Dezlegarea la peşte

Am crescut într-o lume în care peştele era mâncarea săracului. Cei care au apucat vremurile de înainte de '89 ştiu foarte bine la ce anume mă refer. Eu nu am uitat jena cu care unii colegi se ascundeau, efectiv, atunci când pachetul adus de acasă pentru pauză trebuia pus pe masă. Eu aşa am apucat, masa era comună iar merindele erau puse toate la comun.

Astăzi este prima dezlegare la peşte din postul Crăciunului, prilejul unui noian de amintiri dintr-o lume în care auzeam aproape zilnic: "Nicio masă fără peşte” Pe atunci flota de pescuit a ţării era o forță mondială, iar creveţii umpleau rafturile magazinelor alimentare, la preţ de nimic. Acum, mănânc şi plâng! Că doar este dezlegare la peşte.

Nicio masă fără peşte

Foarte mult ne-am luptat pentru ca să trecem şi bariera introducerii peştelui în meniu. Devenise aproape o obsesie. Aveam prea multe tentative eşuate.
Seara trecută a fost una de spectacol, ca să nu spun de poveste. Am recurs la fel de fel de tertipuri pentru a-l implica pe tânărul bucătar în procesul de pregătire a păstrăvului de munte pe care l-am adus chiar eu, cu o zi înainte din zona în care urmează să organizăm tabăra de blogging din această vară, loc în care urmează să petrecem o săptămână fierbinte de vară.

Am început cu "nu îmi place!", dar am reuşit să sfârşim acolo unde ţinteam, iar eu mi-am amintit alte vremuri, în care deviza era "nicio masă fără peşte!", iar peştele era atât de ieftin încât mulţi îl numeau mâncarea săracului
Doar cei mai bătrâni mai înţeleg ceea ce spun eu aici.