Prima zi de școală, fotografia unui start spre viitor

Grea a fost decizia schimbarii din mers, hotararea de a ne complace intr-un mediu pe care il cunosteam bine, dar care nu mai era al nostru, sau de a sparge inca o bariera, de a patrunde intr-o lume noua si plina de provocari neasteptate.
Odata ce zarurile au fost aruncate, am pornit cursa de urmarire si am depus cererea de inscriere in clasa 0, ne-am programat la testele pe care ceilalti copii le-au facut in primavara trecuta. Totul contra cronometru! Totul trecut fara probleme. La capatul acestor adevarate incercari am avut bucuria sa imi vad puiul in prima lui zi de scoala, iar marea mea bucurie a fost sa constat ca, defapt, chiar acolo era locul lui. Gradinita a devenit o amintire frumoasa, dar amintire.
Stau si privesc aceasta fotografie. Peste ani, ea va fi reperul unui start catre acel viitor.

Cu Dumnezeu inainte!

Am devenit școlar

S-a petrecut pe neasteptate, dupa ce am vazut ca locul sau nu mai era la gradinita. Revenirea in locul pe care il lasase cu cateva luni in urma pentru a se bucura de vacanta nu mai semana aproape deloc cu ceea ce stia. Nici copiii nu mai erau aceeasi. Cei mai multi dintre ei plecasera in clasa 0 sau in clasa I. Doamna educatoare cu cere pornise la drum in urma cu trei ani a iesit la pensie. Prea multe schimbari!
Nu pot sa uit, in chiar prima zi, cand am intrat in sala de clasa, copilul a privit in jur si mi-a fost evident faptul ca nu reuseste sa se regaseasca. Dupa o scurta ezitare, a mers si si-a luat o coala de hartie si creioanele colorate si s-a pus pe desenat. Aveam sa aflu atunci cand am venit sa-l iau acasa, la pranz, ca aproape toata ziua doar asta facuse, prea putin interesat de cele ce se petreceau in jurul sau.
Deloc linistit, avand spaima parintelui care nu vrea sa isi forteze copilul sa faca ceva ce este peste puterile sale, am luat hotararea cea mai grea din acest an: am devenit scolar.

Salam de casa, fara "e"-uri

Cu ani in urma, in orasul meu exista singura facultate de chimie alimentara din tara. Acolo se scoleau toti cei care urmau sa se ocupe de alchimia aurului din stomac, tot mai greu de gasit astazi si tot mai impur. Tin minte ca inca de pe atunci mi-am pus intrebarea legata de aceasta asociere de cuvinte: chimia si alimentul mi se pareau a fi precum uleiul si apa. Bineinteles ca logica exista si ca aceasta stiinta ar fi esentiala pentru sanatatea noastra, a tuturor, daca cercetarile nu ar merge aproape exclusiv in directia adaugarii a cat mai multe ingrediente artificiale, unele chiar nocive, avand ca singur scop profitul.
Imi amintesc salamurile copilariei mele, pe care nu puteam sa le pastram decat cateva zile, timp in care isi schimbau culoarea si ne atentionau discret ca timpul lucreaza.... astazi, majoritatea preparatelor imbatranesc prin galantare pastrandu-si nefireasca infatisare, asemeni tabloului lui Dorian Gray.
Salamul nostru, facut in casa, poate ca nu are culoarea, consistenta sau gustul "minunatiilor" cu care carmangeriile ne ispitesc, insa, cu siguranta, sunt neatinse de chimia vremurilor pe care le traim...
Cat om mai putea si noi sa facem asta... fara aditivii minune.

Culorile unei dimineți cu tihnă

Tot mai rar ni se întâmplă să ne armonizăm programele, însă în această dimineață am retrăit o parte din întâmplările școlii de vară din urmă cu un an și jumătate. Doar că astăzi am mai avut un actor activ între școlarii de conjunctură.

Cît de firesc pot uneori să cuprindă culorile niște anoste coli de hârtie! Copilărie...

Cruciada oamenilor de zăpadă

După mai bine de două săptămâni de la ceea ce pare să fie începutul unui război de uzură cu o mână de oameni care au reușit să se compromită definitiv, atât pe ei cât și pe mulți dintre politicienii acestei țări. Privesc imaginile transmise pe televiziunile de știri din Piața Universității și îi compătimesc pe cei aflați acolo, strigându-și disperarea. Arată la fel ca cei pe care îi știu din aceeași piață, însă din urmă cu douăzeci de ani, doar că acum sunt nevoiți să îndure un ger cumplit.
Nu știu dacă este realistă ideea care mi-a venit, însă mă întreb dacă nu ar fi potrivit ca noi, cei aflați la mare depărtare de București să trimitem în Piața Universității câte un om de zăpadă care să facă dovadă implicării de la distanță. Știu că poate părea un gest inutil, însă multe dintre schimbările acestei lumi s-au făcut în numele și cu sprijinul simbolurilor.

Cu ani în urmă, în fața Teatrului Național au existat niște corturi în care protestatarii începuseră să se gospodărească așa cum puteau, ca la botul calului. Îmi amintesc cum într-o bună zi, aflându-mă acolo, am surprins o întâmplare plină de semnificații: poștărița din zonă a venit între corturi și a întrebat unde poate lăsa o scrisoare pe care în dreptul destinatarului nu era trecut decât personajul colectiv numit atunci Protestatarul din Piața Universității. Cineva scrisese manifestanților ca să se scuze pentru că nu își putea lăsa copiii de izbeliște, să ia drumul Bucureștiului și să fie și el acolo, între golani. Bucuria imensă însă nu a fost dată de mesajul în sine, ci mai degrabă pentru simbolul câștigat: protestatarul își câștigase o adresă pe care Poșta Română i-o confirmase, fie și numai datorită onestității și a seriozității unui factor poștal oarecare.
Nu pot merge la București, deși mi-aș dori, și tocmai această frustrare m-a făcut să caut altceva care să ducă bucățica mea de revoltă alături de acei oameni aproape degerați. Așa am ajuns să mă întreb dacă aș putea să trimit un om de zăpadă care să țină steagul sus, zi și noapte. Poate că un astfel de gest ar deveni un simbol pe care l-ar adopta și alți necunoscuți din orașele țării și l-ar repeta, ajungând astfel să populăm Piața Universității cu manifestanți tăcuți, dar reprezentativi pentru toată țara. Sînt convins, mulți dintre tir-iștii care merg spre București ar lua cu mare plăcere un astfel de autostopist, îmbogățindu-i mesajul cu alte și alte semnificații.

Oare am putea să pornim o astfel de cruciadă a oamenilor de zăpadă? Cum ar arăta Piața Universității ocupată fiind de către această armadă rece și tăcută, incredibil de tenace?
.

Wartburg 312, mașinile și legenda

Adevărul este că ideea mașinilor de legendă a fost genială. Produsul acesta a furat mințile copiilor și ale părinților în egală măsură. Aproape că nu mai știi care dintre ei este mai nerăbdător, copilul care acționează instinctiv, sau părintele care este reactiv?

Când spun că maturii sunt reactivi, nu mă refer la mult trâmbițata dorință a copilului ci la amintirile pe care reușesc aceste jucării să le trezească, să le scoată din cele mai întunecate cotloane ale minții. Cum să uiți mașinile copilăriei, cele la care părinții tăi poate nici nu visau, dar în care se întâmpla uneori să mai ajungi ca pasager.

Cumpărând această machetă mi-am reamintit o întâmplare simplă: cu ani în urmă, tata împrumutase o mașină ca exact ca aceasta, Wartburg, ca să mergem la țară; pe drum, una dintre roți a explodat (nici nu exista noțiunea de tubeless), iar mașina a intrat într-un derapaj care părea să se oprească într-unul dintre copacii de la marginea drumului. În ultimul moment, cu noroc și cu măiestrie, tata a reușit să treacă mașina printre pomii respectivi. Nu cred că am să pot să uit vreodată chipul palid, mâinile tremurânde și ochii umezi ai părintelui care își salvase puii. Ce de ani a câștigat atunci pentru noi!

Mașini de legendă

Mi se par scumpe, chiar prea scumpe, iar faptul că nu se vând decât însoțite de o revistă mi se pare cinic din moment ce principala țintă este constituită de "grupa mică".
Am bănuit chiar din prima săptămână faptul că prețul promoțional la care a fost lansată această serie nu era decât capcana întinsă copiilor, pentru ca aceștia să se transforme în cei mai eficienți agenți de vânzări ai companiei care a pus pe piață aceste jucării. Cinică abordarea, dar extrem de eficientă. În cazul nostru funcționează ca un ceas elvețian, motiv pentru care am ajuns chiar să-mi pun problema dacă eu aș putea să denunț această practică imorală, în care copilul este asmuțit (acesta este termenul cel mai corect) asupra părinților, bunicilor, unchilor, mătușilor, vecinilor, asupra oricui ar putea să-i ofere ultima apariție a "mașinilor de legendă".





Altfel, ideea este frumoasă. Doar la formă, fondul fiind un putregai aflat la discreția viermilor marketeri. Fără ei societatea s-ar opri în loc și s-ar minuna de propria frumusețe.

Peştişorul de aur

Ieri a fost ziua în care am umblat prin oraş şi am căutat să alegem o bicicletă nouă, una mai potrivită cu statura şi aspiraţiile actuale. Ca nişte clienţi mofturoşi care ne aflăm, am tot testat diverse mărimi, modele, culori etc. Cum era şi normal, la mai multe magazine. Nu ne-am hotărât, deşi am fost foarte, foarte aproape.

Cu toate acestea, discuţiile cele mai aprinse le-am purtat pe o cu totul altă temă: “trebuie să avem şi noi un peştişor”, iar asta ne-a făcut să ne lungim la vorbă despre căsuţa acestuia şi cum se face curăţenie în ea, despre ceea ce mănâncă el şi cine o să-l hrănească. Discuţie grea, cu multe întrebări încuietoare.

Din vorbă în vorbă, peştişorul ne-a făcut să uităm că ne-am întors pe jos acasă, fără bicicleta cea nouă, atât de obosiţi încât am sărit chiar şi peste masa de prânz şi am aterizat direct la bubu (bubu = un fel de somn).
Vara trecută, la Galaţi, am întâlnit un peştişor care părea să fie fermecat şi despre care am vorbit foarte mult. Oare dacă l-am fi păstrat am fi putut acum să-i cerem să ne aducă el o bicicletă?

Buna ziua Galati!

Aproape toata noaptea am calatorit, cu scurte pauze de tufis pentru pasagerul somnoros, iar pentru sofer cu pauze ceva mai lungi, de cafea. Dimineata, chiar cand urcam panta de la intrarea in Galati, somnul a disparut ca prin minune iar buna dispozitie si-a intrat in rol. Intr-un fel, ajungeam tot acasa. Am mers la trecerea bac si ne-am facut inviorarea impreuna cu cei cativa pescari pe care i-am intalnit. Racoarea diminetii si soarele abia rasarit ne-am intampinat ca pe niste oaspeti de seama. Cei cativa pasi pe care i-am facut pe faleza Dunarii au alungat toate urmarile drumului de noapte din care tocmai iesisem. Acolo am intalnit si un pestisor pe care l-am banuit a fi unul "de aur". Oare am facut bine ca l-am eliberat?
Buna dimineata Galati! Apoi, buna ziua!