15 septembrie, Profesorului Albert Gierling cu dragoste

Exista oameni care, asemeni marilor corabii care taie apele, pot sa imparta multimile si sa le innobileze cu zbaterea din siajul sau. Daca acestia sunt si dascali, atunci zbaterile din urma sa nu se vor potoli decat atunci cand ucenii lor le vor fi uitat invataturile, pildele, chipul si, in intr-un final, numele.

Am pastrat aceasta fotografie aproape doua luni din dorinta de a o publica in ziua in care ani in sir am revenit la scoala din cartierul muncitoresc din Galati in care am crescut. In aceasta vara l-am regasit pe profesorul Albert Gierling in casa sa, i-am fost musafir si am fost omenit cu o visinata facuta in casa. Am pomenit oameni care mai sunt, dar si dintre cei care nu mai sunt, Am discutat despre vremurile prin care am razbit, despre schimbarile aiuritoare, dar mai ales despre scrisul de mana, despre creion si hartie, despre esente.
Omul acesta, profesorul, mi-a aratat aceeasi vigoare din urma cu mai bine de treizeci de ani, din vremea in care purta parul ceva mai lung, tot dat pe spate. Nu am uitat nici acum felul in care isi aseza parul in timpul in care desena la tabla si avea mainile pline de creta colorata.Folosea doar doua degete pe care le trecea de la frunte catre crestet, lasandu-si capul pe spate doar din miscarea gatului.
In astfel de momente, aproape fara sa pot sa il alung, revine la mine un gand pe care tot mai greu reusesc sa il alung, niciodata definitiv: care o fi ziua aceea?
.

Duios, Anda scria

Vine o vreme cand somnul incepe sa devina un refugiu, sa il cauti chiar si cand nu iti este foarte necesar, doar ca sa te ascunzi de toate cele care par sa te copleseasca. Profiti si de faptul ca nu visezi, sau poate ca doar nu iti mai amintesti nimic, insa diminetile iti sunt tot mai grele. Te trezesti ca si cum ar fi o pedeapsa, oftezi nedeslusit, apoi cauti sa mai furi somnul, te amgesti ca visezi ceva la care ai incetat sa mai speri. Ti-s gandurile vraiste, la fel ca viata, iar putinele dorinte care te mai mobilizeaza nu mai sunt ale tale ci ale celor care speri tu sa nu repete greselile tale.

Si vin diminetile asemeni mataniilor din sirag, unele terne, altele vii. Tu stai si te intrebi unde s-au pierdut vremurile in care gandeai ca zilele sunt prea scurte, iar somnul ti se parea un lux prea mare si pe care nu ti-l permiteai?
Aproape ca niste anomalii, vin uneori si niste dimineti pornite intr-o tihna pe care o credeai deja straina, in care un gest pornit dintr-un loc pe care ochii tai nu l-au vazut niciodata, de la un om care o singura data in viata ti-a strans mana, acel singur gest simplu te face sa te scuturi, sa reincepi sa-ti doresti...

Dimineata, inainte sa simt aburul de cafea, am gasit un mesaj extrem de scurt, un e-mail aruncat peste Atlantic. Mi s-a parut ca toate necazurile pot sa se intoarca in propria-mi cutie a Pandorei si sa astepte, putin. Vreau un mic ragaz, in care sa ma minunez cum "Duios, Anda scria..."
.

Septembrie

"Alerg spre tine,

Septembrie vine..."

A fost o vacanta

Nu pot sa uit cea mai frumoasa vacanta la mare, intr-un inceput de septembrie in care vara inca nu se dadea dusa si in care “Festivalul de film de la Costinesti” inca mai gasea finantare.

Aceasta era locatia in care filmul romanesc se culcusea vreme de o saptamana, intre marea nelinistita si tarmul suveran. Seara de seara, toate drumurile duceau la “teatru de vara” unde proiectiile se tineau lant. Acolo se ingramadeau si actorii, printre spectatori. Pe vremea aceea nu existau vedete si bodyguarzi. Salbatice timpuri! Adica sa te trezesti ca vine Gheorghe Dinica sau Stefan Iordache si te intreaba daca este liber locul de langa tine. Unul singur, ca nu-i ducea nimeni sacosa cu scoicile gasite pe plaja.

A doua zi, in “VOX”, aveau loc conferintele de presa ale celor “proiectati pe panza” in noaptea trecuta. Intrarea, libera si fara obligatia consumatiei. Adica realizatorii discutau si cu plebea. Tarabostes imparteau aceeasi masa cu comatii. Ce vremuri cu apucaturi usuratice.

La o astfel de intamplare, tanarul care eram s-a dus la microfonul adunarii ca sa puna o intrebare, dar, neobisnuit fiind cu multimile si cu discursurile, s-a fastacit. Atunci, observand momentul de blocaj, o tanara subtire ca o trestie si frumoasa ca un inger i-a intins o mana si i-a rostit cateva cuvinte linistitoare. Era aceeasi tanara pe care o stia dintr-un film drag si care coborase de pe ecran pentru a-l imbarbata. Adica “Septembrie” continua!



Apoi, vremurile s-au schimbat. Comatii nu mai stau la aceeasi masa cu tarabostes.

Tot atunci am baut o bere, ca baietii, la aceeasi masa cu Ovidiu Bose Pastina.
Merita si el un gand!