15 septembrie, Profesorului Albert Gierling cu dragoste

Exista oameni care, asemeni marilor corabii care taie apele, pot sa imparta multimile si sa le innobileze cu zbaterea din siajul sau. Daca acestia sunt si dascali, atunci zbaterile din urma sa nu se vor potoli decat atunci cand ucenii lor le vor fi uitat invataturile, pildele, chipul si, in intr-un final, numele.

Am pastrat aceasta fotografie aproape doua luni din dorinta de a o publica in ziua in care ani in sir am revenit la scoala din cartierul muncitoresc din Galati in care am crescut. In aceasta vara l-am regasit pe profesorul Albert Gierling in casa sa, i-am fost musafir si am fost omenit cu o visinata facuta in casa. Am pomenit oameni care mai sunt, dar si dintre cei care nu mai sunt, Am discutat despre vremurile prin care am razbit, despre schimbarile aiuritoare, dar mai ales despre scrisul de mana, despre creion si hartie, despre esente.
Omul acesta, profesorul, mi-a aratat aceeasi vigoare din urma cu mai bine de treizeci de ani, din vremea in care purta parul ceva mai lung, tot dat pe spate. Nu am uitat nici acum felul in care isi aseza parul in timpul in care desena la tabla si avea mainile pline de creta colorata.Folosea doar doua degete pe care le trecea de la frunte catre crestet, lasandu-si capul pe spate doar din miscarea gatului.
In astfel de momente, aproape fara sa pot sa il alung, revine la mine un gand pe care tot mai greu reusesc sa il alung, niciodata definitiv: care o fi ziua aceea?
.

Stomatologie intre prieteni, sau mici tratamente la clinicaimplant.ro

Cum a facut, cum n-a facut, doctorul are un prieten caruia nu ii este teama sa urce in unitul sau...
Tocmai de aceea nu este prea mult sa strabatem un drum atat de lung pentru a fi pacientii medicului specialist Neculai Panfile, la ClinicaImplant.ro

Tata si mielomul multiplu

Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.

Cu Otelul pe Cluj Arena - Mingea mult visata

Am fost pe Cluj Arena. Ne-am intors tarziu in noapte, incramaditi in masina factiunii dure a geleriei echipei de fotbal Otelul Galati, obositi si dezamagiti de rezultat, cu atat mai mult cu cat au fost semne ca s-ar fi putut. La fel cum nu am fost deloc departe de a ne intoarce complet dezamagiti.
Cu toate acestea, a mai existat un motiv de dezamagire, una mult mai concreta tocmai pentru ca se intampla de fiecare data atunci cand mergem la stadion. S-a impamantenit obiceiul ca in deschiderea partidelor de prima liga din Romania ca jucatorii sa trimita in tribune mingi pe care spectatorii sa le pastreze. La fel s-a intamplat si aseara, iar momentul a fost prilejul unei noi sperante... in zadar.
Bineinteles ca nu se pune problema unei mingi. Mai are cateva acasa, insa nu sunt la fel cu cele care vin din teren, asemeni unui dar cazut din cer. Sigur ca nu poate sa plece toata lumea de la stadion purtand in maini un astfel de trofeu, insa nu pot sa nu observ speranta, apoi dezamagirea care insotesc fiecare inceput de meci.
Ceea ce m-a surprins insa a fost faptul ca jucatorii echipei noastre nu au facut acest lucru. Sincer, mai ales pentru ca eram destul de putini, m-am gandit ca acestia s-ar fi indreptat spre peluza din care i-am incurajat si ne-ar fi rezolvat aceasta mica obsesie.
Da, sint fascinat de fiecare data sa vad emotia cu care ii priveste pe jucatorii care trimit mingi in tribuna. Se vede pe toata figura lui de copil care spera ca viseaza cu ochii deschisi la acea minge.

1 octombrie 1982, Galati - ultima dimineata a copilariei

Nu stiu cand s-au scurs treizeci de ani, insa si acum imi amintesc pana la detaliu cea mai mare parte a diminetii de 1 octombrie 1982... ZIUA!
La o ora neobisnuit de devreme pentru a ne trezi, mama ne-a chemat pe noi, cei doi pui ai ei "ca sa ne spuna ceva". Simtea ca timpul nu ii mai ajunge, asa ca ne-a adunat ca o closca, doar pe noi. Cu noi si-a petrecut aproape tot timpul acelei dimineti, ultima... Stiu sigur faptul ca m-am bucurat cand ne-a spus ca nu o mai doare nimic si ca am sperat ca acela era semnul revenirii, al vindecarii pe care ne-o doream din tot sufletul. Speram impotriva tuturor evidentelor. Speram.
Nu pot sa uit chipul impacat cu care ne-a dat sfaturi ca si cum ar fi vorbit cu niste oameni mari, felul in care a incercat sa ne pregateasca pentru ceea ce avea sa urmeze. Chiar daca fata ii era schimbata de suferinta, de faptul ca slabise pana ramasese numai piele si os, in acea dimineata Dumnezeu i-a pus mana pe crestet si a ajutat-o sa ne lase amintirea unui chip frumos, a unui glas bland, a tot ceea ce fusese mama noastra pana sa se intalneasca fata in fata cu suferinta.
Nu m-am impacat niciodata cu gandul acesta. Si acum ma intreb de ce am platit acel pret, de ce tocmai noi. Acum, dupa treizeci de ani, fara sa inteleg cum au trecut, pomenesc cu sfintenie numele mamei mele si sint bucuros ca are un nepot de care ar fi putut sa fie mandra, cu atat mai mult cu cat ii duce numele mai departe.

Galati, 1 octombrie 1982, ora 10,25 - ultima dimineata a copilariei

Cateva minute cu Angela Ribinciuc - Esente

Chiar daca totul s-a petrecut pe fuga, fiecare dintre noi incercand sa ne impartim intre atatea sarcini, dar si dorinte, pret de cateva minute am fost oaspetii ziarului local Viata Libera, dar mai ales colindatori de suflet ai unui om frumos, poate prea visator intr-o lume tot mai atenta la concret. Da, mama Anei ne-a fost gazda pentru cele cateva minute petrecute in redactia ziarului galatean, loc in care nefarsitele schimbari tind sa risipeasca o atmosfera pe care am cunoscut-o.
Dar viata trebuie sa mearga mai departe, iar noi, tot mai blazati, sa povestim despre anii frumosi, despre oamenii dragi care cu vorba lor, cu simplul cuvant asezat pe o pagina de ziar au reusit la un moment dat sa ne inflacareze imaginatia, dovedind faptul ca si din rutina se poate scoate o farama de incantare.
Da, in goana meschina dupa cat mai multi arginti, mai exista oameni dispusi sa lupte cu morile de vand ale eficientei despuiata de camasa decentei... Ei sunt acei nebuni frumosi care mai cred in "Esente", iar atunci cand le gasesc, le daruiesc altora.

Prima carie, la clinicaimplant.ro

Aproape ca a devenit un obicei ca fiecare sosire in Galati sa presupuna si vizitarea cabinetului stomatologic al prietenului nostru, doctorul Neculai Pamfile. Fiind atat de apropiati cu omul, mai mai ales cu medicul, nu a fost greu ca sa-l convingem pe tanarul pacient sa isi faca un control de rutina, iar supriza a fost aceea ca am descoperit o carie micuta.
Cu rabdare, dar mai ales cu mult tact, aceasta interventie a parut o joaca de copil, Nicu reusind sa-i transmita copilului acea liniste, acea incredere care sa-l faca sa urce in unit, sa deschida gura si sa accepte tratamentul. Obisnuit cu interventiile grele de implant dentar pe care le face cu regularitate, in cateva momente de destindere, medicul stomatolog si-a exersat si capacitatile de pediatru.
Da, asa am descoperit noi si am tratat prima carie la "dintii de lapte".

Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

CEDO

Am intrat in anul cu numarul sase de cand astept ca justitia din Romania sa ma puna in drepturile care mi se cuvin ca urmas al tatalui meu, cel care banuiesc ca ar fi facut o minima "randuiala" ca sa ma scuteasca de calvarul unei succesiuni plina de abuzuri ale celor care s-au scolit, si-au tratat bolile copilariei la fel ca si pe cele ale varstei mature din banii nostri, ai tuturor, inclusiv cei ai tatalui meu, in schimb avand datoria de a face dreapta judecata atunci cand nevoia te aduce in fata justitiei. Sunt oameni care au si jurat ca dreptatea sale fie prima grija.

Asa am crezut mult timp, iar nedreptatile pe care le-am indurat nu le-am socotit decat niste scapari, simple intamplari pe care puteam sa le repar aducand doar noi probe. Asta pana cand, oricat doream sa ma amagesc, mi-a devenit mai mult decat clar faptul ca vorbele pe care le auzisem rostite pe la colturi erau crudul adevar: am intrat pe mana unor mafioti cu gulere albe care, asemeni hienelor, s-au napustit asupra casei care face obiectul succesiunii. Am facut tot ceea ce se putea face, inclusiv apeland la alte organe si institutii ale statului. Degeaba! Statul sunt ei, cei care au pus ochii pe casa din centrul orasului si pentru care sunt dispusi sa faca orice faradelege ca sa o obtina. Justitia din Romania m-a infrant, in ciuda tuturor evidentelor. Cumetriile mi-au blocat toate caile, de cele mai multe ori prin abuzuri grosolane, incurajati si de faptul ca ei pot "gresi" fara ca sa plateasca. Ei nu au nicio raspundere, ei au salariu special, asigurare medicala speciala, pensie speciala. Si mai au ceva: obrazul foarte special, gros si patat.
De astazi, cu mai multa speranta si incredere, am inaintat cauza mea spre analiza la CEDO si astept ca abuzurile sa imi fie recunoscute si sa ajung sa fiu despagubit de catre statul roman, adica tot de catre cei care nu au nimic special, inafara de faptul ca le platesc salariile, asigurarile, pensiile acestor imbecili fara caracter.
Crede cineva ca le pasa?
.

"Poftitorul" (restaurantul chinezesc din Galati)

Foarte aproape de locuinta din Galati, in drumul care duce catre faleza Dunarii, se afla restaurantul chinezesc. Nu suntem dintre cei foarte deprinsi cu specialitatile acestei bucatarii, insa nici complet straini nu suntem, mai ales ca, in marea lor majoritate, aceste mancaruri sunt pregatite cu mult mai mare atentie pentru sanatate.
Totusi, nu despre aceasta doream sa povestesc, ci mai degraba despre o intamplare amuzanta legata de butaforia la care au recurs cei care conduc stabilimentul in incercarea de a convinge trecatorii sa-i calce pragul. Plimbandu-ne prin zona, copilul a observat statuieta din lemn pictat care strajuieste intrarea in restaurant, dar a remarcat si faptul ca personajul pe care il reprezinta nu prea seamana cu oamenii pe care i-am intalnit pana acum. Ceva il deosebeste si il face interesant, iar intrebarile legate de infatisarea lui au curs ca un torent dupa o temeinica ploaie de vara.
Un singur lucru l-a inteles copilul fara sa aiba nici macar un dubiu. "Omul" se afla acolo cu un scop precis: trebuia sa ii ajute pe cei nehotarati sa paseasca pragul restaurantului si sa deschida pungile...

Amuzant este ca fara sa avem vreo discutie despre aceasta, copilul i-a dat un nume indeletnicirii pe care o facea batranul chinezoi de lemn, demna chiar de inscrierea in nomenclatorul de meserii:

- Tata, asta-i "poftitorul"!
.

Pole position

Era una dintre cele mai toride dintre zilele pe care le-am petrecut la Galati. Am mers impreuna in parcul in care mergeam foarte des pe vremea cand eram licean. Acolo am trait multe dintre momentele pe care mi le amintesc cu mare placere, dar mai ales imi amintesc cum treceam il strabateam grabit in fiecare dimineata, in drumul spre scoala.

Am fost foarte mirat sa constat ca apoape nimic nu s-a schimbat in interiorul sau, inafara de arborii cu mult mai semeti acum. Acolo, in interiorul acelorasi garduri, sfidand parca frenezia invadarii beznetice a spatiilor comerciale incropite peste noapte, acolo am simtit o ramasita din izul anilor pe care i-am lasat in urma, demult.

Ceea ce m-a intristat insa cel mai mult a fost faptul ca "tabla de sah" pe care am regasit-o in centrul acestui parc a ramas fara piesele de jumatate de stat de om, iar in chiar mijlocul ei a aparut infipta in beton o teava asemanatoare unui catarg caraghios. Daca in cazul pieselor de sah mi-a fost foarte clar ca in nebunia generala generata de pretul mereu crescator al fierului vechi, unii i-au gasit cu totul alta intrebuintare, pentru teava implantata in tabla de sah, oricat am incercat, nu am putut sa gasesc un rost acestei aparitii.

"Oraselul copiilor" din Galati, pentru ca asa se numea pe vremea in care strangeam ploaia in plete si credeam ca sunt nemuritor, isi duce discret povestea mai departe...

Noi, simpli trecatori prin acest colt uitat de timp, am intrat intr-un circuit ad-hoc al aducerilor aminte, de aceasta data din pole position.

J'adore - Decât cea mai ciorbă bună

Doua saptamani am fost oaspeti in Galati, orasul care ne cheama si ne respinge aproape in egala masura, care ne incanta pana aproape de sublim, apoi ne pedepseste cu cate un dus rece.

In toate aceste zile, inainte de somnulde pranz, drumrile noastre au trecut pe la o mica terasa de cartier, locul in care am gasit "decat cea mai buna ciorba", mereu proaspata, mereu cu gust de ciorba acrita cu bors adevarat, mereu cu iz de fiertura magica "data-n foc" si sfaraind pe plita bunicii de la Chiraftei.
Poate ca acest articol ar fi fost un advertorial daca acest loc de festin culinar al supelor acrite ar fi facut macar un gest firesc ca sa se promoveze, spre exemplu sa isi faca si un site, macar. Si totusi, motivat de o simpatie reciproca mai veche, patronatul ne-a oferit la sfarsitul fiecarei mese cutie de coca-cola.

Recomandam oricui se afla in trecere prin Galati, in calatorie de placere sau doar cu treburi sacaitoare, sa caute locatia aflata aproape de iesirea din oras, chiar la bulevard, avand convingerea ca este necesar doar sa guste pentru ca apoi sa se intoarca de fiecare data cand drumurile l-or readuce pe aici.

J'adore - "Decat cea mai buna ciorba"!

Galati, Masita Shop

Vacanta petrecuta la Galati a fost un prilej foarte bun de a cunoaste orasul, de a vedea locuri prin care si copilaria mea si-a consumat momentele sale de curiozitate, incantare sau tristete pasagera. Nu cred ca mai exista vreo sansa de a ajunge sa locuim acolo, dar chiar si asa, simt o mare impacare atunci cand imi vad fiul simtindu-se atat de bine si acolo, adaptandu-se ca intr-un al doilea sau mediu familiar.

In plimbarile zilnice, aproape fara exceptie, unul dintre momentele savurate la maxim era vizita in magazinul deschis de reprezentanta Masita Romania. Asa cum era de asteptat, in acest loc Otelul inca mai este campioana, majoritatea materialelor incercand sa readuca in memoria celor care ii trec pragul un capitol de glorioasa istorie sportiva locala. Chiar daca eu nu sint foarte incantat de marketingul agresiv, nu pot sa nu accept ca la varsta copilariei toate aceste insemne au alte valori, produc trairi care pot declansa pasiuni ulterioare.

Una peste alta, Masita Shop a fost un loc in care zambetul ne-a fost sincer, chiar daca in Champions League nu mai suntem decat in amintire.
.

In vizita la Tyson

Am scris de cateva ori pe acest blog folosind o sintagma facuta celebra de unul dintre filmele copilariei mele, "Binecuvantati animalele si copiii".
Vacanta noastra nu este nici pe departe una care sa rupa gura targului, insa are franturi pe care o minte cu fragezimea celor cinci ani ar putea sa le pastreze ca fiind de toata povestea. Pentru noi, o bucatica din Galati o reprezinta Tyson, un superb exemplar de cane corso la pubertate.
L-am reintalnit cu mare bucurie, mai ales ca joaca parea sa-i priasca mai mult decat ne imaginam, in ciuda caniculei cinuitoare.
Si mai interesant este faptul ca Tyson se apropie de momentul la care urmeaza sa merga la monta, iar noi avem promis unul dintre primii sai pui.

Judecand dupa talia adolescentului Tyson, am tot stat si m-am gandit cu este sa traiesti cu el intr-un apartament de bloc? Oare nu ar fi mai bine sa mai astepte si sa faca pui la maturitate, poate chiar spre varsta a doua? Nu de alta, dar pana atunci poate reusim si noi sa avem o casa modesta, dar pe pamant...

Jancker, un mic antrenament la Galati

L-am cunoscut in urma cu aproape un an, la un meci intre echipele oraselor noastre de suflet. Atunci, am mers in galeria Otelului din Galati care juca impotriva FCM-ului muresean. Am trait atunci momente frumoase, asa cum tot mai rar mai pot si intalnite pe stadioanele de la noi, tot mai mult atinse de metastaza intereselor fatise.
Jancker este porecla unui om care de cativa ani este mereu alaturi de echipa pe care o iubeste, la antrenamente, la meciuri, in cantonamente. L-am reintalnit in curtea scolii 28, unde noi ne faceam antrenamentul de seara. Am facut cateva pase impreuna, am mai incercat sa invatam cate ceva... apoi am mers la bere, ca baietii, dupa meci. Am mai vorbit de unele, de altele, ca intr-o amiaza de duminica torida.
Nu am putut insa sa nu ne amintim despre una dintre cele mai frumoase amintiri care ne leaga de echipa din Galati, la care Dan Neculcea, zis Jancker, a avut o contributie decisiva. In primavara am venit de la Targu Mures pentru sa intram in teren alaturi de Liviu Antal, dar si sa primim de la el tricoul de Champions League. Pentru ca autocarul nostru intarziase foarte mult, riscam sa nu mai ajungem in timp util, inainte de prezentarea echipelor. Atunci am avut surpriza ca Jancker sa ne astepte chiar la scara, sa ne treaca in cea mai mare viteza prin cordoanele de jandarmi si politisti, apoi sa ne duca la vestiarele echipei.
Restul a fost o poveste foarte frumoasa.

Nespălata

Am poposit in orasul de la Dunare intr-seara in care caldura topea chiar si sufletul. Asfaltul era ca si untul lasat la soare, iar fantanile arteziene ale orasului nu mai reuseau sa imparta o boare cat de cat racoroasa.

Spre seara, pe faleza intesata de oameni molesiti de caldura din casele lor, am zabovit pana tarziu in noapte. Doar atunci am simtit ca mai avem o sansa la putina tihna termica. In timp ce ne intorceam catre casa, intamplarea a facut sa trecem pe langa unul dintre cele mai reprezentative simboluri ale orasului, o fantana arteziana cu o istorie destul de zbuciumata, trecuta o vreme intr-o nemeritata stare de anonimat.

Putini dintre locuitorii orasului cunosc ceva despre autorul acestei lucrari, cand a fost inaugurata, cand a umblat in pribegie. Astazi, la fel de discreta ca in toata existenta ei, "Nespalata" pozeaza goala, cu o nerusinare deloc vinovata, spre incantarea trecatorilor invidiosi pentru racoarea in care este mereu invaluita.

Fara patima, mi-am amintit serile de vara in care aici se adunau tinerii cu chitarile, fara sa se cunoasca intre ei, dar poate ca vremurile acelea au apus definitiv...

Implant dentar Straumann

Pe medicul stomatolog Neculai Pamfile il cunosc de multi ani. Intamplarea a facut ca intalnirea noastra sa nu se produca in cele mai bune conditii, insa, timpul a demonstrat ca nu tot ceea ce incepe sub auspicii neprielnice sfarseste tot asa. Trecand peste problema care, teoretic, ar fi trebuit sa ne indeparteze, i-am devenit pacient, mai mult decat fidel. Cu toate ca m-am mutat de multi ani din Galati, tot la el ma tratez.

Vara trecuta, in drumul spre mare, am facut si putin turism medical, ocazie cu care am avut parte de o interventie chirurgicala de implant dentar. Am avut emotii, insa totul a fost cu mult mai simplu decat in imaginatia mea. Dupa ce am trecul printr-o investigatie cu computerul tomograf, m-am prezentat la cabinetul prietenului meu, impacat cu nevoia suferintei. Mi-a recomandat sa aleg un implant Straumann, de parca eu m-as fi priceput, mi-a explicat care sunt avantajele cu o rabdare incredibila, insa toate dicutiile erau extrem de placute.
Aproape ca a trecut un an. Problemele pe care le aveam cu dantura sunt de domeniul trecutului, iar eu ma simt incredibil de bine. De multe ori, mai ales atunci cand sunt la masa, imi amintesc momentele in care, asezat in unitul dentar, discutam despre interventia chirurgicala in care urma ca eu sa fiu pacientul. Totul parea o joaca de copii, iar noi discutam de parca altii erau eroii intamplarii.
Ca sa fiu sincer, as vrea sa fac din acest articol un advertorial, sa ii pun link, sa il afle si alti oameni, insa nu are site. Are doar o adresa de mail pe care o verifica "din ani in Paste". Aproape prizonier in cabinetul sau, Nicu munceste "zi lumina", reconstruind momente de liniste ale altor oameni care se aseaza la masa, asemeni mie.

... Si cred am sa ii fac eu un site pe care sa-l gaseasca mai usor cei care au nevoie de implant dentar.
.

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei

Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

Bodomoiu Natalia, profesoara noastra de limba rusa

"Stimate scriitor – blogger,
Mi-a atras atentia ceea ce ati scris despre profesoara de limba Rusa Bodomoiu Natalia si am fost surprinsa ca mai sunt si alti fosti elevi care o tin minte.
Eu am invatat la Scoala Generala nr. 5 din Galati inter anii 1973-1976 dupa care m-am mutat la 28 dar o tin minte pe doamna profesoara.
Eu ma aflu in strainatate de 26 de ani si lucrez cu vorbitori de limba Rusa. Zilele astea le-am povestit despre profesoara mea. Ei se mira ca inteleg aproape tot e vorbesc intre ei. Am scris numele dumneaei pe Google si am ajuns la blog. M-au surprins foarte placut cele scrise.
Stiti ceva de dumneaei?
Concluzia mea este ca poti ramine pentru generatii viu in memoria oamenilor fara sa fii om de arta, politician, erou national. Tot ce trebuie sa faci este sa fii un profesor excelent iubitor de copii si de profesie. Profesorul are harul de a modela personalitatea viitoarei generatii.
Intrebarea mea retorica este: De ce in ziua de astazi ne batem joc si ne dispretuim profesorii demoralizindu-i?"
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
Din pacate, nici eu nu mai stiu nimic despre dansa. Nimic! In schimb, acum am certitudinea ca nu sint singurul care ii mai pomeneste numele!
.

Stop pe piept si joc de glezne

15 mai 2011 este o zi in care bucuria s-a revarsat la Galati. Oameni care nu aveau nicio legatura cu fotbalul au empatizat cu frumosii nebuni ai stadioanelor, au simtit rosu, alb, albastru si au stat cu sufletul la gura asteptand deznodamantul adevaratei finale a “Ligii lui Mitica”: FC Otelul Galati – Politehnica Timisoara.

La un an distanta, exuberanta acelor momente a disparut aproape complet, multi dintre cei care atunci si-ar fi dat si sufletul pentru echipa orasului au disparut, uitand aproape complet emotiile asteptarii de ani de zile pana la aceasta incredibila incununare.

Vorbiti-le copiilor despre aceste povesti atat de frumoase. Numai asa mai pot veni si alte momente de triumf, cu rabdare, cu munca, dar mai ales cu incredere in sansa pe care o ai.

Intr-o lume in care la un an distanta, doua dintre echipele fanion ale Romaniei au fost rase complet (Poli Timisoara si Universitatea Craiova) doar pentru ca au suparat niste farisei, clubul galatean reuseste sa nu urmeze aceeasi cale. Chiar daca rezultatele nu au fost chiar cele asteptate, a mai ramas loc pentru sperante indreptatite in viitor.

“Otelul tu draga ne mai esti,
Lupta daca spui ca ne iubesti!”