Mi-au dat lacrimile

Nu m-am putut stapani. Pur si simplu nu am putut, desi am stiut ca urma sa urce pe scena salii de festivitati a liceului de arta alaturi de doamna profesoara ca sa cante o piesa impreuna. Om deprins cu exercitiul gestului care sa-i dea incredere viitorului artist, mi-a soptit la ureche doar cateva vorbe: " Este important sa auda cateva aplauze! "

Si asa a fost! Iar eu filmam acest moment cu ochii in lacrimi. De ce mi-ar fi rusine de asta? De ce? Oare cati parinti m-ar invidia pentru ceea ce am trait astazi? Cred ca pot sa spun ca am fost fericit!

Cititorul

Este imaginea care mi-a uns sufletul in aceasta dimineata de duminica. Am simtit bucurie retinuta, dar temeinica. Bucurie venita din strafunduri, din structura cea mai intima a sufletului meu de parinte. Oare o fi sa am parte ca aceasta bucurie sa devina una de zi cu zi?

Aceasta intamplare, simpla, dar plina de semnificatii, s-a petrecut firesc, fara nicio interventie. Am fost doar un observator, adevarat, unul extrem de fericit.
Copilul meu nu stie sa citeasca, dar pare sa fie copt pentru o noua etapa din viata sa.
A venit vremea literelor, apoi a cuvintelor silabisite cu tenacitate.
Da, inca o data in viata mea, "A-na a-re me-re".
.

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit

S-a produs o premieră: mi-am dus copilul la prima petrecere la care eu nu particip. Doar l-am dus până la ușă, apoi m-am întors acasă. Recunosc, am avut o emoție pe care o definesc greu, am avut gânduri amestecate, m-au năpădit amintiri și m-au salvat speranțele pe care mi le-am făcut în ceea ce privește viitorul. Nu știu ce mi s-a citit pe față atunci când mă întorceam, dar totuși, nu am putut să nu fiu mândru că am apucat să trăiesc această zi.

Până să plecăm de la petrecere, în timpul somnului de prânz, eu am schimbat câteva vorbe pe chat-ul facebook cu o prietenă din perioada tinereții mele foarte crudă, aproape verde. Ne-am amintit cu emoție despre o petrecere din trecut, de o rochița albă cu buline pe care ea o purta, iar tot acest dialog avea loc în comentariile fotografiei fiicei ei, care are aceeași vârstă cu copilul meu. Timpul ne-a luat-o înainte!

Astăzi, Ștefan nu are nevoie de foarte multe, și nici eu!

Acum sînt fericit!

Ora de vară ne-a dat programul peste cap. În ciuda tuturor eforturilor de a face trecerea cât mai lină, astăzi ne-am trezit greu. În plus, ploua cu mult spor, deci nu puteam să mergem cu tricicleta. Totuşi, am reuşit performanţa să nu întârziem la lecţia de pian decât trei minute.
După lecţia care s-a prelungit mult mai mult decât ne aşteptam, am coborât în cea mai mare viteză şi am pornit aproape în fugă spre grădiniţă, cu pianistul meu pe umeri şi cu umbrela deasupra noastră. Atunci când ne apropiam de şcoală m-am trezit cu o întrebare insistenţă: "-Tata! Tata! Ce este aia?"
Am urmărit degetul care îmi arăta înspre asphalt şi am văzut cum ploaia întindea o picătură de ulei căzută de la o maşină. În acest timp, întrebarea se repeta obsesiv.

"-Tata! Tata! Ce este aia?
-Curcubeul.
-Curcubeul ăsta a căzut din cer?" (eu, stupefiat, îi răspund că da)
Urmează o pauză în care îmi aud respiraţia. Copilul este tot mai greu şi astfel de curse mă solicită tot mai nemilos.
În final, îmi dă şi lovitura finală: "-Acum sunt fericit!"

Rămân fără reacţie, dar într-un colţ al minţii pornesc a suna nişte acorduri ale adolescenţei mele, semn că la aşa întâmplare trebuie să-i recunosc fiului meu: "I surrender!"