24 de ore – competițiile neștiute ale SMURD

Într-o dimineață oarecare, una în care ai întârziat la lecția de pian, atunci când ieși pe ușă, întâlnești câțiva tineri urcând un fugă pe scări. Cu toții au bagaje grele în mâini, cu toții gâfâie în timp ce numără fiecare etaj pe care îl urcă. Sînt îmbrăcați la fel, în combinezoane roșii, asemeni unei echipe dintr-o competiție polisportivă. Te uiți la ei cu admirație, dar nu îi încurajezi în efortul lor decât din priviri. Competiția lor nu este una pentru public, nu duce către podiumuri sau lauri olimpici. Sunt doar una dintre echipele Serviciului Mobil de Urgență Reanimare și Descarcerare din Târgu Mureș. Pe scurt, ei sunt o parte dintr-un întreg cu valențe de campion angrenat într-o competiție proprie, cu victorii și înfrângeri.
A doua zi, dimineața este absolut normală. Întâmplarea nu se mai repetă. În schimb, la avizier găsești necrologul vecinului tău, rămas un simplu nume pe această coală de hârtie, semn că lupta din ajun a fost una pierdută. Tinerii competitori pe care i-ai întâlnit cu numai douăzeci și patru de ore înainte au fost înfrânți, dovadă că și în cazul lor victoriile adevărate sunt cele care vin împreună cu multe dezamăgiri.

Pentru vecinul nostru a venit ziua. Pentru alții însă, mulțumită unor tineri adunați în jurul ideii de SMURD, acest final se mută la o altă dată, neștiută. Competiția continuă implacabil schimbând uneori doar actorii.

La 24 de ore distanță, dimineața poate să fie cu totul și cu totul altfel, iar noi nu putem decât să constatăm asta.

Păstruga lui Săndel

Patru ani am plătit factura pentru un telefon pe care nu l-am utilizat, dar care a fost al tatălui meu. Mi-am dorit să pot să-l dau nepotului său, ca să poată să-i ducă şi în acest fel numele mai departe.
Astăzi, când m-am întors din oraş, după ce umblasem cu treburi mărunte, în timpul în care copilul dormea somnul de prânz, telefonul care este acum al lui a sunat. M-am emoţionat imediat pentru simplul fapt că pe afişaj apărea un nume, ceea ce însemna că este cineva al cărui nume a fost salvat de către tatăl meu. Am răspuns. Vocea de dincolo a întrebat dacă sunt domnul... şi a folosit numele de familie. I-am răspuns că da, iar până să-i spun că nu sunt cel pe care îl caută şi-a dat drumul la gură. Era "Sandel, ăla pe care l-aţi ajutat să scoată maşina din şanţ, la Murighiol, acum cinci ani, când ploua cu găleata. Am venit în Galaţi şi v-am adus o păstrugă frumoasă, special pentru dumneavoastră.” I-am mulţumit, fără să-i mai spun că defapt nu sânt cel care crede, dar că sânt plecat din oraş şi că nu am cum să-l primesc. Am mai schimbat câteva vorbe despre motivele pentru care "nu m-a mai văzut pe acolo”, fără să-i spun adevărul crud.
Imediat după ce am închis, a început tentaţia de a suna înapoi şi de a-i spune omului că a vorbit cu altcineva. Cu cât trecea timpul era tot mai greu să nu fac asta. Atunci m-am hotărât: am şters apelul din registru, am şters şi numărul din agendă.

Probabil, astăzi, în Galaţi, cineva mănâncă păstrugă!