Tot o Sfântă Maria

Un alt motiv al sosirii noastre în Galaţi este şi faptul că bunica/străbunica noastră a fost diagnosticată de curând cu o boală cruntă, aceasta reuşind să-i umple de veninul durerii ultima parte a vieţii. Vârsta şi bolile au reuşit să o facă să îşi dorească sfârşitul, să renunţe la orice formă de luptă pentru o secundă, o săptămână, o lună în plus. Nu mai ascunde asta.
Când am ajuns la ea au podidit-o lacrimile. I-a bocit câteva minute pe toţi dintre cei mai dragi plecaţi din viaţa ei, umbre impasibile la suferinţa ei, însă prezenţi în fiecare dintre clipele pe care le trăieşte. I-a jelit pentru că ei nu au avut şansa să trăiască ceea ce trăia ea în acele momente, adică să ne vadă pe noi. A făcut asta ca şi cum s-ar fi simţit vinovată pentru că le-a supravieţuit, că ea a trăit şi a fost cea care s-a îngrijit pentru fiecare de rosturile pomenirii numelui.
Fotografia aceasta mă emoţionează până la lacrimi pentru că atunci când o privesc sânt tentat să mă întreb dacă nu cumva am reuşit să-i aducem leacul izbăvitor, bucuria supremă care a făcut-o să întinerească, aşa cum o ştiam pe vremea în care aşteptam iarna ca să vină mai ales de dragul gutuilor rânduite la geam, învelite în hârtie. În casă trosneau lemnele în foc, iar femeile torceau lâna sau lucrau la războiul de ţesut.
Astăzi, este de Sfânta Maria, iar noi o avem pe a noastră, cea care ne-a arătat atât de multe dintre rosturile simple, ale ţăranului curat la minte şi la trup. Ar fi o mare bucurie să ştim că măcar pentru puţin timp am reuşit să îi vindecăm suferinţele, iar zâmbetul este acela din urmă cu mai bine de patruzeci de ani, al tinerei bunici care era...

Rosturile, Buia Tiţa

Străbunica este unul dintre principalii beneficiari ai acestei călătorii. Anii nu mai aşteaptă şi au anunţat că îşi vor drepturile, într-un mod foarte direct şi fără echivoc. Nu mai aude aproape deloc, abia mai respiră, însă ochii au păstrat un soi de căldură pe care îl recunosc tocmai pentru că a existat întotdeauna. Privind-o în preajma strănepotului ei, nu pot să nu remarc o aură atât de intimă care vrea să protejeze cel mai tânăr mugur al neamului ei. Este căldură sângelui trecut din vlăstar în vlăstar, dar mai ales un ultim clocot de trufie a numelui care merge mai departe, semn că nu i-a fost trudă în zadar.

Pentru buia Tiţa propria trecere a timpului se măsoară în vizitele pe care mai reuşim să i le facem, fără să ştie niciodată dacă o să mai existe o altă dată. Restul este o aşteptare fara istorie... plină de rosturile pe care doar ea le mai ştie.