Cu Otelul pe Cluj Arena - Mingea mult visata

Am fost pe Cluj Arena. Ne-am intors tarziu in noapte, incramaditi in masina factiunii dure a geleriei echipei de fotbal Otelul Galati, obositi si dezamagiti de rezultat, cu atat mai mult cu cat au fost semne ca s-ar fi putut. La fel cum nu am fost deloc departe de a ne intoarce complet dezamagiti.
Cu toate acestea, a mai existat un motiv de dezamagire, una mult mai concreta tocmai pentru ca se intampla de fiecare data atunci cand mergem la stadion. S-a impamantenit obiceiul ca in deschiderea partidelor de prima liga din Romania ca jucatorii sa trimita in tribune mingi pe care spectatorii sa le pastreze. La fel s-a intamplat si aseara, iar momentul a fost prilejul unei noi sperante... in zadar.
Bineinteles ca nu se pune problema unei mingi. Mai are cateva acasa, insa nu sunt la fel cu cele care vin din teren, asemeni unui dar cazut din cer. Sigur ca nu poate sa plece toata lumea de la stadion purtand in maini un astfel de trofeu, insa nu pot sa nu observ speranta, apoi dezamagirea care insotesc fiecare inceput de meci.
Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca jucatorii echipei noastre nu au facut acest lucru. Sincer, mai ales pentru ca eram destul de putini, m-am gandit ca acestia s-ar fi indreptat spre peluza din care i-am incurajat si ne-ar fi rezolvat aceasta mica obsesie.
Da, sint fascinat de fiecare data sa vad emotia cu care ii priveste pe jucatorii care trimit mingi in tribuna. Se vede pe toata figura lui de copil care spera ca viseaza cu ochii deschisi la acea minge.

Jancker, un mic antrenament la Galati

L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Avem si noi finala noastra: FCM Targu Mures - Petrolul Ploiesti

In ziua in care Aeroportul Henri Coanda geme de aterizari cate n-a adunat el de cand este intr-o singura zi, in care la Bucuresti spaniola este la ea acasa, la noi, la Targu Mures emotia are o cu totul alta fata: spectrul retrogradarii din Liga I apasa greu, iar optimismul este mai carand efectul secundar al spaimei cu care orasul asteapta intalnirea cu principala contracandidata.
Mai sunt cateva ore pana cand, din peluza stadionului Siletina, o sa ii incurajam pe jucatorii nostri, FCM Targu Mures. Cu toate pacatele lor, cu toate meritele lor, ei sunt cei care pot astazi sa pastreze echipa orasului intre cele mai bune din tara, ca sa putem sa mergem si anul viitor la meciuri in nocturna. Daca ei vor reusi sa iasa din teren cu capul sus in aceasta seara, atunci si noi vom putea sa ne intoarcem mai linistici acasa, pentru spectacolul finalei europene: Atletico Madrid - Atletico Bilbao de pe National Arena.
Pana atunci, noi avem finala noastra si o jucam cu curaj, la peluza!

Ce rămâne dintr-o bucurie simplă

La două zile distanță de repetiția de la grădiniță, am organizat și marea petrecere a zilei de naștere, la locul de joacă la care am sărbătorit și în anteriorii doi ani.
Totul a fost așa cum am plănuit, așa cum ne-am dorit, iar veselia tuturor invitaților care ne-au onorat invitația a fost garanția reușitei.

Astăzi dimineață, după un somn bun, prima grijă a sărbătoritului a fost să ceară din nou să deseneze "ceva”. Încă o dată, s-a dovedit că mintea unui copil este un univers cu adevărat fabulos: "Am desenat ziua mea.”