Mingea

Intreaga copilarie mi-a fost marcata de un film pe care l-am vazut si inteles, poate, mult prea devreme: "Mingea" in regia lui Andrei Blaier. Imi amintesc foarte bine si acum cat de intrigat eram de atmosfera apasatoare, de tristetea care razbatea din fiecare cadru, o tristete indusa independent de poveste.
Mi-a ramas in minte ardoarea cu care copilul din film isi dorea o minge de piele, transformand viata tatalui sau intr-un calvar cu mult mai greu de suportat decat saracia careia trebuia sa-i faca fata. In final, parintele, dezamagit de toate nereusitele sale in a-si gasi o slujba, ajunge sa isi vanda singurul palton pe care il avea si trebuie sa infrunte iarna acoperindu-si trupul bolnav doar cu o haina subtire. Pentru ca drama sa fie si mai mare, nici chiar acest gest nu este suficient, fatalitatea lovind din nou, nemilos: ramane si fara acesti bani. Imi amintesc clar, vazandu-i suferinta cu care se intorcea acasa si punea capul in pamant, plangand pe furis, nemaiavand curaj nici macar sa-i ii raspunda copilului care numara zilele pana cand i se promisese ca o va avea.

Privesc chiar acum una dintre mingile cu care ne antrenam aproape zilnic. Este aproape distrusa, traindu-si ultimele zile. In scurt timp nu va mai fi decat un obiect dispensabil, lasand in urma sa atat de multe amintiri, unele dintre ele nespus de dragi....

Stau si privesc aceasta minge (aproape de nerecunoscut!), timp in care imi amintesc socul pe care l-am avut in finalul filmului lui Andrei Blaier. Copilul ajunge sa primeasca mingea pe care si-o dorea, insa abia atunci ni se arata amanuntul care schimba toate sensurile povestii: ultimele cadre ale filmului ne arata picioarele protezate, incapabile sa sustina trupul firav...

A fost o vacanta

Nu pot sa uit cea mai frumoasa vacanta la mare, intr-un inceput de septembrie in care vara inca nu se dadea dusa si in care “Festivalul de film de la Costinesti” inca mai gasea finantare.

Aceasta era locatia in care filmul romanesc se culcusea vreme de o saptamana, intre marea nelinistita si tarmul suveran. Seara de seara, toate drumurile duceau la “teatru de vara” unde proiectiile se tineau lant. Acolo se ingramadeau si actorii, printre spectatori. Pe vremea aceea nu existau vedete si bodyguarzi. Salbatice timpuri! Adica sa te trezesti ca vine Gheorghe Dinica sau Stefan Iordache si te intreaba daca este liber locul de langa tine. Unul singur, ca nu-i ducea nimeni sacosa cu scoicile gasite pe plaja.

A doua zi, in “VOX”, aveau loc conferintele de presa ale celor “proiectati pe panza” in noaptea trecuta. Intrarea, libera si fara obligatia consumatiei. Adica realizatorii discutau si cu plebea. Tarabostes imparteau aceeasi masa cu comatii. Ce vremuri cu apucaturi usuratice.

La o astfel de intamplare, tanarul care eram s-a dus la microfonul adunarii ca sa puna o intrebare, dar, neobisnuit fiind cu multimile si cu discursurile, s-a fastacit. Atunci, observand momentul de blocaj, o tanara subtire ca o trestie si frumoasa ca un inger i-a intins o mana si i-a rostit cateva cuvinte linistitoare. Era aceeasi tanara pe care o stia dintr-un film drag si care coborase de pe ecran pentru a-l imbarbata. Adica “Septembrie” continua!



Apoi, vremurile s-au schimbat. Comatii nu mai stau la aceeasi masa cu tarabostes.

Tot atunci am baut o bere, ca baietii, la aceeasi masa cu Ovidiu Bose Pastina.
Merita si el un gand!