă fotbalistul X în minutul Y (şi
restul echipei, şi antrenorii, şi arbitrii, şi, eventual, şi FIFA şi UEFA)?
Vine, pur şi simplu, din dorinţa neconştientizată de-a te băga în seamă
cu orice preţ? (la bază, dintr-o veche neaşezare (ca să nu-i zic tulburare...)
de ataşament?)
(Iu-huuuu, uite-mă-s, ţi-am zis eu, data viitoare să mă observi / asculţi,
da?)
Vine direct pe venă, dintr-un model familial extrem de nefericit, dar extrem
de contaminant şi omniprezent, şi, poate de-aia, via obişnuinţă şi via vreun
altceva-mai-bun-n-am-trăit, de cele mai multe ori absolut neconştientizat?
Nu-ţi trebe decât un strămoş amorţit emoţional (şi, având în vedere
vecinătatea istorică a două războaie mondiale şi-a unor decenii de dictatură,
n-aş zice că ne lipsesc... ori că n-ar fi destul de aproape pe craca
genealogică...), de la care să fi întregistrat răbufneala „înţeleaptă”
post-factum - în realitate, cam singura manieră a bietului om de a mai lua, cât
de puţin, parte la viaţă...
Vine din incapacitatea de a gestiona ca un adult vreo frustrare momentană, complet independentă de subiect, pe care
ţii tu neapărat s-o vomiţi apoi în capul primului trecător?
(te-ai certat cu administratorul de bloc şi pe urmă urli la primul
necunoscut care are ghinionul să-ţi iasă-n cale la supermarket?)
Vine din faptul că, ah, demagog mic, ai muşcat-o asemănator / identic şi acum cauţi (inutil...) false
consolări în răul altora?
E, până la urmă, realmente relevant de unde vine?
Mai relevant decât deprinderea şi utilizarea sistematică a reacţiei adecvate?
Da, zic, e relevant de unde vine - c-acolo e, vrei nu vrei, o sămânţă de traumă, un
imperativ ancestral nedigerat de supravieţuire. Dar e relevant pentru tine,
reacţionarul instantaneu, dacă (şi numai dacă) vrei să-ţi fie mai bine. Nu e
relevant pentru mine / oricare alt om - că singura modalitate-n care te-aş putea (indirect!) face bine eu (ori altul) e aia-n
care m-ai (l-ai) plăti pentru ore de terapie.
Dar nu e mai relevant decât reacţia adecvată. Pentru că de lăsat moştenire
copiiilor asta lăsăm, implicit - lentila prin care părem a privi viaţa.
Vizibilă, la vârste mici, prin atitudinea şi replicile parentale.
Gigel a dat cu capul de gard?
Dacă pare accidentat rău, hai să-i dăm primul ajutor. Să ne-asigurăm că scapă
cu viaţă, şi cât mai întreg posibil.
Pe urmă, hai să-i începem prin a ne manifesta compasiunea.
Nu inteligenţa nepereche (egalată, desigur, doar de abundenţa de
sensibilitate de care noi, fiinţe superioare încă insuficient recunoscute şi
admirate, ştim şi putem da dovadă - dar la nevoia pe măsură, nu aşa, toată-ziua-bună-ziua...).
Pe Gigel, ce să vezi, nu-l ajută cu nimic, şi-l şi doare la başcheţi de ea (e,
desigur, o fiinţă inferioară. altfel, desigur, nu dădea cu capul de gard. deci
nu-ţi irosi grandoarea, precum orzul, pe gâşte...)
Îmi pare rău. Cred ca e nedrept ce ţi se întâmplă. Cu ce te-aş putea
ajuta?
Aş fi vrut să te pot preveni cu privire la asta...
Nici eu nu m-aş fi gândit...
Probabil că, în locul tău, în circumstanţele respective, aş fi făcut / aş
fi lăsat să mi se întâmple la fel.
Dacă vrei să spui mai departe povestea, ca să-i prevenim pe alţii, te
ajut.
Calea spre normalitate cam asta e.
PS. Această postare a fost sponsorizată, implicit şi pe neştiutelea, de
familia lu’ Micu’ Urecheat (pomenit pe-aici din când în când) care s-a oferit,
generos, să facă nişte drumuri lungi în locul şi în beneficiul nostru.
În traducere, aşa am ajuns să am timp s-o scriu.
Va mulţumim şi pe această cale.
Pam-pam!
Se afișează postările cu eticheta Ipostaze. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ipostaze. Afișați toate postările
duminică, 5 octombrie 2014
joi, 7 iunie 2012
Ipostaze muţunautice
Precizare nocturnă (ceva mai veche...), la vreme de ploaie:
- Vreau să mă fac astronaud!
- Păi, ieşi afară-n ploaie şi te uită bine la cer.
Tot din seria „astro”:
- Luna este satelistul Pământului!
Şansonetist:
- O migdală, o migdală, iiiiaaaaa-iiiiiaaaa-oooo.
Surdu’ n-aude, da’ le potriveşte.
Mi-a luat o săptămână jumate să-l conving că de fapt e Old MacDonald.
Din seria „matematician mă face (obsedata de) mama”, dat fiind c-am pescuit de undeva jucăria asta
Muţunau a-nşfăcat-o, crezând că-i ochean.
- Nu e ochean, e tubul lui Pitagora, am zis, sperând că Muţunau o să-nveţe singur, instantaneu, tabla înmulţirii (şi, desigur, şi-mpărţirile), şi că mai am de stat de vorbă cu el, prin clasa pregătitoare, eventual despre integrale şi funcţii complexe. La modul că mi le explică el, desigur.
- Tubul Pitagorei? a-ntrebat bulversat Muţunau, copleşit de ambiţiile-mi, fie şi neverbalizate.
- Tubul lui Pitagora, nu tubul Pitagorei.
- Pitagora?
- Da.
- Pitagora şi mai cum?
Bună-ntrebare. Taaanti wikipediaaaa...
- Nu ştiu. Pitagora din Samos. În rest, e mult de atunci şi omu’ era oricum cam secretos.
Dar matematica e distractivă.
Familist-ordonatoro-cerşetor:
- Mai vreau un frăţior şi o surioară!
- Ce-ţi veni?
- Aşa vreau eu.
- Acum?
- Da.
- Chiar acum, pe loc, nu pot.
- De ce?
Ţin toată conferinţa de presă despre cum bebeluşii stau întâi în burtică şi, când se nasc, sunt mici, eventual plângăcioşi şi nu te lasă să dormi. Răspund la cele 532.000 de de-ce-uri suplimentare pe care le stârneşte povestea.
Muţunau revine în forţă:
- Vreau un frăţior şi un frăţior!
- Nu mai vrei surioară?
- Nu.
Bine că nu mă apucasem.
Mă rog, a doua zi a revenit la prima placă.
Nu, tot nu mă apucasem.
- Vreau să mă fac astronaud!
- Păi, ieşi afară-n ploaie şi te uită bine la cer.
Tot din seria „astro”:
- Luna este satelistul Pământului!
Şansonetist:
- O migdală, o migdală, iiiiaaaaa-iiiiiaaaa-oooo.
Surdu’ n-aude, da’ le potriveşte.
Mi-a luat o săptămână jumate să-l conving că de fapt e Old MacDonald.
Din seria „matematician mă face (obsedata de) mama”, dat fiind c-am pescuit de undeva jucăria asta
Muţunau a-nşfăcat-o, crezând că-i ochean.
- Nu e ochean, e tubul lui Pitagora, am zis, sperând că Muţunau o să-nveţe singur, instantaneu, tabla înmulţirii (şi, desigur, şi-mpărţirile), şi că mai am de stat de vorbă cu el, prin clasa pregătitoare, eventual despre integrale şi funcţii complexe. La modul că mi le explică el, desigur.
- Tubul Pitagorei? a-ntrebat bulversat Muţunau, copleşit de ambiţiile-mi, fie şi neverbalizate.
- Tubul lui Pitagora, nu tubul Pitagorei.
- Pitagora?
- Da.
- Pitagora şi mai cum?
Bună-ntrebare. Taaanti wikipediaaaa...
- Nu ştiu. Pitagora din Samos. În rest, e mult de atunci şi omu’ era oricum cam secretos.
Dar matematica e distractivă.
Familist-ordonatoro-cerşetor:
- Mai vreau un frăţior şi o surioară!
- Ce-ţi veni?
- Aşa vreau eu.
- Acum?
- Da.
- Chiar acum, pe loc, nu pot.
- De ce?
Ţin toată conferinţa de presă despre cum bebeluşii stau întâi în burtică şi, când se nasc, sunt mici, eventual plângăcioşi şi nu te lasă să dormi. Răspund la cele 532.000 de de-ce-uri suplimentare pe care le stârneşte povestea.
Muţunau revine în forţă:
- Vreau un frăţior şi un frăţior!
- Nu mai vrei surioară?
- Nu.
Bine că nu mă apucasem.
Mă rog, a doua zi a revenit la prima placă.
Nu, tot nu mă apucasem.
joi, 17 mai 2012
Învăţăturile trase de pe urma spaimelor despre pierderi
Vestea bună e că am recuperat pozele.
Vestea şi mai bună e că povestea m-a pus pe gânduri în materie de suport de înregistrare a amintirilor - şi nu mă refer la cel electronic - cu efecte... interesante.
Ultimii doi ani şi jumătate au fost intenşi şi deloc simpli. Din ei, îmi amintesc spontan mai ales oboseala şi dificultăţile de tot felul. Altfel, mi-e greu, fără poze, să-mi amintesc când, în ce lună anume, uneori şi-n ce an, s-a petrecut cutare sau cutare eveniment.
Fotografiile astea-mi erau (îmi sunt!) momente de meditaţie. Suport de reverie, ajutor de memorie, oglindă reflectoare a firului vieţilor noastre. Felii de realitate cu minim de regie, calendar viu, depozit de zâmbete şi ghiduşii. Refugiu imuabil, color.
La gândul că le-am pierdut mi s-a rupt filmul. Am fost, brusc, golită de energie, paralizată până pietrificare. Tom din desene animate, proaspăt pocnit de te miri ce, subit sfărâmându-se.
Creier gol. Aparat fără semnal.
Şi totuşi... erau doar nişte poze. Nu un om viu, nu vreo mână sau vreun picior (deşi le simt organic ca făcând parte din mine). Şi nu echivalentul real al momentelor surprinse, ci doar înregistrarea lor.
Nu cumva cvasi-eternul pozat mă împiedica (mă împiedică) uneori să văd viaţa reală? S-o trăiesc ori un pic mai adânc, ori ceva mai relaxat, ori pur şi simplu cu ochii şi mâinile libere? Lentila de aparat e sublimă-n nişte momente - e paşaportul şi biletul spre rapid înapoi în timp - dar nu e vie.
Şi pentru lucrurile din viaţa noastră e nevoie de viaţă. De filtrul viu.
Sunt imagini pe care niciun suport din lume nu le reţine cu adevărat - pentru că nici fotografiile, nici filmele nu pot captura totul. Pentru că imaginile acelea au ecou. Iar ecoul lor e în şi din inimă.
Şi, uneori, prea multe poze de aparat amorţesc fix obiectivul interior. Periscopul intern, cel timid şi strâns legat de zâmbete şi de lacrimi. Ca şi de scânteile din ochi.
Ce înregistrare m-ar putea oglindi privindu-mi copilul în timp ce mă gândesc că-l văd cum creşte, cum e mai multe fiinţe deodată, cum se transformă, încet dar clar, în el însuşi, în vreme ce eu văd, de pe acum, cam cum ar arăta mare, peste ani?
... şi ce suport material l-ar putea reda pe Muţunau, ţopăind haiduceşte la mall în vreme ce cu-o mână acţiona belicoso-revoluţionar un pistol bubuitor de jucărie, iar cu cealaltă îşi trăgea / ţinea, anevoios, deloc potrivit cu restul atitudinii & persoanei sale, pantalonii caraghios căzători? ... aşa cum se vedea el prin ochii mei?
Deeeci... mai multă joacă. Şi mai puţine poze.
(le delegăm!)
Vestea şi mai bună e că povestea m-a pus pe gânduri în materie de suport de înregistrare a amintirilor - şi nu mă refer la cel electronic - cu efecte... interesante.
Ultimii doi ani şi jumătate au fost intenşi şi deloc simpli. Din ei, îmi amintesc spontan mai ales oboseala şi dificultăţile de tot felul. Altfel, mi-e greu, fără poze, să-mi amintesc când, în ce lună anume, uneori şi-n ce an, s-a petrecut cutare sau cutare eveniment.
Fotografiile astea-mi erau (îmi sunt!) momente de meditaţie. Suport de reverie, ajutor de memorie, oglindă reflectoare a firului vieţilor noastre. Felii de realitate cu minim de regie, calendar viu, depozit de zâmbete şi ghiduşii. Refugiu imuabil, color.
La gândul că le-am pierdut mi s-a rupt filmul. Am fost, brusc, golită de energie, paralizată până pietrificare. Tom din desene animate, proaspăt pocnit de te miri ce, subit sfărâmându-se.
Creier gol. Aparat fără semnal.
Şi totuşi... erau doar nişte poze. Nu un om viu, nu vreo mână sau vreun picior (deşi le simt organic ca făcând parte din mine). Şi nu echivalentul real al momentelor surprinse, ci doar înregistrarea lor.
Nu cumva cvasi-eternul pozat mă împiedica (mă împiedică) uneori să văd viaţa reală? S-o trăiesc ori un pic mai adânc, ori ceva mai relaxat, ori pur şi simplu cu ochii şi mâinile libere? Lentila de aparat e sublimă-n nişte momente - e paşaportul şi biletul spre rapid înapoi în timp - dar nu e vie.
Şi pentru lucrurile din viaţa noastră e nevoie de viaţă. De filtrul viu.
Sunt imagini pe care niciun suport din lume nu le reţine cu adevărat - pentru că nici fotografiile, nici filmele nu pot captura totul. Pentru că imaginile acelea au ecou. Iar ecoul lor e în şi din inimă.
Şi, uneori, prea multe poze de aparat amorţesc fix obiectivul interior. Periscopul intern, cel timid şi strâns legat de zâmbete şi de lacrimi. Ca şi de scânteile din ochi.
Ce înregistrare m-ar putea oglindi privindu-mi copilul în timp ce mă gândesc că-l văd cum creşte, cum e mai multe fiinţe deodată, cum se transformă, încet dar clar, în el însuşi, în vreme ce eu văd, de pe acum, cam cum ar arăta mare, peste ani?
... şi ce suport material l-ar putea reda pe Muţunau, ţopăind haiduceşte la mall în vreme ce cu-o mână acţiona belicoso-revoluţionar un pistol bubuitor de jucărie, iar cu cealaltă îşi trăgea / ţinea, anevoios, deloc potrivit cu restul atitudinii & persoanei sale, pantalonii caraghios căzători? ... aşa cum se vedea el prin ochii mei?
Deeeci... mai multă joacă. Şi mai puţine poze.
(le delegăm!)
vineri, 4 martie 2011
Reuşite şi nu încă
Pe la vreo 9-10 luni, aveam un soi de prieten imaginar numit Pau-Pau.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.
Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.
Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.
Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.
Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.
Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.
Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.
Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)
Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.
Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.
Adică Bau-Bau. Adică întuneric. Da’ era prieten cu noi, unul bun (mergeam mereu împreună să-l vizităm, cu excepţia situaţiilor în care numai Mami dădea o fugă scurtă până la Pau-Pau, în căutarea vreunui obiect pierdut) şi nu era nicio problemă să ne mai întâlnim, pe ici, pe colo, cu el.
Chestie care, aparent, ne-a scutit de spaimele legate de întuneric.
Mai recent, am transformat bumbăcelile iubitoare (da’ zdravene!) în Bau!!! şi respectiv Gâdi-Gâdi!!!
Adică, în loc să fii pocnit "afectuos" peste ce parte a corpului se nimereşte (inspiraţia scatoalcelor este, indubitabil, Alba-ca-Zăpada, versiunea Disney), eşti anunţat paşnic, cu anticipaţie, că trebuie să te sperii. Mimatul convingător atrage după sine ţopăieli, răcnete de entuziasm şi hohote de râs, urmate de nu mai puţin pitorescul ecou:
- Vaaai, ce m-am spe’iat!
Gâdi-Gâdi!!! e cam din acelaşi registru.
Am mai substituit noi unele şi altele, da’ la capitolele oliţă şi mers la culcare ni s-a, deocamdată, înfundat.
Omuleţul refuză cu obstinaţie să utilizeze toaleta. Dat fiind că e iarnă, că volumul producţiilor dumisale este semnificativ şi nu tocmai orar-predictibil, că încă nu e în stare să se scoată singur din tot harnaşamentul din dotare, tema a rămas în suspensie. Nu ne agităm. Cel puţin nu dincolo de „anunţă-ne şi pe noi când trebuie să-ţi schimbi chiloţeii”.
(eu cred sincer că aia cu „vaaaai, dar tu erai curat(ă) de la 1 an” e o mare dovadă de memorie selectivă. „desigur, au mai fost câteva accidente” mai mult ca sigur se referă la cel puţin 30% din situaţiile care-ar fi necesitat toaletă / chiloţei absorbanţi. or fi, nu zic nu, copii care se educă mai repede. Muţunau nu e printre ei. dacă a existat f'odată vreun moment/interval în care puteam influenţa diferit lucrurile, vorba lui Austin Powers, trenu’ ăsta a ridicat ancora).
Mi-ar fi plăcut să-ncerc varianta cu scutece refolosibile, da’ n-am reuşit niciodată să-nţeleg ce anume să cumpăr şi de ce. Mai ales, de ce produsul X şi nu produsul Y. Opţiunea rămâne deschisă.
Mersul la culcare este (aşa cum a fost, de fapt, tot timpul) loterie.
Muţunau face parte din categoria copiilor care nu ştiu să se adoarmă. Cărora le e greu să facă tranziţia de la starea de trezie la somn. Dacă mai punem la socoteală şi monumentala dumisale sete de acţiune (moştenită de la cine? se întreabă ingenuu Mamiţuni, care în continuare pretinde perfecţionist că tre’ să facă totul într-o singură zi, care mereu e azi), începe să se contureze balamucul seral de-fiecare-zi.
Într-o vreme, mergea figura cu muzica. A ţinut nişte luni bune, aproape un an, timp în care am rulat la infinit nişte CD-uri. El ajunsese să-nchine steagu’ de la primele acorduri, eu, s-o rup de fugă.
Pe urmă, au avut succes poveştile. Mai lungi, mai scurte, mai multe, mai puţine, clasice sau inventate pe loc. Da’ combinaţia asta a avut viaţă şi mai scurtă.
Acum, adoarme colhoznic numa’ când îi e clar că doarme absolut toată lumea. Varianta în care fie şi numai un adult mai e treaz pe-acolo se lasă cu evadări din pat, alergături şi buşeli. În ordinea asta. Mai devreme de a treia sesiune de plânsori & vânătăi nu se culcă niciodată.
Desigur, copilul e energic.
Poate c-ar trebui obosit puţin. În mod creativ, captivant, eventual instructiv şi musai nepericulos, desigur.
Perfect de acord. Doar că pentru asta ar trebui să-mi iau ca bonă un decatlonist. Că poate ăla rezista ritmului impus de junele cel atomic.
Sau poate c-ar trebui să-mi bag minţile-n cap şi să mă culc mai devreme. (Că va rămâne casa vraişte, e altă discuţie.)
Sau să-mi montez în casă:
- un trapez
- o trambulină
- un perete de escaladă
- un tobogan gigantic
- o serie de spaliere, tunele de căţărare, frânghii, inele şi cai cu mânere
etc.
Saaaau... aş putea să mai aştept ceva timp, până mai creşte.
Aud că pe la vreo 8-9 ani, acolo, îşi fac deja planurile proprii, le duc la îndeplinire singuri şi nu-şi doresc decât să nu le mai stai atât în cale.
duminică, 13 februarie 2011
"Eşti mândră de el?"
La auzul întrebării, am rămas fără replică. (ceea ce nu are loc prea des; bun, prost, de obicei am ceva de zis.)
Mi s-a părut o perspectivă fără sens. Complet din alt film. Aş fi zis "Nu, Doamne fereşte, ce-i prostia asta!" Ceea ce m-a pus pe gânduri. (ca pe babă pe scânduri)
Pe Muţunau l-a durut la başcheţi de cestiune. El, om cu scop clar în viaţă, fugea de zor prin casă.
Aşa c-am pornit exploratoriu în amonte, pe firul ideii. Sunt, sau nu mândră de el? E ăsta sentimentul care ar trebui să mă preocupe? E de rău dacă nu...?
Ca să fiu sigură că ştiu despre ce vorbesc, am luat la puricat dicţionarul.
Cel mai bun prieten al omului, Dex online, zice aşa (printre altele):
MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.
Sursa: DEX '98 |
Nu ştiu alţii cum sunt, da' mie nu mi se potriveşte ipostaza de părinte-arbitru, veşnic cântăritor (eventual, desigur, judecător-sancţionator) al propriului copil. Mi-ajunge auto-criticismul.
Sunt foarte încântată de el. Pentru că există, nu pentru c-ar face (sau ar trebui să facă el) ceva anume.
Satisfăcută? Asta nu e o noţiune pe care s-o ataşez de copil.
Mai departe: aia cu "încredere în calitățile proprii", mai degrabă da. (ştiu, momentan, ce poate şi ce nu, şi-l ajut/încurajez să experimenteze, să descopere, să capete încredere în el.)
Frumos, falnic, măreț? Desigur, zise cioara. Mai ales măreț, când îşi suie pe masă cei 98cm zburdalnici din dotare.
Aham.
Da' atunci... care e sentimentu' predominant, cuvântul definitoriu? Pentru variaţie, altul decât iubire?
Respect.
Oricât ar suna de ciudat. Asta mi-a inspirat dintotdeauna copilul meu. Chiar din momentul naşterii.
Există copii care se angajează singuri (vreo 20%, dacă e să mă iau după oarece statistici pe care nu le mai pot cita cu precizie, c-am rătăcit sursa!), îşi găsesc singuri calea spre viaţă, chiar şi când / dacă (sau mai ales atunci!) mama e şi prea epuizată, şi prea derutată ca să mai priceapă bine cum vine treaba cu împinsu'.
El este unul din ei. Nu l-am născut; l-am purtat şi m-am asigurat (cu chiu, cu vai) c-ajungem la spital în timp util pentru sosirea dumisale. De venitul pe lume s-a ocupat, responsabil, el personal.
De-atunci, mă-nvaţă zilnic tot felul de chestii. Unele mai simple, unele mai complicate. Unele mai accesibile, unele mai misterioase. Unele cu frumosu', unele via intricate puneri în scenă, nu mereu facil de digerat.
Ceea ce mă face să vreau s-adaug şi recunoştinţa pe listă. Copilul meu cel mai bun profesor pe care l-am avut. Mă simt privilegiată să-i fiu în preajmă.
E drept, sentimentul e mai greu accesibil spre evocare & retrăire în unele momente - cum ar fi, de pildă, nopţile nedormite sau crizele de nervişori. Dar e acolo. Mare şi autentic. Cu, eventual, patetismul aferent.
E acolo. Ca şi starea de lucruri pe care o reflectă.
Cum rămâne cu mândria?
Hm...
Ambiţia ar fi ca el să răspundă afirmativ când o fi să-l întrebe careva asta despre mumă-sa.
Ar fi, desigur, de ajutor să-i dau şi motive. O listă preferabil lungă de exemple & situaţii doveditoare.
Sau, în ultimă instanţă, dacă chiar n-oi mai putea trăi fără confirmarea asta, complet descalificant, să-l mituiesc.
Mi s-a părut o perspectivă fără sens. Complet din alt film. Aş fi zis "Nu, Doamne fereşte, ce-i prostia asta!" Ceea ce m-a pus pe gânduri. (ca pe babă pe scânduri)
Pe Muţunau l-a durut la başcheţi de cestiune. El, om cu scop clar în viaţă, fugea de zor prin casă.
Aşa c-am pornit exploratoriu în amonte, pe firul ideii. Sunt, sau nu mândră de el? E ăsta sentimentul care ar trebui să mă preocupe? E de rău dacă nu...?
Ca să fiu sigură că ştiu despre ce vorbesc, am luat la puricat dicţionarul.
Cel mai bun prieten al omului, Dex online, zice aşa (printre altele):
MẤNDRU, -Ă, mândri, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”). Mulțumit, satisfăcut, încântat; care are un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii; demn. 2. Care are încredere exagerată în calitățile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaș. 3. (Pop.) Frumos, falnic, măreț. II. S. m. și f. (Pop.) Persoană pentru care cineva de sex opus simte o afecțiune deosebită; drag, iubit. – Din sl. mondrŭ „înțelept”.
Sursa: DEX '98 |
Nu ştiu alţii cum sunt, da' mie nu mi se potriveşte ipostaza de părinte-arbitru, veşnic cântăritor (eventual, desigur, judecător-sancţionator) al propriului copil. Mi-ajunge auto-criticismul.
Sunt foarte încântată de el. Pentru că există, nu pentru c-ar face (sau ar trebui să facă el) ceva anume.
Satisfăcută? Asta nu e o noţiune pe care s-o ataşez de copil.
Mai departe: aia cu "încredere în calitățile proprii", mai degrabă da. (ştiu, momentan, ce poate şi ce nu, şi-l ajut/încurajez să experimenteze, să descopere, să capete încredere în el.)
Frumos, falnic, măreț? Desigur, zise cioara. Mai ales măreț, când îşi suie pe masă cei 98cm zburdalnici din dotare.
Aham.
Da' atunci... care e sentimentu' predominant, cuvântul definitoriu? Pentru variaţie, altul decât iubire?
Respect.
Oricât ar suna de ciudat. Asta mi-a inspirat dintotdeauna copilul meu. Chiar din momentul naşterii.
Există copii care se angajează singuri (vreo 20%, dacă e să mă iau după oarece statistici pe care nu le mai pot cita cu precizie, c-am rătăcit sursa!), îşi găsesc singuri calea spre viaţă, chiar şi când / dacă (sau mai ales atunci!) mama e şi prea epuizată, şi prea derutată ca să mai priceapă bine cum vine treaba cu împinsu'.
El este unul din ei. Nu l-am născut; l-am purtat şi m-am asigurat (cu chiu, cu vai) c-ajungem la spital în timp util pentru sosirea dumisale. De venitul pe lume s-a ocupat, responsabil, el personal.
De-atunci, mă-nvaţă zilnic tot felul de chestii. Unele mai simple, unele mai complicate. Unele mai accesibile, unele mai misterioase. Unele cu frumosu', unele via intricate puneri în scenă, nu mereu facil de digerat.
Ceea ce mă face să vreau s-adaug şi recunoştinţa pe listă. Copilul meu cel mai bun profesor pe care l-am avut. Mă simt privilegiată să-i fiu în preajmă.
E drept, sentimentul e mai greu accesibil spre evocare & retrăire în unele momente - cum ar fi, de pildă, nopţile nedormite sau crizele de nervişori. Dar e acolo. Mare şi autentic. Cu, eventual, patetismul aferent.
E acolo. Ca şi starea de lucruri pe care o reflectă.
Cum rămâne cu mândria?
Hm...
Ambiţia ar fi ca el să răspundă afirmativ când o fi să-l întrebe careva asta despre mumă-sa.
Ar fi, desigur, de ajutor să-i dau şi motive. O listă preferabil lungă de exemple & situaţii doveditoare.
Sau, în ultimă instanţă, dacă chiar n-oi mai putea trăi fără confirmarea asta, complet descalificant, să-l mituiesc.
vineri, 1 octombrie 2010
De ce ne-a devenit simpatică Poliţia Română
(ştiam eu că mai rămăsese ceva de povestit din weekend!)
În creierii nopţii, control de rutină. Un poliţai extrem de vioi (cu, aparent, baterii noi, sau ceva de genul...), se apropie de maşină şi zice tare şi clar:
- Bună seara, sunt agentul cutărică, efectuăm un control de rutină, actele, vă rog frumos!
Şofereasa Mamiţuni, cu un deget la buze, îl admonestează discret, prin geamul prompt deschis:
- Şşşttt! Imediat, un pic mai încet, vă rog!
Poliţaiul bâţâie adolescentino-energic câteva secunde (timp în care Mamiţuni cotrobăie furibund după acte), apoi îl zăreşte pe Muţunau dormind pe bancheta din spate.
Mamiţuni se întoarce cu plastifiatele acte personale-n dinţi, ca să se scuze că mai durează un pic până poate scoate talonul, fix la momentul în care poliţaiul, cuprins de regrete&spaime, ducea mâna la gură, speriat c-ar putea trezi copilul.
- Poftim, dă Mamiţuni să-şi scoată buletinul dintre incisivi.
- Nu, nu, zice omul legii şi ordinii. Vă rog frumos să circulaţi, circulaţi, nu e nevoie!
În creierii nopţii, control de rutină. Un poliţai extrem de vioi (cu, aparent, baterii noi, sau ceva de genul...), se apropie de maşină şi zice tare şi clar:
- Bună seara, sunt agentul cutărică, efectuăm un control de rutină, actele, vă rog frumos!
Şofereasa Mamiţuni, cu un deget la buze, îl admonestează discret, prin geamul prompt deschis:
- Şşşttt! Imediat, un pic mai încet, vă rog!
Poliţaiul bâţâie adolescentino-energic câteva secunde (timp în care Mamiţuni cotrobăie furibund după acte), apoi îl zăreşte pe Muţunau dormind pe bancheta din spate.
Mamiţuni se întoarce cu plastifiatele acte personale-n dinţi, ca să se scuze că mai durează un pic până poate scoate talonul, fix la momentul în care poliţaiul, cuprins de regrete&spaime, ducea mâna la gură, speriat c-ar putea trezi copilul.
- Poftim, dă Mamiţuni să-şi scoată buletinul dintre incisivi.
- Nu, nu, zice omul legii şi ordinii. Vă rog frumos să circulaţi, circulaţi, nu e nevoie!
joi, 3 iunie 2010
Muţunaul cel compătimitor
După masă.
Muţunau dă buzna în baie, trântind uşa de perete.
Mamiţuni, într-o ţinută în care n-ai vrea să te prindă nicio calamitate naturală, sare-n sus. S-a zis cu pauza!
Muţunau se apropie şi bate autoritar, cu un deget, în colacul de WC, lângă piciorul mumă-sii.
- Gata pipi!
Ochişorii mamiţuneşti se telescopează niţel, numai bine cât să se asorteze cu gura-nu-se-ştie-când-căscată a mare uimire.
(pauză de o zi. antract)
Dimineaţă.
Pe păcălitelea, Muţunaul cel somnoros (şi, prin urmare, oarecum docil) este proptit (zadarnic) pe oliţă.
După un timp, bate, de data asta autoritaro-somnoros, în colacul de WC.
- Gata pipi!
Mamiţuni se conformează şi-l ridică. Micul posterior astfel devoalat poartă intensele urme roşii ale presiunii posesorului.
Ochii lui Mamiţuni se rotunjesc din nou, de data asta din motive de picat fisa.
Nebănuite sunt căile... şi motivele...
Ia să ne uităm noi, pe viitor, mai atent!
Muţunau dă buzna în baie, trântind uşa de perete.
Mamiţuni, într-o ţinută în care n-ai vrea să te prindă nicio calamitate naturală, sare-n sus. S-a zis cu pauza!
Muţunau se apropie şi bate autoritar, cu un deget, în colacul de WC, lângă piciorul mumă-sii.
- Gata pipi!
Ochişorii mamiţuneşti se telescopează niţel, numai bine cât să se asorteze cu gura-nu-se-ştie-când-căscată a mare uimire.
(pauză de o zi. antract)
Dimineaţă.
Pe păcălitelea, Muţunaul cel somnoros (şi, prin urmare, oarecum docil) este proptit (zadarnic) pe oliţă.
După un timp, bate, de data asta autoritaro-somnoros, în colacul de WC.
- Gata pipi!
Mamiţuni se conformează şi-l ridică. Micul posterior astfel devoalat poartă intensele urme roşii ale presiunii posesorului.
Ochii lui Mamiţuni se rotunjesc din nou, de data asta din motive de picat fisa.
Nebănuite sunt căile... şi motivele...
Ia să ne uităm noi, pe viitor, mai atent!
marți, 25 mai 2010
Bonaie, Ţita şi somn.
Primul, somnul.
Ştiţi poze din acelea drăguţe, cu copii adormiţi în posturi haioase?
Ei bine, Muţunau nu are cum să spere la un asemenea instantaneu. Din păcate, nici Mamiţuni - care se consideră, egoist, principala beneficiară a (a)dormitului instant, în mai orice poziţie.
Explicaţiune: Mamiţuni a adormit, de-a lungul vieţişoarei dumisale, la şcoală, la soare, pe plajă (ca mai toată lumea, cu oarece consecinţe stacojii...), la concert (la mai puţin de 2 metri de-o boxă...), la echivalentul unui meci - într-o cameră de cămin studenţesc unde alţi 10 oameni urmăreau urlând ceva campional mondial de fotbal, cu Românica snopind în bătaie nu mai ştiu ce glorie de echipă, la servici (după ce a avut grijă să-ncuie corespunzător uşa biroului în care rămăsese singură - de ce nu s-a dus acasă e o cu totul altă poveste) şi respectiv la volan (de mai multe ori!). Se lăuda chiar că poate dormi aproape oriunde - numai frig să nu-i fie.
E drept că vorbim de perioada de „adult” (aşa-zis...); da’ mărturiile indică ferm că le dormea şi-n pruncie - mai puţin la faza cu trezitu’ cu noaptea-n cap în vacanţe...
Muţunaul cel sărit de 21 de luni nu se adoarme singur nici până-n ziua de azi. La cei 91cm ai săi (da, am mai crescut) şi respectiv cele aproape 14 kile, e încă necesar să i se indice cât se poate de ferm şi de clar, cu toată recuzita posibilă (pat, pijama, lapte, muzica de naniu), că e ora. Altminteri, dacă-l laşi, e în stare să se-nvârtă prin zonă la nesfârşit, ca un iepure Duracell din ce în ce mai alb la faţă, chiţăind, eventual, câte un nani aparent disperat, dar nereuşind să materializeze nimic pe cont propriu.
(nu, n-am avut sadismul să întind experimental plăcinta... doar o certitudine iraţională... aşa că, pân’la proba contrarie, tre’ să mă credeţi pe cuvânt)
Singura excepţie se mai înregistrează în maşină. Când şi când. Cum te-opreşti la primul semafor, cum rişti mai ceva ca la ruleta rusească.
Bum!!! Iaaaaaaaaaaa...
Ce poate fi mai frumos şi mai frumos de atât?
Faptul că, dacă şi când îi sare somnul (adică e, din vreun variu motiv, trezit înainte de vreme), nu mai doarme. Deşi (crede Mamiţuni) şi-ar cam dori - de vreme ce urlă disperat naaaaniii....
Culmea sucelilor, Mamiţuni (deja ireparabil lovită cu leuca) nu mai obiectează cine ştie ce la trezelile nocturne.
Chit că nu mai departe de azi-noapte a trebuit să presteze, pe la 4 dimineaţa, o tură de teatru de marionete, cu Ţita.
Cum cine e persoana?
O scufiţă roşie, cam slutucă, achiziţionată de la Kaufland. (mare magazin de accesorii culturale)
Până nu l-a pupat Ţita şi nu i-a spus să se culce, că mami se duce îndată să-i aducă o nouă porţie de lapte, Muţul nu s-a lăsat. (când s-a returnat mami, cu tot cu bibil, Muţunaul dormea tun. cu Ţită cu tot)
Aşadar, trezelile nocturne, treacă-meargă. Mai ales că, în ultima vreme, s-au mai rărit (ptiu, să-ţi ţie Dumnezeu năravul!)
Da’ peste zi... dacă junele nu doarme... Mamiţuni poate fi recunoscută de la o poştă.
Arată, după ochişori, cam aşa:
...şi, în rest, foarte asemănătoare cu:
(am putea să-i spunem Pârjolici)
Este complet iraţional, aberant şi lipsit de orice noimă să-ţi sară ţandăra în asemenea hal (făr-de-hal) dintr-atâta lucru. Pentru că, logic şi dovedit statistic, dacă nu doarme acu’, o va face peste o oră-două. Sau, în cel mai rău caz, închină mai devreme steagu’ seara.
Trebile s-ar putea muta.
Sau nu...?
Eee... veniţi voi cu psihoterapie de-asta când îi e lui Mamiţuni lumea mai „dragă”... Da’ tre’ s-aveţi pompierii la îndemână.
Şi-o cască anti-fontă. Că tigăi se mai găsesc...
De ce?
Pentru că orice frântură de planificare gospodărească se duce... în pâcle (neguri, dacă preferaţi fondu’ latin al vocabularului) în vreme ce apetenţa infantilă (şi nu numai) pentru distrugeri explodează de-a binelea. Numărul de împiedicări cucuioase creşte exponenţial. La fel şi amplitudinea sentimentului mamiţunesc de pârnaie.
Şi la Alcatraz tre’ să fi fost mai bine. Ăia cre’ că se ţineau de program. Oricare va fi fost el.
Oare voi absolvi vreodată batalionu’ disciplinar de mamă de bălăbănilă?
Când m-am înscris în legiunea străină şi nu ştiu?
A, la plecarea de la maternitate...?
Nu părea chiar aşa.
Culmea e că, de cele mai multe ori, e vorba doar de o întârziere la culcare. Degeaba. Tensiunea mamiţunească a ajuns să crească instant de la primul chiot post-beut lapte. Şi să nu mai reuşească să coboare. Razna.
Azi, de pildă, am încercat să-l culc de cinci ori.
Evident, n-a mers.
A binevoit să adoarmă abia la 10 seara.
Gâlcile-mi sunt, momentan, cam mari.
Spre consolare, am mai văzut fix acelaşi mecanism exploziv la mai multe alte mămici. Relativ indiferent de vârsta progeniturii, pe anumite subiecte sensibile ţăndările-s sărite suuus, în stratosferă - poate chiar şi mai departe, nu bat pân’ acolo.
Spre neconsolare, nu m-am lămurit cum să-l elimin. La ţinutul sub control am făcut oarece progrese, mai ales de ordin vocal...
Tot îmi vine să ies prin geam, dar asta-i altă poveste.
Aşaaaa... şi bonaiele?
E... concurs. Ghicitoare, de fapt.
Ce sunt bonaiele?
(indiciu: nu au nici o legătură cu temele dezbătute mai sus)
Scornesc eu un premiu până data viitoare...
Ştiţi poze din acelea drăguţe, cu copii adormiţi în posturi haioase?
Ei bine, Muţunau nu are cum să spere la un asemenea instantaneu. Din păcate, nici Mamiţuni - care se consideră, egoist, principala beneficiară a (a)dormitului instant, în mai orice poziţie.
Explicaţiune: Mamiţuni a adormit, de-a lungul vieţişoarei dumisale, la şcoală, la soare, pe plajă (ca mai toată lumea, cu oarece consecinţe stacojii...), la concert (la mai puţin de 2 metri de-o boxă...), la echivalentul unui meci - într-o cameră de cămin studenţesc unde alţi 10 oameni urmăreau urlând ceva campional mondial de fotbal, cu Românica snopind în bătaie nu mai ştiu ce glorie de echipă, la servici (după ce a avut grijă să-ncuie corespunzător uşa biroului în care rămăsese singură - de ce nu s-a dus acasă e o cu totul altă poveste) şi respectiv la volan (de mai multe ori!). Se lăuda chiar că poate dormi aproape oriunde - numai frig să nu-i fie.
E drept că vorbim de perioada de „adult” (aşa-zis...); da’ mărturiile indică ferm că le dormea şi-n pruncie - mai puţin la faza cu trezitu’ cu noaptea-n cap în vacanţe...
Muţunaul cel sărit de 21 de luni nu se adoarme singur nici până-n ziua de azi. La cei 91cm ai săi (da, am mai crescut) şi respectiv cele aproape 14 kile, e încă necesar să i se indice cât se poate de ferm şi de clar, cu toată recuzita posibilă (pat, pijama, lapte, muzica de naniu), că e ora. Altminteri, dacă-l laşi, e în stare să se-nvârtă prin zonă la nesfârşit, ca un iepure Duracell din ce în ce mai alb la faţă, chiţăind, eventual, câte un nani aparent disperat, dar nereuşind să materializeze nimic pe cont propriu.
(nu, n-am avut sadismul să întind experimental plăcinta... doar o certitudine iraţională... aşa că, pân’la proba contrarie, tre’ să mă credeţi pe cuvânt)
Singura excepţie se mai înregistrează în maşină. Când şi când. Cum te-opreşti la primul semafor, cum rişti mai ceva ca la ruleta rusească.
Bum!!! Iaaaaaaaaaaa...
Ce poate fi mai frumos şi mai frumos de atât?
Faptul că, dacă şi când îi sare somnul (adică e, din vreun variu motiv, trezit înainte de vreme), nu mai doarme. Deşi (crede Mamiţuni) şi-ar cam dori - de vreme ce urlă disperat naaaaniii....
Culmea sucelilor, Mamiţuni (deja ireparabil lovită cu leuca) nu mai obiectează cine ştie ce la trezelile nocturne.
Chit că nu mai departe de azi-noapte a trebuit să presteze, pe la 4 dimineaţa, o tură de teatru de marionete, cu Ţita.
Cum cine e persoana?
O scufiţă roşie, cam slutucă, achiziţionată de la Kaufland. (mare magazin de accesorii culturale)
Până nu l-a pupat Ţita şi nu i-a spus să se culce, că mami se duce îndată să-i aducă o nouă porţie de lapte, Muţul nu s-a lăsat. (când s-a returnat mami, cu tot cu bibil, Muţunaul dormea tun. cu Ţită cu tot)
Aşadar, trezelile nocturne, treacă-meargă. Mai ales că, în ultima vreme, s-au mai rărit (ptiu, să-ţi ţie Dumnezeu năravul!)
Da’ peste zi... dacă junele nu doarme... Mamiţuni poate fi recunoscută de la o poştă.
Arată, după ochişori, cam aşa:
...şi, în rest, foarte asemănătoare cu:
(am putea să-i spunem Pârjolici)
Este complet iraţional, aberant şi lipsit de orice noimă să-ţi sară ţandăra în asemenea hal (făr-de-hal) dintr-atâta lucru. Pentru că, logic şi dovedit statistic, dacă nu doarme acu’, o va face peste o oră-două. Sau, în cel mai rău caz, închină mai devreme steagu’ seara.
Trebile s-ar putea muta.
Sau nu...?
Eee... veniţi voi cu psihoterapie de-asta când îi e lui Mamiţuni lumea mai „dragă”... Da’ tre’ s-aveţi pompierii la îndemână.
Şi-o cască anti-fontă. Că tigăi se mai găsesc...
De ce?
Pentru că orice frântură de planificare gospodărească se duce... în pâcle (neguri, dacă preferaţi fondu’ latin al vocabularului) în vreme ce apetenţa infantilă (şi nu numai) pentru distrugeri explodează de-a binelea. Numărul de împiedicări cucuioase creşte exponenţial. La fel şi amplitudinea sentimentului mamiţunesc de pârnaie.
Şi la Alcatraz tre’ să fi fost mai bine. Ăia cre’ că se ţineau de program. Oricare va fi fost el.
Oare voi absolvi vreodată batalionu’ disciplinar de mamă de bălăbănilă?
Când m-am înscris în legiunea străină şi nu ştiu?
A, la plecarea de la maternitate...?
Nu părea chiar aşa.
Culmea e că, de cele mai multe ori, e vorba doar de o întârziere la culcare. Degeaba. Tensiunea mamiţunească a ajuns să crească instant de la primul chiot post-beut lapte. Şi să nu mai reuşească să coboare. Razna.
Azi, de pildă, am încercat să-l culc de cinci ori.
Evident, n-a mers.
A binevoit să adoarmă abia la 10 seara.
Gâlcile-mi sunt, momentan, cam mari.
Spre consolare, am mai văzut fix acelaşi mecanism exploziv la mai multe alte mămici. Relativ indiferent de vârsta progeniturii, pe anumite subiecte sensibile ţăndările-s sărite suuus, în stratosferă - poate chiar şi mai departe, nu bat pân’ acolo.
Spre neconsolare, nu m-am lămurit cum să-l elimin. La ţinutul sub control am făcut oarece progrese, mai ales de ordin vocal...
Tot îmi vine să ies prin geam, dar asta-i altă poveste.
Aşaaaa... şi bonaiele?
E... concurs. Ghicitoare, de fapt.
Ce sunt bonaiele?
(indiciu: nu au nici o legătură cu temele dezbătute mai sus)
Scornesc eu un premiu până data viitoare...
duminică, 23 mai 2010
Momente dificile
Cele în care nu ştii la ce să te aştepţi, ce ori de ce se întâmplă, şi nici ce să faci.
Cele în care, mamă cu nou-născut fiind, primeşti sfaturi proaste sau precizări nesimţite, ori chiar de-a dreptul înspăimântătoare...
„Nu ştiu dacă e aşa bine că sughite...”
„...stai să vezi când o fi bolnav!”
... de la, eventual, nimeni alţii decât membri apropiaţi [...] ai familiei. (de completat, după caz, cu needucaţi, idioţi şi/sau cu frustrări iremediabil nerezolvate.)
Perioadele de epuizare fizică ori de depresie. Eventual recurente.
Cele în care, din varii motive, aproape ajungi să te consideri sursa răului.
Lucrurile nasoale care nu se rezolvă decât de la sine, în timp.
(Muţunau era campionul absolut al aerofagiei. Echivalentul de viaţă reală pentru această propoziţie simplă a cuprins 4-5 luni de zbucium, nervi, nesomn, râgâieli repetate, cam cât pentru două sezoane de rugby cu stadioanele pline, n-şpe episoade de mastită şi o tonă de concluzii neplăcute referitoare la cei apropiaţi. De banii daţi aiurea pe toate remediile miraculoase posibile nu mai vorbim.)
Puseele de tip văzut roşu în faţa ochilor . Pe teme de da’ dormi / mănâncă / ascultă / termină odată!!!
Episoadele-n care, în drum spre nu se mai ştie ce urgenţă, te-ntrebi sincer dacă nu cumva, odată cu memoria, ţi-oi fi pierdut şi minţile.
Accidentele casnice. În special alea căutate cu lumânarea.
Instantaneele de tip tigaie de fontă. Da, alea în care tigaia de fontă pare cel mai bun accesoriu pentru căpăţâna unui interlocutor insistent.
Clipele-n care realizezi că pur şi simplu nu-ţi permiţi să reacţionezi aşa cum simţi. Pentru că trebuie să-ţi machiezi social demersurile.
(mâine aş da-o afară pe bonă! dac-aş putea să stau acasă, dacă aş găsi altă bonă ori dacă l-aş putea înscrie în sfârşit pe june la grădiniţă...)
Episoadele de obligaţie soldate cu comentarii „empatice”. Vino pe la noi. Neapărat! Ah, dar câtă gălăgie poate face copilul tău... cam răsfăţat... şi ce neastâmpărat e... ţţţţ...
Întâlnirile cu bolile cărora nu li se găseşte diagnosticul corect. Pentru că nu se străduieşte nimeni.
Încântătoarele senzaţii (de zgâriat cu unghia-n pereţi) care acompaniază istericalele copilului.
Milisecundele de trăsnet în care pari să-ţi dai seama că n-o să mai poţi duce niciodată nimic la bun sfârşit. Că n-o să ajungi niciodată la fix. Că eforturile tale, oricât de intense, nu par să conteze. Că nu mai poţi.
Că nici o schimbare de optică nu ajută - pentru că problema nu e de optică.
Senzaţia că starea curentă de inadecvare nu se va mai termina niciodată.
duminică, 9 mai 2010
Nucă tare
Câteodată, lucrurile sunt ceva mai grele decât ar trebui. De cele mai multe ori, îţi dai seama de adevăratele lor proporţii abia când lucrurile se întorc, fie şi temporar, la normal.
Sâmbătă, Muţunau a mers frumos, de mână cu Mamiţuni, spre parc. La întoarcere, la fel.
Maaare scofală!
Ei bine, da.
Pardon. Scuzaţi. Foarte mare scofală!
Ultima dată când s-a-ntâmplat asta a fost cam acum 6 luni, când hiper-kineticus încă nu-ndrăznea s-o tulească de unul singur. De când a prins curaj, e, în materie de alergat, ceva gen Forrest Gump în perioada maratonului.
La faza cu mersul de mână: ptiu, să nu fie de deochi!!! Să-i ţie Dumnezeu năravul!
marți, 27 aprilie 2010
Opţiuni de carieră
Când va fi mare, Muţunau s-ar putea face:
Sindicalist
Judecând după abilităţile actuale de a face greva foamei în numele unei idei... Jimmy Hoffa era o mică glumă rahitică & palidă la faţă.
Muţunau nu mai mănâncă pentru că nu mai vrea mâncare din pahar / cană. Vrea să mănânce direct din mână - eventual, să şi frământe mâncarea. I-or fi crescut noi terminaţii nervoase, cine ştie...
Drept care, dacă nu primeşte ce vrea (şi trebuie să ghiceşti, că nu spune), mai bine rabdă. Urlând.
(Mamiţuni (pardon, Sherlockuni) a ajuns la concluzia asta după o temeinică analiză a situaţiei, făcută ca la carte şi dublată de recuzita corespunzătoare - fustă gipsy şi cărţi de tarot. Dacă nu mergea cu logica, băteam şi la uşa ezoterică, nu?)
Aspiratorist
Iubeşte aparatura electrocasnică... e ceva de speriat.
Ar fi în stare să dea cu aspiratorul non-stop.
Harry Potter
Nici cu mătura (sau cu mopul) nu mi-e ruşine! (evident, câteodată o mai şi încalecă, de unde şi subtitlul...)
Horticultor
La bunici, scopul lui în viaţă era să fugă non-stop în balconul seră şi să ude florile. (cu puf-puf!)
Mai mirosea, mai smocăia, mai una-alta.
Degustător - că doar de-aia doar mestecă, nu înghite alimentele - pe care, apoi, logic, le scuipă.
Designer
Îi plac umeraşele... ceva ce n-am mai pomenit.
Doarme cu ele în pat.
Ar dormi şi cu perdelele, dar nu le poate lua - Mamiţuni l-a surprins în flagrant delict de smocăire perdelistică şi a urlat la el. Lucru, nu-i aşa, extrem de neplăcut.
Maratonist
După îndelungi investigaţii para-psiho-pupu cu iz de coaching, antrenorul o să-i spună: Imaginează-ţi că alergi spre un parc cu muuultă iarbă. Şi minim 4 tobogane în spirală.
Anarhist
Prea nu ascultă.
Sindicalist
Judecând după abilităţile actuale de a face greva foamei în numele unei idei... Jimmy Hoffa era o mică glumă rahitică & palidă la faţă.
Muţunau nu mai mănâncă pentru că nu mai vrea mâncare din pahar / cană. Vrea să mănânce direct din mână - eventual, să şi frământe mâncarea. I-or fi crescut noi terminaţii nervoase, cine ştie...
Drept care, dacă nu primeşte ce vrea (şi trebuie să ghiceşti, că nu spune), mai bine rabdă. Urlând.
(Mamiţuni (pardon, Sherlockuni) a ajuns la concluzia asta după o temeinică analiză a situaţiei, făcută ca la carte şi dublată de recuzita corespunzătoare - fustă gipsy şi cărţi de tarot. Dacă nu mergea cu logica, băteam şi la uşa ezoterică, nu?)
Aspiratorist
Iubeşte aparatura electrocasnică... e ceva de speriat.
Ar fi în stare să dea cu aspiratorul non-stop.
Harry Potter
Nici cu mătura (sau cu mopul) nu mi-e ruşine! (evident, câteodată o mai şi încalecă, de unde şi subtitlul...)
Horticultor
La bunici, scopul lui în viaţă era să fugă non-stop în balconul seră şi să ude florile. (cu puf-puf!)
Mai mirosea, mai smocăia, mai una-alta.
Degustător - că doar de-aia doar mestecă, nu înghite alimentele - pe care, apoi, logic, le scuipă.
Designer
Îi plac umeraşele... ceva ce n-am mai pomenit.
Doarme cu ele în pat.
Ar dormi şi cu perdelele, dar nu le poate lua - Mamiţuni l-a surprins în flagrant delict de smocăire perdelistică şi a urlat la el. Lucru, nu-i aşa, extrem de neplăcut.
Maratonist
După îndelungi investigaţii para-psiho-pupu cu iz de coaching, antrenorul o să-i spună: Imaginează-ţi că alergi spre un parc cu muuultă iarbă. Şi minim 4 tobogane în spirală.
Anarhist
Prea nu ascultă.
luni, 12 aprilie 2010
Din culisele traiului alături de Muţunau
Vedem:
Mutrele drăguţe de proaspăt trezit, somnoros, respectiv adormit tun.
Chiţăielile amuzato-sufocat-suprinse pe care le emite (în urechile agresoarei) când e prins în capcană de gâdilicioasele gheroanţe mamiţuneşti.
Aerul împăciutor, neaşteptat de matur, cu care vine să-şi restabilească, post-boacăne, bunele relaţii diplomatice cu entitatea maternelă.
Vorbitul prin somn: câteodată, când se mai întoarce de pe-o parte pe altă, şopteşte, tare şi clar, câte ceva din vis. De exemplu, mami.
Atitudinea hotărâtă rău cu care se îndreaptă, câteodată, spre obiectele dorinţelor sale.
Curiozitatea de explorator - care l-a făcut, nu de mult, să aleagă să-nhaţe două mingi tremuricioase (din acelea cu "corniţe”, colorate şi ţopăitoare, de bâlci), în pofida faptului că i se zguduiau şi fălcile, doar ca să vadă bine ce se întâmplă.
Respectarea (aleatoare...) a comenzii la loc.
Pretenţiile de independenţă. Chiar dacă ele includ smulsul mâinii din palma adultului însoţitor & ruptul de fugă taman pe la mijlocul trecerii de pietoni. Lungă de patru benzi pline de maşini cu şoferi grăbiţi şi nu tocmai dornici să frâneze. Ori să se uite pe unde merg, uneori...
Narcisismul. Mic. (momentan...)
Manifestat prin aerele autoadmirative şi uau-urile emise în faţa oglinzii.
Perseverenţa cu care pândeşte sistematic, la schimbarea chiloţanilor absorbanţi, cel mai potrivit moment s-o zbughească de fugă, în fundul gol.
Pofta cu care se repede la mâncărurile magice (preferatele momentului): mango, boabele de porumb, roşiile, pe care e în stare să le mănânce şi cu nisip sau zeamă de cuie.
Aerul serios cu care face nas-în-nas.
Felul în care se ţine de fruntea mamiţunească atunci când e purtat după cap.
Mutrele drăguţe de proaspăt trezit, somnoros, respectiv adormit tun.
Chiţăielile amuzato-sufocat-suprinse pe care le emite (în urechile agresoarei) când e prins în capcană de gâdilicioasele gheroanţe mamiţuneşti.
Aerul împăciutor, neaşteptat de matur, cu care vine să-şi restabilească, post-boacăne, bunele relaţii diplomatice cu entitatea maternelă.
Vorbitul prin somn: câteodată, când se mai întoarce de pe-o parte pe altă, şopteşte, tare şi clar, câte ceva din vis. De exemplu, mami.
Atitudinea hotărâtă rău cu care se îndreaptă, câteodată, spre obiectele dorinţelor sale.
Curiozitatea de explorator - care l-a făcut, nu de mult, să aleagă să-nhaţe două mingi tremuricioase (din acelea cu "corniţe”, colorate şi ţopăitoare, de bâlci), în pofida faptului că i se zguduiau şi fălcile, doar ca să vadă bine ce se întâmplă.
Respectarea (aleatoare...) a comenzii la loc.
Pretenţiile de independenţă. Chiar dacă ele includ smulsul mâinii din palma adultului însoţitor & ruptul de fugă taman pe la mijlocul trecerii de pietoni. Lungă de patru benzi pline de maşini cu şoferi grăbiţi şi nu tocmai dornici să frâneze. Ori să se uite pe unde merg, uneori...
Narcisismul. Mic. (momentan...)
Manifestat prin aerele autoadmirative şi uau-urile emise în faţa oglinzii.
Perseverenţa cu care pândeşte sistematic, la schimbarea chiloţanilor absorbanţi, cel mai potrivit moment s-o zbughească de fugă, în fundul gol.
Pofta cu care se repede la mâncărurile magice (preferatele momentului): mango, boabele de porumb, roşiile, pe care e în stare să le mănânce şi cu nisip sau zeamă de cuie.
Aerul serios cu care face nas-în-nas.
Felul în care se ţine de fruntea mamiţunească atunci când e purtat după cap.
miercuri, 31 martie 2010
Inspecţie (cu) foto
joi, 4 martie 2010
Schimbare de ritm
Vreau să citesc. Implicit, o să am mai puţină vreme de scris.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.
Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:
Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...
Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.
Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.
Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.
De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.
După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.
Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.
Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.
Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:
Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...
Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.
Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.
Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.
De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.
După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.
Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.
Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.
joi, 25 februarie 2010
Capcanele obişnuinţei
Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.
Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.
Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)
Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.
Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.
Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.
Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.
vineri, 20 noiembrie 2009
Întâmpinare
Mamiţuni se-ntoarce acasă. Deschide încetişor uşa de la intrare, nu cumva să dea Muţunaul cu roatele-n sus. (Micul personaj iubeşte, evident, cheile şi uşile - pe care le tot zdrăngăne intensiv. Nu poţi şti când e fix după uşa pe care vrei s-o deschizi tu.)
De data asta, pe hol e întuneric. Nici în bucătărie nu e lumină. Poporul e, evident, în sufragerie.
Dintr-o dată, prin geam (uşa aia, de la sufragerie, are geam) se vede cum apare (în contre-jour) o siluetă mică şi tropăitoare, care deschide, competentă, uşa, o contemplă fugar şi zâmbitor pe Mamiţuni, după care se repede să-i sară de gât.
De data asta, pe hol e întuneric. Nici în bucătărie nu e lumină. Poporul e, evident, în sufragerie.
Dintr-o dată, prin geam (uşa aia, de la sufragerie, are geam) se vede cum apare (în contre-jour) o siluetă mică şi tropăitoare, care deschide, competentă, uşa, o contemplă fugar şi zâmbitor pe Mamiţuni, după care se repede să-i sară de gât.
marți, 27 octombrie 2009
Trecute isprăvi Mamiţuneşti
Cu ce se ocupa Mamiţuni în copilărie:
Salva (la modul „colecţionar”) toate animalele posibile de pe toate drumurile, pe care le ascundea sub pat. Animalele, nu drumurile. Pe rând, nu pe toate odată.
Lovită (în miez de vară...) de nostalgii hibernale, făcea patinoar în casă (la bunica, mama actualei Bunici) vărsând apă pe jos în camera cu linoleum. (covorul fusese atent expulzat. încurca patinatul). După ce i s-a atras blând atenţia că, de patinat, se patinează cam afară, a făcut patinoar în curte, turnând apă pe poteca din ogradă şi alunecând tacticos, vreo două ore, pe noroi. Cu tumbele şi mânjelile de rigoare. Numa’ spălatu’ a durat ulterior alte 2 ore.
Autopsia varii mecanisme, în special ceasuri. Ceasuri încă vii, perfect funcţionale, ca să vadă:
a) ce conţin, mai exact
b) cum funcţionează, de unde vine tic-tac-ul
c) câte rubine au
d) dacă le poate construi la loc, din memorie (Nu. Nici acum? Nu. Tot nu.)
Lucrurile erau făcute atât de temeinic (în materie de dezasamblare...) încât reparaţiile deveneau exorbitante; era mai ieftin să cumperi ceas nou.
Care, nu-i aşa, merita şi el autopsiat. Pardon, analizat un pic...
Făcea acvariu în cadă. (Bunicul mergea la pescuit. Acasă, Mamiţuni inventaria captura. Crapii şi cărăşeii încă vii erau proptiţi iute în cadă, spre contemplare. Bunicul era aspru criticat că n-a adus şi alge şi pietre, pentru reproducerea corectă şi integrală a mediului.)
Până când peştii nu binevoiau să răposeze (de bună-voie sau nu tocmai), nimeni nu avea voie să pretindă a face baie-n cadă. La lighean cu amatorii de libaţii!
Mirosul?
Chanel 5. Ihtio.
Se urca pe dulap ca să aibă de unde sări „cu paraşuta” (o eşarfă sau o faţă de pernă). Dulapul, înalt. Cam la vreo 2m, el, aşa...
Se ascundea cu orele în diverse cotloane, „ca indienii”, savurând agitaţia produsă şi apărând „inocent” la interval când se-ngroşa gluma.
(şi multe altele pe care nu ni le mai amintim momentan)
Boacănele lui Muţunau n-ar trebui să constituie, în această lumină, o problemă.
Doar dacă se va dovedi cumva că nu se ridică la înălţimea faptelor înaintaşei...
Salva (la modul „colecţionar”) toate animalele posibile de pe toate drumurile, pe care le ascundea sub pat. Animalele, nu drumurile. Pe rând, nu pe toate odată.
Lovită (în miez de vară...) de nostalgii hibernale, făcea patinoar în casă (la bunica, mama actualei Bunici) vărsând apă pe jos în camera cu linoleum. (covorul fusese atent expulzat. încurca patinatul). După ce i s-a atras blând atenţia că, de patinat, se patinează cam afară, a făcut patinoar în curte, turnând apă pe poteca din ogradă şi alunecând tacticos, vreo două ore, pe noroi. Cu tumbele şi mânjelile de rigoare. Numa’ spălatu’ a durat ulterior alte 2 ore.
Autopsia varii mecanisme, în special ceasuri. Ceasuri încă vii, perfect funcţionale, ca să vadă:
a) ce conţin, mai exact
b) cum funcţionează, de unde vine tic-tac-ul
c) câte rubine au
d) dacă le poate construi la loc, din memorie (Nu. Nici acum? Nu. Tot nu.)
Lucrurile erau făcute atât de temeinic (în materie de dezasamblare...) încât reparaţiile deveneau exorbitante; era mai ieftin să cumperi ceas nou.
Care, nu-i aşa, merita şi el autopsiat. Pardon, analizat un pic...
Făcea acvariu în cadă. (Bunicul mergea la pescuit. Acasă, Mamiţuni inventaria captura. Crapii şi cărăşeii încă vii erau proptiţi iute în cadă, spre contemplare. Bunicul era aspru criticat că n-a adus şi alge şi pietre, pentru reproducerea corectă şi integrală a mediului.)
Până când peştii nu binevoiau să răposeze (de bună-voie sau nu tocmai), nimeni nu avea voie să pretindă a face baie-n cadă. La lighean cu amatorii de libaţii!
Mirosul?
Chanel 5. Ihtio.
Se urca pe dulap ca să aibă de unde sări „cu paraşuta” (o eşarfă sau o faţă de pernă). Dulapul, înalt. Cam la vreo 2m, el, aşa...
Se ascundea cu orele în diverse cotloane, „ca indienii”, savurând agitaţia produsă şi apărând „inocent” la interval când se-ngroşa gluma.
(şi multe altele pe care nu ni le mai amintim momentan)
Boacănele lui Muţunau n-ar trebui să constituie, în această lumină, o problemă.
Doar dacă se va dovedi cumva că nu se ridică la înălţimea faptelor înaintaşei...
luni, 26 octombrie 2009
Ipostaze
Muţunau, sabotorul.
La o reprezentaţie ceva mai neconvenţională de teatru (susţinută de copii de la un centru de plasament, la sediul uneia dintre organizaţiile care-i sponsorizează), Muţunau „trăieşte melodia”, drept care chiuie de-ţi sare pălăria la fiecare replică mai sonoră, la fiecare cântecel şi, evident, la fiecare mişcare scenică mai amplă. Mai amplă decât un simplu clipit.
La un moment dat, se-ntoarce brusc peste Mamiţuni, care se dezechilibrează suficient cât să destabilizeze, în cădere, alţi 4 spectatori inocenţi. Actorii, demni, ignoră intruziunile şi-şi continuă reprezentaţia, cu toate hlizelile subite ale audienţei.
Uite-aşa ajunge „Scufiţa Roşie” comedie.
Muţunau, atârnătorul.
În piaţă, se repede la prima tarabă pe care-o vede, cap-compas pe câte o cutie (sau ladă), şi nu se lasă până nu e cadorisit. Cu câte o roşie, un strugure, acolo... Face el cumva... (nu de foame sau de poftă; nu se repede şi să muşte din ele; n-am depistat încă exact ce anume-l atrage; culoarea? forma? seducţia? bate vreun record?).
Muţunau, protestatarul
(inutil de descris. cu ochi peste cap, decibeli în afara zonei scalate, încruntături şi priviri poncişe, tot tacâmul)
Din ce în ce mai (prea) des întâlnită/exersată. De, vârsta.
Muţunau, lipiciosul
La un moment dat, dintr-un variu motiv (cam la fel de rapid identificabil ca şi soldatul necunoscut), Mamiţuni stă aşezată turceşte pe covor.
Muţunau intră-n cameră, studiază peisajul, şi pe urmă vine şi se-aşează spate-n spate cu Mamiţuni, oglindindu-i postura.
Aparatul foto, evident, de negăsit.
Da' poate facem reconstituirea.
Muţunau, curiosul
Dă drumul unei bile sub pat şi se-apleacă să-i poată urmări traiectoria.
Muţunau, analistul
Ia una din cărţile cu „fereastră” & priveşte lumea prin fantele paginilor. Cu limba usurel ieşită printre dinţi, a indisputabilă concentrare.
Muţunau, independentul
Simte, în capătul degetelor materne, intenţia de frână în deplasare, exprimată prin invitaţia implicită la luarea de mână, şi, ca eschivă, face subit doi paşi înainte, scuturând energic din mânuţă, a „nu, eu merg singur”.
Muţunau, neobositul
Insistă să urce pe scări un număr impresionant de etaje. (supravegheat protector, evident... el poate şi singur, dar, uneori, din grabă sau de oboseală, se mai bălăbăne.)
Muţunau, aniversatul.
Azi a-mplinit un an şi trei luni.
Muţunau, angelicul.
Doarme.
La o reprezentaţie ceva mai neconvenţională de teatru (susţinută de copii de la un centru de plasament, la sediul uneia dintre organizaţiile care-i sponsorizează), Muţunau „trăieşte melodia”, drept care chiuie de-ţi sare pălăria la fiecare replică mai sonoră, la fiecare cântecel şi, evident, la fiecare mişcare scenică mai amplă. Mai amplă decât un simplu clipit.
La un moment dat, se-ntoarce brusc peste Mamiţuni, care se dezechilibrează suficient cât să destabilizeze, în cădere, alţi 4 spectatori inocenţi. Actorii, demni, ignoră intruziunile şi-şi continuă reprezentaţia, cu toate hlizelile subite ale audienţei.
Uite-aşa ajunge „Scufiţa Roşie” comedie.
Muţunau, atârnătorul.
În piaţă, se repede la prima tarabă pe care-o vede, cap-compas pe câte o cutie (sau ladă), şi nu se lasă până nu e cadorisit. Cu câte o roşie, un strugure, acolo... Face el cumva... (nu de foame sau de poftă; nu se repede şi să muşte din ele; n-am depistat încă exact ce anume-l atrage; culoarea? forma? seducţia? bate vreun record?).
Muţunau, protestatarul
(inutil de descris. cu ochi peste cap, decibeli în afara zonei scalate, încruntături şi priviri poncişe, tot tacâmul)
Din ce în ce mai (prea) des întâlnită/exersată. De, vârsta.
Muţunau, lipiciosul
La un moment dat, dintr-un variu motiv (cam la fel de rapid identificabil ca şi soldatul necunoscut), Mamiţuni stă aşezată turceşte pe covor.
Muţunau intră-n cameră, studiază peisajul, şi pe urmă vine şi se-aşează spate-n spate cu Mamiţuni, oglindindu-i postura.
Aparatul foto, evident, de negăsit.
Da' poate facem reconstituirea.
Muţunau, curiosul
Dă drumul unei bile sub pat şi se-apleacă să-i poată urmări traiectoria.
Muţunau, analistul
Ia una din cărţile cu „fereastră” & priveşte lumea prin fantele paginilor. Cu limba usurel ieşită printre dinţi, a indisputabilă concentrare.
Muţunau, independentul
Simte, în capătul degetelor materne, intenţia de frână în deplasare, exprimată prin invitaţia implicită la luarea de mână, şi, ca eschivă, face subit doi paşi înainte, scuturând energic din mânuţă, a „nu, eu merg singur”.
Muţunau, neobositul
Insistă să urce pe scări un număr impresionant de etaje. (supravegheat protector, evident... el poate şi singur, dar, uneori, din grabă sau de oboseală, se mai bălăbăne.)
Muţunau, aniversatul.
Azi a-mplinit un an şi trei luni.
Muţunau, angelicul.
Doarme.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)