O vulpe roșie pe zăpadă

În drumul nostru către Idrifaia, de multe ori avem șansa să întâlnim rămășițele unei faune aflată într-un implacabil proces de descompunere. Amintirile bătrânilor legate de felul în care hăituiau vânatul încep să treacă din ce în ce mai mult în zona poveștilor dintr-o altă lume, una în care echilibrul numeric dintre vânat și vânător era încă stabil, iar lanțul trofic își avea regulile lui simple, în care excesele nu își aveau locul.

Duminica trecută străbăteam drumul care ne duce la bunici printre ogoarele albite de zăpada. La un moment dat, la câțiva metri de marginea drumului am zărit un puct roșu mișcător. O vulpe se întorcea din sat, cam fără tragere de inimă, privind mai tot timpul înapoi. Probabil că foamea o chemase în sat, însă era clar, dăduse ocolul fără folos.

Am privit-o și am fotografiat-o până s-a îndepărtat. Am dicutat și despre alte animale sălbatice pe care am avut ocazia să le mai întâlnim în zonă, apoi ne-am întors la bucuriile derdelușului din Idrifaia. În urmă a rămas o vulpe roșie pe zăpadă.
.

Florian Lungu & Mike Godoroja

Anii au lăsat în urmă multe încercări muzicale curajoase, care însă nu au avut norocul, poate răgazul, sau poate chiar puterea să își croiască un drum propriu. Să te afli într-un oraș mic este un handicap major atunci când îți dorești să fii părtaș la acte de creație vii, înglobând în ele geniul de moment al unui interpret, sau chiar micile scăpări caracteristice artistului aflat într-o continuă căutare.

În orașul în care m-am născut, câțiva ani la rând s-au găsit mijloacele necesare organizării unui festival de jazz. Sînt convins, puțini sunt cei care își mai amintesc sala de la Casa Roșie, un teatru cu o arhitectură ușor modernistă, transformat între timp în mall. Acolo am trăit momente pe care timpul nu aș vrea să mi le șteargă. Este locul în care am auzit pentru prima dată rostite nume ca Decebal Bădilă sau Attila Weinberger. Primul se pregătea să plece în Germania pentru o bursă, al doilea, un tânăr atât de slab încât părea gata să se frângă sub greutatea propriei chitări, abia atunci își căuta drumul. Pare o poveste greu de crezut, însă locul acela avea ceva magic în el, o acustică incredibil de interesantă, o atmosferă nefiresc de intimă. Părea că planetele se aliniaseră special pentru ca acel festival să nu se frângă.

Și totuși, prevestind epoca ratingului care avea să se ivească, a marketingului atotstăpânitor, Festivalul de Jazz de la Galați s-a împotmolit, definitiv. În mintea mea au rămas, totuși, o parte dintre performanțele oamenilor care au urcat pe acea scenă. Eu acolo am aflat că există o voce dăruită de la Dumnezeu cu harul minunăției, vocea Ancăi Parghel. Se întâmpla asta într-un moment în care îi vedeam pentru prima dată în carne și oase pe doi oameni de televiziune care mă ajutaseră să-mi mai primenesc gusturile muzicale.

Nu pot să-i uit pe prezentatorii acestui defunct festival, Florian Lungu și Mike Godoroja. Nu am fost întotdeauna de acord cu ei, însă pentru mine ei au rămas mereu cei doi prezentatori cu har, oamenii care mi-au atras atenția asupra unor nume care aveau să facă istorie.
Ieri, tot în tandem, au mai bifat o aniversare, iar acest articol de blog este tributul meu, de suflet. La mulți ani!
.

Despre un altfel de moș Neculai

Știu încă din copilărie că moș Neculai este sfântul care umple sufletul copiilor, și nu numai, pe ascuns, fără ca cineva să-l vadă. Mai importantă este taina decât darul pe care acesta îl lasă în ciuboțelele curățate cu atât de multă grijă.
Nu o să ne întristăm peste măsură de mult, însă trebuie să povestim și despre un alt moș, posibil tot Neculai sau cine știe cum altfel, care a trecut si pe la noi, dar nu ca să ne aducă daruri ci ca să ne fure bicicletele pe care le țineam legate de caloriferul de pe palierul apartamentului nostru. Ce să mai spunem? Poate că le duce și le lasă el la ușa unor nefericiți, să le fie surpriza acestei dimineți de taină, dar măcar ei să nu știe că bucuria lor își are seva în strângerea noastră de inimă din momentul în care nu am mai avut cu ce să pornim către lecția de pian și către grădiniță.

În fugă, am apelat la bicicleta prietenului nostru, Silviu. Viața merge mai departe, așa cum poate și ea, iar noi să fim sănătosi, atât!

În trecere prin sala oglinzilor

Zilele trecute am reîntâlnit pe un blog foarte, foarte special o piesă pe care o uitasem. Mi-a făcut mare plăcere să mă întorc la ea, fie şi numai foarte puţin.

Ba chiar m-am simţit bine să o dăruiesc şi altor oameni frumoşi, spre bună ascultare.