Am devenit școlar

S-a petrecut pe neasteptate, dupa ce am vazut ca locul sau nu mai era la gradinita. Revenirea in locul pe care il lasase cu cateva luni in urma pentru a se bucura de vacanta nu mai semana aproape deloc cu ceea ce stia. Nici copiii nu mai erau aceeasi. Cei mai multi dintre ei plecasera in clasa 0 sau in clasa I. Doamna educatoare cu cere pornise la drum in urma cu trei ani a iesit la pensie. Prea multe schimbari!
Nu pot sa uit, in chiar prima zi, cand am intrat in sala de clasa, copilul a privit in jur si mi-a fost evident faptul ca nu reuseste sa se regaseasca. Dupa o scurta ezitare, a mers si si-a luat o coala de hartie si creioanele colorate si s-a pus pe desenat. Aveam sa aflu atunci cand am venit sa-l iau acasa, la pranz, ca aproape toata ziua doar asta facuse, prea putin interesat de cele ce se petreceau in jurul sau.
Deloc linistit, avand spaima parintelui care nu vrea sa isi forteze copilul sa faca ceva ce este peste puterile sale, am luat hotararea cea mai grea din acest an: am devenit scolar.

Boboceii

Am văzut un bondar care se rotea în jurul unei flori, mereu căutându-şi (aparent) ceva mai important de făcut.
Ea, floarea, cu o clipă înainte de a înflori, mai trufaşă decât ielele, ştia să aştepte, iar roşul se ducea înspre purpură...

Simplă perspectivă, pretext pentru subiectivism.

Boboceii

Astfel de întâmplări, petrecute la ţară, acolo unde confortul nu este chiar la el acasă, pot să convingă pe oricine că veşnicia, dacă există, doar acolo poate să îşi aibă rădăcina. Ce poate să fie mai frumos şi mai sănătos decât să vezi boboceii cum se cresc unul pe celălalt, cum descoperă împreună fel de fel de lucruri de o "importanta cruciala”, dar de o inutilitate dezarmantă.
Cu toţii tânjim după asfalt, apă curentă, încălzire centrală, lift, interfon, interneta... uitând câtă bucurie poate să îţi aducă doar un schimb de priviri, într-o amiază de primăvară, pe unul dintre dealurile care străjuiesc Târnava Mică.

Este atât de multă frumuseţe pură, că nici nu îţi vine să mai ştii de nimic altceva. Apoi îţi aminteşti de faptul că există şi nevoile unei educaţii, că îţi doreşti să ai acces şi la nişte spectacole, diverse lucruri lumeşti, fără care nu prea mai poţi trăi. Pui capul în pământ şi porneşti către casă, promiţându-ţi că nu o să dureze prea mult până ai să revii, tot pentru ei, pentru bobocei.