Turneul e-on 2013, Targu Mures

Emotii de dimineata....
Ne-am trezit fara nicio ezitare, Peste doua ore o sa fim pe gazon, in primul meci de la "turneul e-on".
Emotii, emotii multe!

Vreau să câstig eu drapelul lui Lucian Bute de la Antena 3

Imi place si chiar propun o continuare si dupa ziua nationala a campaniei Antena 3 de trezire a sentimentului national si al respectului pentru tricolor.
Concret, daca am sa castig steagul lui Lucian Bute intentionez sa contactez Federatia Romana de Fotbal pentru a transforma acest tricolor in stindardul care sa-i mobilizeze suplimentar pe jucatorii echipei noastre nationale la meciul Ungaria - Romania din preliminariile CM 2014din Brazilia. Intentia mea este de a insoti impreuna cu colegii mei de echipa pe componentii echipei nationale de fotbal la festivitatea de intonare a imnului purtand imaginea steagului national cu dedicatia campionului mondial Lucian Bute inscriptionata pe piepturile noastre: "Cu toata dragostea pentru tara mea!"
Locuiesc in Targu Mures si, desi nu am implinit inca sase ani, sint scolar. Vorbesc bine doua doua limbi si am inceput sa o invat si pe cea de a treia. Studiez pianul de doi ani si ma pregatesc pentru admiterea la liceul de arta. Joc fotbal la clubul Speranta, iar in aceasta vara am fost cel mai tanar jucator din intreg turneul "e-on 2012". Mai mult decat atat, am fost si cel mai tanar marcator. Fac toate acestea intr-o tara din care au cam disparut "solutiile educationale colective".
Dar, si mai mult mi-as dori ca acest steag sa-l transform in simbolul unui proiect national menit sa revigoreze baza de selectie a viitorilor campioni prin crearea unor structuri neguvernamentale bazate pe voluntariat (urmand modelul SMURD), avand ca scop sprijinirea materiala concreta a copiilor care au talent.

Si cred ca pot sa-l castig si pentru ca locuiesc pe strada 1 decembrie 1918. Si acesta este un semn!

Antrenamente in nocturna

Incet, incet se apropie iarna, iar semnele sunt tot mai multe si mai evidente. Pe langa faptul ca este tot mai rece, antrenamentele incep si se termina la lumina felinarelor din parcul in care se afla terenul sintetic. Dar, aceasta schimbare le da tuturor copiilor o alta emotie a jocului, o alta determinare in a incerca sa mai invete cate ceva. Si chiar daca tot la adapostul intunericului au senzatia ca pot sa mai faca si mici gainarii, este evident faptul ca obrajii lor rosii sunt semnul sanatatii pe care miscarea le-o conserva, ba chiar o intareste.
Privindu-i cad iar prada propriilor amintiri. Ma vad in curtea scolii la care am invatat, jucand pana la epuizare pe terenul betonat, aproape pe intuneric, folosind cate o minge de cauciuc... Imi revad colegii de clasa care uitau sa mai plece spre casa. De multe ori parintii veneau ca sa isi ia odoarele acasa cu forta. Chiar si asa, copiii se lasau cu greu dusi.
Serile sunt tot mai reci, insa sunt si frumoase!

Primul antrenor, prima "Speranta"

Cine ar fi crezut ca lucrurile o sa se petreaca intr-un ritm atat de alert? Oricat optimism prostesc (parintesc) as fi avut tot nu indrazneam sa ma gandesc in urma cu mai putin de doua luni, atunci cand il duceam de mana la primul sau antrenament, ca intr-un timp atat de scurt o sa ajungem sa traim bucurii atat de intense. Asta cu atat mai mult cu cat grupa din cadrul ACS Speranta la care ne-am "legitimat" este una cu copii mai mari cu unul sau doi ani. Ne-am inscris cu gandul ca in timp o sa prindem un loc in echipa, iar acest lucru s-a intamplat cu mult mai devreme decat ne-am fi inchipuit, gratie increderii onorante pentru noi pe care a aratat-o antrenorul Dan Ungur. La primul turneu oficial, Stefan a fost titular, desi este cel mai mic jucator din cadrul acestuia, in echipa cu cea mai scazuta medie de varsta.
Imensa ne-a fost bucuria atunci cand mezinul a reusit sa si marcheze primul (si singurul deocamdata) gol al echipei noastre. O fi un semn?

Cu "Speranta" in suflet, cursa a inceput, spre necunoscut.

Ce ducem acasa

Nici noi nu mai stim. Am asistat la un meci mai mult decat dezamagitor, cel jucat cu CFR Cluj, marcat de gafe aproape incredibile ale unor jucatori care in urma cu doua sezoane faceau adevarate minuni, intr-o discretie ireala. Echipa juca serios, eficient, avea idei si rezultate concrete. Era pe val.
Cu siguranta este in firea lucrurilor ca suisul sa aiba si coboras, insa ceea ce se vede in acest moment la Otelul Galati seamana mai mult cu o prabusire a unui avion de lupta, cu scufundarea unei corabii care stia, putea, sa isi tina calea, in ciuda tuturor stihiilor abatute asupra-i.

Ne-au ramas in minte scenele din finalul meciului Otelul Galati - CFR Cluj in care debandada din cadrul clubului a iesit la iveala si a fost mai mult decat evidenta: la ciocnirea dintre Cristian Sarghi si Sergiu Costin, extrem de serioasa si care putea avea urmari dramatice, accesul ambulantei pe teren s-a putut face abia dupa cateva minute, timp in care sansa la viata a insemnat prezenta de spirit a unuia dintre cei care au patruns pe teren. Pentru o fosta campioana, un club care a respirat aerul din Champions League, aceasta intamplare poate sa aiba semnificatia dezastrului iminent.
La cateva zile dupa aceste evenimente am mers la unul dintre antrenamentele de pe terenul de joc. Atmosfera apasatoare facea din acest spectacol ad-hoc un exercitiu de rezistenta la stres. Se vedea cu ochiul liber ca o etapa s-a incheiat si ca este nevoie de o schimbare, dar nu una facut doar de dragul schimbarii. Cocotat pe o pasarela, privind inspre jucatorii din teren, unul dintre cei mai inflacarati suporteri ai lor a pus o intrebare mai actuala si mai justificata decat oricand: "Ce-i cu voi?"
Acum cateva minute am aflat ca neamtul a plecat. Cu toata tristetea pe care o resimtim, cum am putea sa nu-i multumim lui Dorinel Munteanu? Cand o sa mai putem sa ducem acasa bucuria unei victorii, speranta unei noi reusite?

Ședință tehnică - ACS Speranta

Speranta este unul dintre cele mai frumoase dintre cuvintele care pot fi asociate cu un proiect dedicat educarii copiilor, indiferent de scopul concret pe care si-l propune. Ce nume mai potrivit ai putea sa gasesti care sa descrie mai fidel sentimentul pe care il ai atunci cand te decizi sa il duci, de mana, la primul antrenament, la primul meci oficial. Dar atunci cand tu, parintele de pe margine, alergi ca sa ii ingrijesti rana primei accidentari, sa-i stergi primele lacrimi de durere, sau doar de ciuda penru prima infrangere.
Toate acestea, dar si altele, sunt visele pe care parintele le aduna intr-un balon de sapun, fara sa-i pese de fragilitatea lui. El spera si se lupta pentru ca puiul lui sa capete puterile de a razbuna toate neimplinirile de care a avut parte, meritate sau nu.
Dar, inainte de toate, de glorie si implinire materiala, speranta se leaga si de atmosfera din cadrul echipei, de conditiile creeate pentru nesterea unor viitoare caractere, ale unor prietenii care sa infrunte timpurile...
Imi este drag de fiecare data cand il vad pe antrenor cum incepe fiecare antrenament, foarte serios, cu o sedinta tehnica. Printre ei sunt viitorii campioni, nu trebuie decat sa-i asteptam, fara sa ne pierdem... "Speranta".

Primul antrenament

Coincidenta este de cele mai multe ori asemeni ursitoarei, te face sa lupti cu si mai mare inversunare pentru ceea ce iti doresti, sau poate sa te arunce in bratele fatalismului cronic, al unei deznadejdi programata.

La un an distanta de la unul dintre momentele de mare glorie ale echipei pe care o iubim, s-a petrecut un eveniment important al dezvoltarii personale: primul antrenament la fotbal si acceptarea intr-o grupa de copiii cu un an mai mare. Imbucurator este faptul ca, inca din primele clipe, micul meu fotbalist a fost in largul sau, fara inhibitii, curajos si inspirat. L-am privit cu mare atentie si mi-am dat seama ca sportul acesta ii place, ca isi doreste sa ii depaseasca pe toti ceilalti copii, ca se consuma la fiecare nereusita. Acum stiu sigur, am un luptator cu care in scurt timp am sa ma mandresc.

Poate ca peste ani am sa imi amintesc cu emotie despre aceasta intamplare simpla... am dus de mana un copil la primul sau antrenament. Eu cred ca nu-i putin.
.

Transferul lui Liviu Antal si adevaratele drame ale copilariei

Mie mi s-a cam luat atractia pentru fotbal, asta daca as putea sa spun ca am avut- o vreodata. Poate ca au existat momente, dar ele au fost legate de intamplari concrete, mare parte traite alaturi de tatal meu, pe stadionul "Dunarea" din Galati si pe alte cateva stadioane din localitatile apropiate in care FCM-ul juca. Acela era universul pe care il puteam cuprinde.
Imi amintesc clar, aproape fara urma de indoiala, cei mai multi dintre jucatori isi incepeau cariera si o incheiau in acelasi oras, de cele mai multe ori jucand pentru o singura echipa, cu care unii ajungeau in finalm sa se identifice. Asa se face ca multi dintre zeii de moment ai arenelor si-au gasit loc in sufletul nemuritor al peluzelor, intre oamenii ale caror inimi se leaga neconditionat de culorile clubului. Pentru ei, istoria clubului este mai presus decat toate zbaterile de moment, iar cei care au faurit-o sunt sfinti, cu atat mai mult cu cat ei nu jucau pentru avantajele de moment in primul rand. Calculul cinic al marketerilor din fotbal era empiric, iar jucatorii isi mai puteau permite sa aiba sentimente, sa mai aleaga cu sufletul. Impresarii inca nu existau.

Astazi dimineata, la micul dejun, am avut proasta inspiratie de a-i spune unui infocat suporter otelar ca numarul 8 de la clubul galatean a plecat la o alta echipa. Nu as fi crezut ca in sufletul lui mic exista atata patima. Putin a lipsit sa se puna pe plans, dupa care a inceput sa tune si sa fulgere, anuntand ca o sa arunce tricoul pe care si l-a dorit cu ardoare, tricou pe care in final la primit din mana celui pe care si l-a luat drept model. Totul comprimat in cateva minute grele pentru inima mea de parinte, impartit intre a proteja si a invata cu durerea dezamagirilor. Nu m-am putut opri sa gandesc la faptul ca viata urmeaza sa ucida aceasta candoare cu mult mai devreme decat ar fi normal, urmeaza sa o transforme intr-un mercantilism rece. Amatorismul nu mai este decat o poveste buna de rostit la gura sobei, acolo unde ea mai exista.
In final, am dres situatia discutand despre faptul ca intr-o buna zi o sa ajunga el in locul acela, ca poate o sa poarte chiar tricoul cu numarul 8, chiar cu mai mult succes. Toate acestea asezate in spatele lui "poate", pentru ca nu as vrea sa-l mint. Nu stiu inca daca este momentul sa afle ca in lumea pentru care se pregateste, mai exista cineva care va trebui sa-si dea acceptul, sau poate chiar sa hotarasca de capul lui: agentul, impresarul, managerul... ce nume o mai purta pana atunci.
Acestea sunt marile drame ale copilariei, cele care atunci cand se intampla nici macar nu trebuie, nu pot fi explicate. O astfel de suferinta extrem de concreta nu am mai vazut decat atunci cand ne-au fost furate bicicletele, in noaptea de mos Neculai. Da, copilaria isi are valorile ei, pe care cei mari sunt suficient de ignoranti incat sa rada de ele.
Va veni o zi in care o sa putem sa punem altceva, poate mai bun, in locul numarului 8. Pentru asta ne pregatim cu ardoare. Mai trebuie doar sa vrea si agentul....

Chiar si asa, ne raman amintirile. Poate chiar ele vor fi cele care ne vor duce mai departe, intr-o lume din ce in ce mai oarba la povestile de altadata, in care oamenii nu se vindeau numai pentru bani. Unii o faceau pentru niste culori, pentru un steag, pentru un semn.
Copilul meu a suferit pentru ca un fotbalist a parasit o echipa. Ii este greu sa inteleaga faptul ca el nici nu apartinea afectiv acelui club. Sportul a devenit o aplicatie mercantila si atat. Restul tine de naivitate, sau de marsavie. Ca in viata reala.
.

Stop pe piept si joc de glezne

15 mai 2011 este o zi in care bucuria s-a revarsat la Galati. Oameni care nu aveau nicio legatura cu fotbalul au empatizat cu frumosii nebuni ai stadioanelor, au simtit rosu, alb, albastru si au stat cu sufletul la gura asteptand deznodamantul adevaratei finale a “Ligii lui Mitica”: FC Otelul Galati – Politehnica Timisoara.

La un an distanta, exuberanta acelor momente a disparut aproape complet, multi dintre cei care atunci si-ar fi dat si sufletul pentru echipa orasului au disparut, uitand aproape complet emotiile asteptarii de ani de zile pana la aceasta incredibila incununare.

Vorbiti-le copiilor despre aceste povesti atat de frumoase. Numai asa mai pot veni si alte momente de triumf, cu rabdare, cu munca, dar mai ales cu incredere in sansa pe care o ai.

Intr-o lume in care la un an distanta, doua dintre echipele fanion ale Romaniei au fost rase complet (Poli Timisoara si Universitatea Craiova) doar pentru ca au suparat niste farisei, clubul galatean reuseste sa nu urmeze aceeasi cale. Chiar daca rezultatele nu au fost chiar cele asteptate, a mai ramas loc pentru sperante indreptatite in viitor.

“Otelul tu draga ne mai esti,
Lupta daca spui ca ne iubesti!”

"Justice for Craiova"

Cum sa nu-mi fie sila cand vad cum din disperarea unei nedreptati pe care nimeni nu vrea sa o vada, doi tineri ajung sa isi distruga vietile doar ca sa traga un semnal de alarma, gandindu-se ca cineva o sa fie sensibilizat de sacrificiul lor si o sa indrepte marsavia: Universitatea Craiova a fost un brand care a facut istorie, care a contribuit la bunastarea actuala a inbuibatilor din fotbalul romanesc, a fariseilor care se sacrifica pentru binele acestui fenomen si isi cheltuiesc averile (picate din cer si neavand legatura cu sportul). O mana de nenorociti au desfiintat pur si simplu un club care ne obisnuise sa furnizeze in continuu talente de exceptie, sa scoata capul in Europa, sa ne faca sa fim mandri ca traim in aceeasi tara cu oltenii...
Aseara, in timpul in care finala UEFA League a fost intrerupta de catre cei doi copii care dorea "Justice for Craiova" m-am gandit la Zoltan Crisan, la felul in care a murit aproape uitat, ignorat de toata lumea, apoi mi-am amintit cum ii era aclamat numele dupa meciul cu Fiorentina, acum multi ani.

Imi este mila de cei doi nefericiti! Pe ei, deja, i-am si uitat...

Avem si noi finala noastra: FCM Targu Mures - Petrolul Ploiesti

In ziua in care Aeroportul Henri Coanda geme de aterizari cate n-a adunat el de cand este intr-o singura zi, in care la Bucuresti spaniola este la ea acasa, la noi, la Targu Mures emotia are o cu totul alta fata: spectrul retrogradarii din Liga I apasa greu, iar optimismul este mai carand efectul secundar al spaimei cu care orasul asteapta intalnirea cu principala contracandidata.
Mai sunt cateva ore pana cand, din peluza stadionului Siletina, o sa ii incurajam pe jucatorii nostri, FCM Targu Mures. Cu toate pacatele lor, cu toate meritele lor, ei sunt cei care pot astazi sa pastreze echipa orasului intre cele mai bune din tara, ca sa putem sa mergem si anul viitor la meciuri in nocturna. Daca ei vor reusi sa iasa din teren cu capul sus in aceasta seara, atunci si noi vom putea sa ne intoarcem mai linistici acasa, pentru spectacolul finalei europene: Atletico Madrid - Atletico Bilbao de pe National Arena.
Pana atunci, noi avem finala noastra si o jucam cu curaj, la peluza!

Un moment al adevarului, Otelul Galati – Dinamo Bucuresti

Echipa noastra nu se mai afla in starea de gratie din sezonul trecut, sincopele par sa fie inevitabile. Chiar si asa, in seara asta o sa fim cu sufletul alaturi de celalalt oras al nostru, de culorile sale. Iar daca la sfarsitul acestei intalniri o sa fim intristati, vom trage aer in piept, apoi ne vom aminti de momentele in care acesti baieti ne-au facut cu adevarat fericiti.


Insa, pana atunci, imbracam tricoul oficial si strigam din toata inima:


“Otelul tu draga ne mai esti,
lupta daca spui ca ne iubesti!”

Zăpada mieilor

FCM Târgu Mureș este o echipă în derivă, supusă tot mai des acuzelor legate de nechibzuința cu care sunt alocați banii publici ai locuitorilor acestui oraș. Mai ales dacă ar fi să judec după ceea ce se întâmplă în teren, sumele cheltuite pentru transferurile acestei ierni par a fi nejustificate. Pe un stadion aproape plin, pe o ninsoare apoasă care trecea prin haine, am stat vreme de două ore și am așteptat să ne bucurăm pentru un gol, pentru o victorie. Am fluturat steagul ud, am strigat și am cântat pentru echipa orașului în care trăim, apoi am plecat acasă, trecând pe lângă peretele vestiarelor pe care tronează imaginea echipei de aur a AS Armata Târgu Mureș. Istorie, istorie amestecată cu frustrarea actualei neputințe.
Eu nu sînt printre cei care condamnă decizia municipalității de a-i oferi lui Marius Lăcătuș o sumă atât de mare pentru a ocupa locul antrenorului de pe banca de rezerve, însă mi-aș dori ca acesta să rămână la echipă și în cazul în care ea retrogradează, să ia decizii de întinerire a echipei, dar mai ales de încurajare a activității din curtea proprie a clubului. Nu pot să am pretenția ca "Fiara" să rămână definitiv aici, însă dacă tot a decis să-și lege numele de sportul din acest oraș, atunci ar fi potrivit ca rezultatele imediate să fie lăsate în plan secund, pe primul loc fiind un proiect de viitor cu ajutorul căruia să se poată crește o echipă mai glorioasă decât generația lui Ladislau Boloni.

În urmă cu câțiva ani, Lăcătuș își lăsa amprenta inconfundabilă și la cealaltă echipă de suflet a noastră, Oțelul Galați. O parte din laurii pe care acest club a reușit să-i câștige i s-au datorat și lui, datorită seriozității cu care a construit. Deci, rețeta există, însă ea are nevoie de multe răbdare și chibzuință, ori nu să ne pierdem speranța la cea dintâi zăpadă a mieilor, ci să visam la propriul tricou de campion.



Ieri n-am învins, iar șansele să mai scăpam de retrogradare sunt tot mai puține, însă suporterul adevărat este acela care știe să își susțină echipa necondiționat, atâta timp cât și din partea celor aflați în teren se vede dăruire pentru culorile pe care le apără, cei mai mulți dintre ei temporar.

În timpul acesta, cu bani incomparabil mai puțini, am putea să revigorăm campionatele școlare, așteptând ziua în care copiii de astăzi vor fi gata să lupte până la ultima suflare pentru culorile orașului lor, poate chiar în Champion League.

La următorul meci, cu toată recuzita, o să fim în tribună și o să cântăm pentru echipă din orașul florilor.

Tricoul de Champions League

Sunt foarte dese momentele în care mi se pare că nu mă mai regăsesc, că am rămas suspendat între două lumi, amândouă ale mele, amândouă nespus de dragi, însă aproape vrăjmașe, fiecare revendicându-si întâietatea.

A fost o vreme în care ASA Târgu Mureș era unul dintre cele mai respectate nume din fotbalul românesc, iar orașul trăia și cu mândria reușitelor gladiatorilor săi din arena verde, dar și cu dezamăgirile inerente. Copiii erau duși de mână la stadion, își găseau idoli, apoi se întorceau în curtea școlii și visau la ziua în care vor îmbrăca tricoul echipei orașului lor, poate chiar și pe cel al naționalei.

Astăzi, orașul are un alt club, cu un palmares incomparabil mai modest decât al predecesorului său, dar care a reușit să ajungă în prima ligă, ba chiar să se numere printre puținele echipe care au înfrânt campioana. Este mult, este puțin? Cine poate să răspundă? Contestatarii contabilizează ceea ce s-ar fi putut face cu banii pe care primăria îi investește în acest proiect, cu argumente foarte solide, de cele mai multe ori aproape imposibil de contestat.

Și totuși, aș îndrăzni să pun o întrebare: cine poate să știe câți dintre copiii care astăzi tremură la stadion, uneori de frig, alteori de emoție, nu vor deveni peste ani viitorii zei ai arenelor lumii, doar pentru că au găsit aici fermentul necesar carierelor viitoare. Sportul este un medicament fabulos, tocmai pentru că efectele secundare pe care le are sunt exclusiv benefice, iar cei care și-l administrează sunt adevăratele elemente viguroase, cele care duc specia mai departe. Nu este mai puțin adevărat faptul că sportul, în general, a depășit de mult faza romantică, acum fiind o adevărată industrie în care trebuie permanent să investești, în oameni, în facilități, în imagine. Toate acestea se măsoară însă în bani, iar rezultatele nu pot să apăra fără aceștia.

Mă număr printre cei care socotesc că banii pe care municipalitatea îi oferă lui Marius Lăcătuș, spre exemplu, nu sunt chiar atât de mulți pe cât ar putea să pară la prima vedere. În urmă cu câțiva ani, prin Galați trecea același om, ocupând locul pe banca de antrenor a echipei Oțelul. Făcând o excelentă echipă cu Marius Stan, clubul a reușit să își impună numele între fruntașele ligii I. Munca serioasă, răbdătoare, a dat rezultate, iar anul trecut, ca o încununare a efortului tuturor celor care și-au legat numele de această echipă în ultimii ani, Oțelul Galați și-a câștigat dreptul de a juca în Champions League.

În primăvara trecută mi-am dus pentru prima dată copilul la stadion. Acolo am asistat împreună la confruntarea sportivă dintre orașele noastre, pentru că de fiecare dintre ele ne leagă ceva, ceva nespus de puternic. Rezultatul ne-a bucurat și ne-a întristat în același timp. Am și învins, am și pierdut, dar mai ales am câștigat niște amintiri imposibil de înlocuit.

La sfârșitul campionatului trecut am triumfat, fiecare dintre echipe reușind să își atingă obiectivul. Atunci, după toate emoțiile returului, una dintre echipele orașelor noastre și-a câștigat dreptul de a îmbrăca tricoul de campioană națională.

I-am promis atunci copilului că am să fac tot posibilul ca să aibă și el propriul tricou oficial, cu numele său inscripționat pe spate și având numărul 8, la fel ca unul dintre idolii săi, Antal. După jumătate de an și după multe peripeții, am reușit ! În ziua în care va împlini cinci ani, în data de 8 martie, Ștefan o să îmbrace primul lui tricou de campion, de data aceasta din postura de suporter, cumpărat de tatăl său.
De multe ori, poveștile se repetă, iar acesta este motivul pentru care eu cred că trebuie să avem răbdare și cu cea de a doua echipă a noastră, FCM Targu Mures. Poate că într-o bună zi, atunci când fiul meu va ajunge la maturitate va reuși să îmi răsplătească acest efort de a-i cumpăra tricoul dorit. Atâta doar că, atunci am să aștept un tricou infinit mai valoros:

Tricoul de Champions League, cel câștigat!

Mihai Neșu Foundation - Don't give up

Privesc și ascult un om trecut într-un singur momoment, mai mult decât dramatic, de la extaz la agonie. Omul acesta, indiferent care ar fi dezamăgirile sale legate de proiectul abia lansat (Mihai Neșu Foundation), fie și dacă toată viața ar fi să și-o petreacă în scaun cu rotile, imaginea care îl va reprezenta chiar și postum este tot aceea a unui luptător de champions league.

La mulți ani Mihai Neșu, don't give up!

Tihnă

Aroganți în țara codurilor de dezastru

... ne-am îngăduit să dăm dovada maximei ignoranțe, a inconștienței extreme și ne-am bucurat de zăpada incredibil de frumoasă care tinde să ne acopere. Privită de aici, isteria generală din această țară în care toată lumea lansează zvonuri, care mai de care mai isterice, este o mizerabilă sută de lei în plus la salariu, strigată și acum tot de la un soi de balcon cu iz pestinențial.

Fotbal, mobilă și durere

Atunci când a împlinit doi ani am ales ca darul meu pentru ziua lui să fie o minge de fotbal adaptată dimensiunilor sale. Chiar și așa, micul balon tot mare părea.

Multă vreme a stat părăsită, când și când fiind scoasă la iveală, dar chiar și atunci tot la insistențele mele. Cu trecerea vremii însă, mingea a reușit să iasă din planul secund care părea să-i fie sortit și să treacă pe loc fruntaș, neexistând aproape zi în care să nu facem un antrenament pe holul apartamentului nostru. Iar rezultatele încep să apară, și bune, dar și rele. Bun este faptul că se întrevede apariția unui fotbalist ambidextru, însă pentru asta au de suferit mobilele din preajmă. Holul care altădată părea cât un stadion, acum nu mai încape de atâta talent și hotărâre, iar oglinzile par să tremure de emoție la fiecare șut.

"e doar un joc ușor
cu mingea la picior"

Oțelul Galați, cântec de lebădă în Champions League, la Benfica Lisabona

Nu este păcat, chiar dacă Oțelul Galați nu reușește nici măcar în ultimul meci să producă o surpriză, să aibă un rezultat care să declanșeze o noapte de nebunie în orașul în care fructul soarelui veghează cu stoicism intrarea pe Dunărea maritimă.

Nu, nu este păcat! Am convingerea că luptele intestine care au măcinat echipa s-au simțit și în randamentul echipei. Câștigarea campionatului, dar mai ales calificarea directă în grupele Champions League a fost o pălărie prea mare pentru staff-ul echipei, iar Marius Stan sau Dorinel Munteanu nu au vreo baghetă magică.

You'll never walk alone!

Această fotografie se pregătește să intre într-o legendă a orașului oțelarilor.

La meci

Mă surprinde lejeritatea cu care trec oamenii pe lângă niște performanțe ale echipelor sportive din oraș. Într-o țară în care foarte puține orașe se pot mândri cu prezența în prima ligă de fotbal, eu cred că Târgu Mureș nu știe să prețuiască o oportunitate în educația copiilor. Sigur că stadionul este locul de manifestare (uneori) animalică a unor retardați capabili să articuleze aproape numai onomatopee, dar tot stadionul este arena în care se poate vedea pe viu ce înseamnă efortul, sacrificiul pentru o idee, pentru niște culori, pentru un steag.

Era frig! Ne-am încălzit scandând alături de galerie, am bătut toba și am scandat lozinci. Sportul înseamnă și aceasta, adică să îți găsești puterea să iubești necondiționat o echipă, doar pentru că este a ta, pentru că îți reprezintă orașul. Uneori este înfrântă, dar susținerea ta oferită mai ales atunci când nu merită este fermentul viitoarelor victorii. Altfel, echipa ta se transformă într-o gașcă bezmetică, indolentă și agresivă.
.