Zi de sarbatoare pentru strabunica

O vedem rar, prea rar fata de cat ar merita, fata de ceea ce ii datoram. Strabunica noastra, impartita mereu intre bucuria de a ne revedea si tristetea unei noi despartiri. Fara sa o spuna nimeni, spaima ca aceasta ar putea fi chiar ultima sta la masa cu noi, asteptand momentul in care sa devina realitate concreta.
La fiecare revedere se petrece acelasi lucruri, bucuria si intristarea amestecandu-se, contopindu-se in momente de viata apasatoare, insa dureros de dragi. Chiar si asa, intalnirile acestea par sa fie cu adevarat un balsam pentru suferintele stiute, poate chiar si pentru cele nestiute. Pret de cateva minute rabufneste mandria apartenentei la un neam de oameni gospodari, deprinsi a fi fruntea satului. Atunci, trecand peste toate durerile, lacrimeaza de bucurie doar pentru ca ne vede, pentru ca simte ca-i merge neamul mai departe. Numele este important, iar ea simte ca l-a dat pe maini bune.

Location: Galati

Bocanci militari

Sunt niște bocanci soldățesti pe care tatăl meu i-a luat din magazia unei mari unități mecanizată din Galați în schimbul bocancilor cu care m-am lăsat la vatră din armata română, pe vremea când aceasta mai exista în forma ei lărgită, ca serviciu militar obligatoriu. Ei mai sunt și acum în serviciul regulat, doar că nu mai este unul în interes public, ci a devenit privat.

De multe ori, atunci când îi încalț, îmi amintesc de cele peste douăzeci de ierni în care am tăiat împreună troienele, de oamenii pe care i-am prețuit în această perioadă, de cei pe care i-am pierdut definitiv, sau cei care s-au risipit prin cine știe care colț de lume. Iarnă de iarnă mă uit împrejur și încerc să îi număr. Îi port cu mare plăcere, chiar dacă s-au scâlciat, chiar dacă branțurile din pâslă încep să se macine asemeni unui pulover din lâna căzut în puterea moliilor.

Însă cel mai des, îmi amintesc foarte clar ziua în care a murit bunicul meu, Palade (zis Butuman), țăran de frunte din satul Chiraftei, pe Valea Covurluiului. Era o iarnă extrem de geroasă, iar eu eram un simplu soldat în termen aflat într-o aplicație desfășurată în câmpul deschis de lângă Lacul Sărat. Instalasem corturile militare în care urma să se desfășoare toată activitatea și în care trebuia să și dormim. Era un frig îngrozitor, iar noi ne străduiam să aprindem focul în soba instalată în grabă. Fumul era insuportabil. Ieșeam afară, plângeam de frig, intram în cort și plângeam din cauza fumului. Adevărată scena de cosmar!

La un moment dat, cineva m-a anunțat că murise bunicul meu și că pot să plec în permisie, trei zile. Am pornit aproape imediat, luând doar ranița pe care o aveam cu mine, fără să mai trec pe la unitate. Cea mai mare parte a drumului am făcut-o pe jos, printr-o zăpadă care scârțâia sub pas. Seara, târziu, am ajuns aproape epuizat de drum. M-am descălțat, cu gândul să-mi le încălzesc puțin, preț de câteva minute, urmând apoi să merg și eu la priveghi. Din cauza căldurii, simțeam furnicături aproape dureroase. Când am crezut că am rezolvat problema, am vrut să mă încalț cu aceeași bocanci cu care venisem, însă am constată că picioarele îmi erau atât de umflate, încât bocancii păreau am fi ai unui copil.

Bocanci dintr-o lume pierdută, extrem de dragi mie, tocmai pentru că au fost cu mine la greu, fie și numai din când în cand...

(Bunicului meu, cel care se sfârșea exact cu 24 de ani in urmă)

Frățiorul

Se întâmplă din când în când să mai scot din sertar fotografiile pe care l-am adunat de-a lungul timpului, să le privesc tăcut și să mă las în voia unor amintiri dragi. Chiar dacă unele poartă cu ele un iz de tristețe, aceste cartoane îngălbenite îmi sunt de cele mai multe ori un balsam pentru dezamăgirile cotidiene.

În urmă cu patruzeci de ani, în curtea casei bunicilor de la Chiraftei, se așeza pe o pelicula de celuloid un moment banal: doi frați pozau pentru a face mai ușoare viitoarele aduceri aminte.

Privindu-i pe cei doi copii din fotografie, de fiecare dată îmi amintesc și despre o parte dintre personajele care mi-au populat copilăria, unele dintre ele reușind să îmi lase imagini imposibil de șters. Chipurile lor, deși prea puțin salvate în fotografii, și-au păstrat pe veci un loc în sufletul meu.

Patruzeci de ani. Patruzeci și un pic!

Recoltele lăsate neculese

Ani în șir am luat parte la culesul viilor bunicilor mei, apoi pe cele ale "întregului popor" (în practica agricolă din liceu), mai târziu pe cele ale noilor mei bunici, cei dobândiți...

Îmi este dor de serile acelea în care cădeam frânt de oboseală, lipicios din cap și până în călcâie de la poama prelinsă din coșurile de nuiele în care o culegeam. Sigur, acum văd altfel rosturile, sânt mult mai tentat să prețuiesc simbolurile fiecărei întâmplări ale acestui ritual.

Bunicul meu și-a iubit toate roadele și a știut să păstreze sărbătoarea fiecărei zile a culesului. Erau zilele în care oamenii făceau semnul crucii cu mare evlavie, își plănuiau (atât cât puteau) viețile lor anoste.
Mi-am amintit cum era în casa bunicilor privind gutuile adevărate, aproape palpabile ale Teodorei, am retrăit emoția simplă a culesului la vie. Am revăzut gutuiul din fața bucătăriei de vară, dar și poamele acestuia stând înfășate în hârtie de ziar din geamul odăii în care era războiul de țesut. Câte amintiri în câteva imagini comune multora dintre noi!

Bunicul meu, Palade Butuman din Chiraftei, a fost un om pe care viața la chinuit, i-a furat tinerețea. Întâi războiul, apoi pușcăria pentru că era chiabur, apoi viața de ceapist.

Lui, bunicului meu, îi datorez multe dintre lecțiile de viață care mi-au venit atunci când trebuia, servite mereu cu câte o poveste, poate chiar fabricate. Avea de crescut un moștenitor, iar eu sânt una dintre recoltele sale lăsate neculese.
.

Printre pompe

M-am săturat de explicațiile motivelor pentru care prețul combustibililor nu mai pot decât să crească, niciodată să scadă. Niciodată, sub niciun chip!

Tot o Sfântă Maria

Un alt motiv al sosirii noastre în Galaţi este şi faptul că bunica/străbunica noastră a fost diagnosticată de curând cu o boală cruntă, aceasta reuşind să-i umple de veninul durerii ultima parte a vieţii. Vârsta şi bolile au reuşit să o facă să îşi dorească sfârşitul, să renunţe la orice formă de luptă pentru o secundă, o săptămână, o lună în plus. Nu mai ascunde asta.
Când am ajuns la ea au podidit-o lacrimile. I-a bocit câteva minute pe toţi dintre cei mai dragi plecaţi din viaţa ei, umbre impasibile la suferinţa ei, însă prezenţi în fiecare dintre clipele pe care le trăieşte. I-a jelit pentru că ei nu au avut şansa să trăiască ceea ce trăia ea în acele momente, adică să ne vadă pe noi. A făcut asta ca şi cum s-ar fi simţit vinovată pentru că le-a supravieţuit, că ea a trăit şi a fost cea care s-a îngrijit pentru fiecare de rosturile pomenirii numelui.
Fotografia aceasta mă emoţionează până la lacrimi pentru că atunci când o privesc sânt tentat să mă întreb dacă nu cumva am reuşit să-i aducem leacul izbăvitor, bucuria supremă care a făcut-o să întinerească, aşa cum o ştiam pe vremea în care aşteptam iarna ca să vină mai ales de dragul gutuilor rânduite la geam, învelite în hârtie. În casă trosneau lemnele în foc, iar femeile torceau lâna sau lucrau la războiul de ţesut.
Astăzi, este de Sfânta Maria, iar noi o avem pe a noastră, cea care ne-a arătat atât de multe dintre rosturile simple, ale ţăranului curat la minte şi la trup. Ar fi o mare bucurie să ştim că măcar pentru puţin timp am reuşit să îi vindecăm suferinţele, iar zâmbetul este acela din urmă cu mai bine de patruzeci de ani, al tinerei bunici care era...

Pădurea de salcâm

Păstrez amintirea unei păduri care pornea din spatele casei bunicilor mei, o pădure de salcâm aşezată între două coline. Acolo am văzut şi auzit pentru prima dată o armă de vânătoare, tot acolo am rătăcit adesea în primăverile copilăriei după ghiocei, toporaşi şi viorele.

Îmi amintesc cum m-am minunat atunci când am citit în "Morometii” cât de valoros era salcâmul lui Ilie, cel pentru care era dispus să facă cele mai mari sacrificii imaginabile, tocmai pentru că îşi măsura avuţia şi cu ajutorul lui.

Acum un an am trecut prin faţa casei din Chiraftei şi m-am oprit câteva minute ca să privesc, să-mi amintesc câte ceva. Am privit în lungul văii dintre cele două coline şi nu am putut să nu mă întreb dacă măcar jumătate dintre dintre salcâmii acelei păduri au dus câte un copil la şcoală, asemeni lui Neculai Moromete.
Pădurea de salcâm din spatele casei bunicilor nu mai există decât în mintea mea, poate şi a altor bătrâni in agonie! Ei aşteaptă şi acum să mai innebunească, oricât de puţin, salcâmii...
.

Dimineaţa cu miros de iarbă cosită

Astăzi am purtat o discuţie despre mirosuri. Am fost surprins să aflu că atunci când nenea taie iarba miroase frumos. Nu am putut să-l contrazic, însă mie mi-a fugit gândul la căruţa plină cu fân proaspăt cosit intrând pe poarta gospodăriei bunicilor mei, având deasupra, cocoţat precum moţul, un copil cufundat până la jumătate în grămadă.
Da, miroase frumos iarba, indifernt de ani care trec, indiferent de meleagurile pe care se întâmplă să crească. Atunci când o loveşte coasa, iarba ştie să îşi răspândească mireasma furată din Eden.
.

Mâna Maicii Domnului

Seară trecută am fost la ţară, la Idrifaia.
Aproape un sfert de oră am stat pe o canapea veche şi am privit cum plouă peste tufa din faţa casei, Mâna Maicii Domnului aşezată între ploaia de vară şi mine. Mirosul florilor mă făcea să mă rup de tot ceea ce se întâmplă în jur şi să nu mai urmăresc decât picătura prelingându-se din petală în petală.

Am închis ochii, preţ de câteva secunde. Atunci m-au năpădit alte picături, căzute în urmă cu aproape patruzeci de ani, la Chiraftei, în casa bunicilor. La fel de tare ploua si atunci, iar eu priveam picătura în timp ce se prelingea pe gutuia pe care urma să o pun în geam, învelită în hârtie, mai spre toamnă.

La fel ploua şi atunci, mâna maicii mă mângâia doar că să nu mă sperii, iar acea mână păstra mirosul pâinii din cuptor...
.

Rosturile, Buia Tiţa

Străbunica este unul dintre principalii beneficiari ai acestei călătorii. Anii nu mai aşteaptă şi au anunţat că îşi vor drepturile, într-un mod foarte direct şi fără echivoc. Nu mai aude aproape deloc, abia mai respiră, însă ochii au păstrat un soi de căldură pe care îl recunosc tocmai pentru că a existat întotdeauna. Privind-o în preajma strănepotului ei, nu pot să nu remarc o aură atât de intimă care vrea să protejeze cel mai tânăr mugur al neamului ei. Este căldură sângelui trecut din vlăstar în vlăstar, dar mai ales un ultim clocot de trufie a numelui care merge mai departe, semn că nu i-a fost trudă în zadar.

Pentru buia Tiţa propria trecere a timpului se măsoară în vizitele pe care mai reuşim să i le facem, fără să ştie niciodată dacă o să mai existe o altă dată. Restul este o aşteptare fara istorie... plină de rosturile pe care doar ea le mai ştie.

Cade seara peste măr

Sunt multe locuri minunate, binecuvântate de Dumnezeu şi innobilate de trecerea oamenilor, mai ales cei simpli şi curaţi, adevăraţi sfinţi fără vreo şansă la canonizare.
Trăiesc cu amintirea casei bunicilor mei şi a bradului pe care l-a plantat mama mea chiar în fata ei. Acum câteva zile am aflat că este şi acum la locul lui, la fel de falnic. Nimic nu mai este al nostru, al familiei, însă amintirile le ducem cu noi, cei care nu ne-am săvârşit din această viaţă.


Pentru copilul meu casa de la Chiraftei nu poate să fie decât o poveste, însă am să fac tot posibilul să fie cât mai concretă şi adevărată. Acolo sunt toţi cei care l-au aşteptat ca pe un mântuitor, în zadar pentru ei.

În schimb, atât timp cât va trăi, va păstra în minte imaginea casei de pe unul dintre dealurile Tarnavei, amurgul pe unul dintre dealurile din Idrifaia. Aici vor aştepta cei din familia lui pe cel care o să le ducă numele mai departe, fiul lui, nepotul, stranepotul... totul in jurul mărului pe care tatăl său l-a plantat atunci când s-a născut. Mărul, chiar el o să-l facă să-i fie dor de acasă.

O strabunica oarecare

Am plecat din Bucuresti, chiar daca nu am reusit sa atingem toate punctele pe care mi le-am propus. Asta pentru ca am pastrat cu rigurozitate maxima programul pe care il aveam si acasa. Trezire, mese, culcare, dupa ceas! Doar in seara in care ne-am intalnit cu Iris am facut o mica derogare.
Mi-am facut probleme pentru drumul pe care urma sa-l facem cu masina lui Danut, insa, am vrut sa profit de ocazie si sa-l duc pe copil la Galati. Special pentru bunica mea, singura supravietuitoare dintre bunici. Am ajuns la matusa mea cu precizie de ceasornic pentru a putea manca si apoi pentru a da stingerea.... militareste.



A doua zi, foarte de dimineata, la usa a sunat cineva. Strabunica nu mai putuse sa doarma si venise sa-si vada stranepotul. Abia mai respira. Cu sanatatea subrezita, drumul facut in graba o facea sa horcaie sacadat. Este greu de povestit felul in care l-a strans in brate, felul in care privind copilul si-a bocit fiul (bunicul copilului si tatal meu). Taranca din ea a iesit la iveala. Am vazut cum se bucura ca are cine sa duca mai departe agoniseala si numele. Cand s-a mai linistit, privirile s-au schimbat in ceva mult mai induiosator. Am simtit cum incerca sa-l invaluie in descantece de marire si de sanatate. Nu am reusit sa-mi dau seama daca pe copil il privea, sau, oarecum resemnata, privea catre cei pe care i-a pierdut. S-au dus la fel ca gutuile invelite in hartie de ziar si puse la pastrare, pe "lada cea mare" din "casa din vale".






Am hotarat sa mergem pana la tara, acolo unde mi-am petrecut mare parte a copilariei, la Chiraftei, un sat destul de sarac si de chinuit. Am vrut sa treaca si copilul meu prin curtea casei pe care bunicii mei au ridicat-o din nimic, dupa intoarcerea bunicului din puscariile comuniste. Tineam minte gutuiul din fata bucatariei de vara. Mi-as fi dorit sa mai vad marul sub care barbatii familiei noastre jucau "arolo" si de care era agatat, mai mereu, un cantar aprope istoric. Nu am mai avut puterea sa intru in curte ca sa vad daca noii proprietari sunt acasa si daca ne lasa sa le calcam batatura. Am fotografiat casa si am plecat. Bunica a suspinat. Cu siguranta, la aceasta casa o sa ne mai intoarcem pentru ca poarta amintiri de suflet. Iar cea mai de suflet amintire este bradul din fata casei, pe care mama mea l-a plantat, putin inainte de a se pierde. Noul proprietar nu l-a taiat, semn ca asteapta o iarna mai grea decat cele de pana acum.




Si pentru ca eu mai cred in omul care stie sa pastreze, orice, iata si pe fratele si cumnata bunicului meu, stand drepti, in ciuda anilor pe care i-au strans, in fata covoarelor facute in iernile lungi ale tineretilor lor, sau, ale bunicilor lor. Unchiul Stefanica si matusa Pachilita. Ar fi putut sa fie ei in locul Morometilor. Si, totusi, nu sant!
Covoarele din spatele lor au mai mult de doua sute de ani.
Privindu-i, nici nu mai stii ce sa spui: e mult, e putin?