Întingând cu pâinea în zeama bolborosindă

Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut...
Mi-am amintit chiar acum felul in care o pandeam pe bunica noastra atunci facea cate o tocana, ca sa inmuiem painea in zeama mancarii care fierbea pe aragaz. Imbiati de miresmele raspandite in toata bucataria, rupeam bucati de paine pe care le puneam in furculita, apoi, cand prindeam un moment de neatentie a bunicii, ne repezeam catre oala de tuci in care obisnuia sa gateasca. Putine mancaruri erau mai gustoase decat acele bucatele de pita zemoasa. Aproape ca nu ne mai puteam opri, de cele mai multe ori bunica fiind nevoita sa ne goneasca pentru ca mancarea sa nu ramana doar cateva bucati de carne.
De prisos sa mai povestesc faptul ca toata aceasta magie a gustului dura pana in momentul in care mancarea era gata, iar focul era stins. Din acea clipa nimic nu mai era la fel, iar painea inmuiata nu mai avea nicio valoare.
Pierd gustul povestii, pierd motivatia asteptarilor infrigurate. Bolboroseala continua isi pierde rostul, narile nemaiputand sa prinda aburul cu izul stiut... mult prea des imi este pofta de o pastrama de oaie cu sos rosu, asa cum numai tata stia sa o faca.

Pastrama de oaie a la Idrifaia

Pe vremea cand traiam in Galati, la vremea aceasta, in fiecare an, tata avea obiceiul de a pune cate o oaie la pastramit. Aproape ca era un ritual pe care il repeta de cateva ori pana la sarbatori. In foisorul din fata casei lui se adunau cu regularitate prietenii si vecinii sai, iar la cativa pasi, in gradina, gratarul sfaraia cu temei. Asa ii gasea seara de cele mai multe ori, cu pastrama si paharul in fata. Stateau si vorbeau cate in luna si in stele...
Zilele trecute am petrecut cateva ore pegatind o pastrama dupa reteta tatalui meu. Mi-am amintit felul in care stateam in foisor si curatam carnea de seu si de pielite pentru ca rezultatul sa fie maxim. Fara conservanti, fara arome, fara aditivi. Mai natural de atat nu se poate. Chiar daca reteta este a tatalui meu, as spune totusi ca aceasta pastrama de oaie este una "bunatatile din Idrifaia".

Salam de casa, fara "e"-uri

Cu ani in urma, in orasul meu exista singura facultate de chimie alimentara din tara. Acolo se scoleau toti cei care urmau sa se ocupe de alchimia aurului din stomac, tot mai greu de gasit astazi si tot mai impur. Tin minte ca inca de pe atunci mi-am pus intrebarea legata de aceasta asociere de cuvinte: chimia si alimentul mi se pareau a fi precum uleiul si apa. Bineinteles ca logica exista si ca aceasta stiinta ar fi esentiala pentru sanatatea noastra, a tuturor, daca cercetarile nu ar merge aproape exclusiv in directia adaugarii a cat mai multe ingrediente artificiale, unele chiar nocive, avand ca singur scop profitul.
Imi amintesc salamurile copilariei mele, pe care nu puteam sa le pastram decat cateva zile, timp in care isi schimbau culoarea si ne atentionau discret ca timpul lucreaza.... astazi, majoritatea preparatelor imbatranesc prin galantare pastrandu-si nefireasca infatisare, asemeni tabloului lui Dorian Gray.
Salamul nostru, facut in casa, poate ca nu are culoarea, consistenta sau gustul "minunatiilor" cu care carmangeriile ne ispitesc, insa, cu siguranta, sunt neatinse de chimia vremurilor pe care le traim...
Cat om mai putea si noi sa facem asta... fara aditivii minune.