Referendum pentru suspendare sau creier pane in tigaie la oferta

.

Aproape toti cei din jur, cunoscuti sau straini cu care nu am sa schimb probabil niciodata vreo vorba, nici macar un salut, se mobilizeaza ca sa puna umarul pentru una dintre cauze, sa lupte pana la epuizare pentru o idee, sa se jertfeasca pentru un ideal. Aproape ca ai putea sa-i spui chiar si isterie, judecand dupa felul in care se petrec toate acestea, dar ar mai putea purta si numele de nenorocire. Oameni in toata fierea, parinti de copii uitati in fata televizoarelor, isi pierd energiile in sezatori nelucrative, facand scenarii, emanand edicte, golind pet-uri dupa pet-uri din cea mai ieftina bere si sperand sa castige jeep-uri pentru care nu ar avea bani nici macar sa achite impozitele...

Ma uit cu tristete in jur si constat ca nu mai este nimic nefiresc sa intri intr-o casa si sa constati ca nu mai exista o biblioteca, oricat de amarata. Cartile, acolo unde mai exista, se afla in cutii, ingramadite intr-un colt de magazie. Aproape ca nu mai au nicio valoare!

In timpul acesta, ca o urmare fireasca, nestiuti sau nerecunoscuti de nicio statistica oficiala, constienti de drepturile lor de cetateni europeni, la referendumul pentru suspendarea presedintelui incep sa apara probele materiale ale succesului reformei din invatamant: votantii care se semneaza pamand degetul acolo unde ar trebui sa manuiasca penita. Ei vor fi o parte dintre cei care de acum inainte isi vor exprima parerile despre soarta intregului popor.
Fara sa para a observa cineva dintre cei care sunt la timona, "Titanicul" isi continua cu trufie marsul spre impactul final, in timp ce noi, cei cu creierul pane gata de folosit in luptele electorale cantam pe puntea superioara imnul cucoanei Europa, o cocota ajunsa matroana autoritara. Ea ne spune de ani de zile "cu cine, cand si cum", iar noi, docili, ne straduim de fiecare data sa ii demonstram ca putem si mai mult decat isi imagineaza ea, cocota.
Ca ne place sau nu, nu mai este mult timp pana o sa asistam la reabilitarea lui Ceausescu, nu pentru ca l-am regreta pe el, ci pentru ca nu-i mai suportam pe cei de acum, politicienii nascuti nu amprenta mindiunii impregnata direct in ADN. Aceasta tagma a fariseilor nu o sa ne mai lase nicio sansa la viata tihnita si o sa ne oblige sa iesim in strada ca sa fluturam steagurile rosii, ale capitularii fara de conditii.

Fără politică

Am povestit în treacăt despre raliul din oraşul nostru, etapă din campionatul naţional de automobilism, cu convingerea că o să revenim asupra subiectului, cel puţin încă o dată.

Trebuie să povestim o întâmplare simplă, despre un politician care nu este deloc simplu. Pe Victor Ponta l-am întâlnit şi anul trecut, tot la acest eveniment. Şi atunci, ca şi acum, i-am urat succes în cursă şi i-am ţinut pumnii strânşi. Nu ştim cât au ajutat anul trecut, însă anul acesta echipajul Kelety-Ponta a fost urmărit de ghinion. Mă rog, mai importantă este participarea.

Ceea ce aş vrea să povestesc este o confirmare a faptului că omul Victor Ponta este clădit dintr-un aluat foarte interesant, de vreme ce ii este la îndemână să facă politică la nivel atât de înalt, în ciuda tinereţii sale şi totodată poate să facă gesturi de părinte care înţelege cât de important este pentru un copil o simplă atingere, o vorba liniştită atunci când acesta o aşteaptă. A sosit cu câteva clipe înainte de start şi a început să se pregătească de cursă. Până să ne luăm noi inima în dinţi şi să mergem să-l salutăm, apucase deja să-şi tragă pe faţă acea cagulă pe care o poartă piloţii şi urma să îşi pună şi casca. Ne-a observat, a înţeles foarte repede ce ne doream, şi-a scos cagula şi a venit să ne întâmpine în stand, zâmbitor si amabil. Ne-am fotaografiat şi am schimbat câteva cuvinte, ca între oameni egali, fără nici cea mai mică umbră de superioritate sau plictis. Încă o dată am recunoscut în el părintele, înaintea oricărei alte calităţi. Şi i-am mulţumit simplu, cu o strângere de mână.

Les tribulations de Karla

Cam cu un an în urmă descopeream pe un blog nişte imagini care mi-au trezit nişte amintiri frumoase, şi totuşi, dureroase. În scurt timp se vor împlini patru ani de când accesul la hortensiile din curtea casei tatălui meu ne-a fost blocat de o întâmplare simplă, de viaţă, dar mai ales de urmările acesteia.

Rar am întâlnit un jurnal mai îngrijit, mai cu suflet de om care umblă cu sufletul prin locurile pe care le străbate. Fiecare lectură pe care am făcut-o a fost asemeni uneia pe care o faci într-o zi rece şi ploioasă de toamnă. Cum să nu îţi bucure sufletul atunci când păşeşti pe aleile unei grădini din Edenul gândurilor şi al vorbelor frumos ticluite.

Săptămâna trecută, ştiind că noi aşteptăm cărţi poştale din lume, acest om frumos a găsit de cuviinţă să facă mult mai mult decât atât, trimiţându-ne un colet cu jucării, bomboane dar mai ales paisprezece cărţi poştale făcute manual şi însoţite fiecare de câteva explicaţii minimale scrise tot de mână. Ce poţi să mai spui când eşti pus în faţa unui astfel de gest? Cum mai poţi să mulţumeşti pentru el?

Aşa au ajuns toţi copiii din grupa noastră, preţ de de câteva minute să străbată străzile oraşului Toulouse, să afle poveşti despre avioanele Airbus şi despre stadionul unde puseaza inima sportivă a oraşului, despre Pont Neuf şi despre basilica Saint-Sernin. Poveştile copilăriei sunt fermentul viitoarelor pasiuni, ale aspiraţiilor maturilor de peste nişte ani. Imaginile proiectate de pe ecran, însoţite de vorbele educatoarei noastre au pus încă o sămânţa a cunoaşterii în minţilor unor îngeri. Toate acestea s-au întâmplat într-o atmosferă încărcată de două fiole de parfum de violetă, floarea emblematică a oraşului Toulouse, răspândite în cinematograful ad-hoc. Într-un fel, cu toţii am plutit pe Maison de la Violette sur le Canale du Midi... şi am cântat cu toţii imnul unei echipe violete, pe care am simţit-o tot a noastră, fie şi numai pentru câteva minute...

Ştim sigur că i se va umple inima de bucurie văzând cum a fost la vizionarea din căsuţă piticilor.

Jocuri de baieti (1)

In vremuri de criza, primarul orasului, doctorul Dorin Florea, a adus in orasul nostru Campionatul National de Raliuri Dunlop 2010. Asa ca ne-am bucurat sa iesim si noi in piata centrala a urbei ca sa ne invartim printre masini si piloti.

Asa am ajuns langa multiplul campion national, Titi Aur. Ne-a zambit atunci cand i-am urat succes, iar noi ne-am bucurat pentru ca l-am intalnit.

Startul s-a dat din fata primariei, printre masinile aflate in trafic. Usor amuzant sa vezi agentii de circulatie oprind autobuzele si scuterele aflate in trecere cotidiana pentru a pleca inca un pilot. Dar asta a contat mai putin. Important este ca am simtit, in narile proprii, pe viu, mirosul de benzina arsa. Am gustat din plin emotia acceleratiilor dezlantuite.

A fost o experienta noua, la noi acasa. Acum o sa privim cu alti ochi transmisiunile F1, doar suntem initiati.

Astazi fugim si pana la Sovata, sa vedem si noi de ce sunt in stare baietii astia care trec pe sub fereastra noastra in mare viteza. O sa mai povestim, acum fugim!