În această dimineaţă, în timp ce îmi exercitam una dintre
obligaţiile de părinte responsabil, am mers câteva minute în spatele unui bătrân gârbovit. Acesta avea în mână o sacoşă de plastic în care îndesase o tufă de busuioc atât de mare, încât mai mult de jumătate era afară.
L-am urmărit cu răbdare până a ajuns în mica piaţă din cartierul nostru şi s-a aşezat într-o margine, locul unde a pus sacoşa direct pe caldarâm. Nu ştiu cât spera să obţină, nu ştiu dacă cineva era interesat de marfa expusă, însă ştiu că în răstimpul cât i-am urmărit paşii am văzut mai mulţi oameni întorcând capul şi minunându-se de izul răspândit în calea sa. Părea a răspândi un elixir al curăţeniei, al desfătării minţii, al răsfăţării tuturor simţurilor.
Am pornit către casă având pe retină sacoşa aceea meschină, incapabilă să cuprindă nici tufa, nici izul pentru care până şi Dumnezeu a simţit nevoia să-şi aducă această plantă în Casa Lui şi să o folosească întru curăţirea celor lumeşti.