Zâmbăretul din farfurie

Nu-i greu deloc sa ne jucam din cand in cand cu ceea ce punem in farfurie. In definitiv, chiar si acolo poate sa ajunga povestea copilariei plina de bucurie. Nu trebuie decat sa reusesti sa lasi la o parte toate gandurile care te apasa si sa fii copil, sa incerci macar sa te intorci in trecut.
Nu-i greu deloc sa dai putina culoare chiar si celor mai banale momente din viata! Ele nu se vor mai intoarce ca sa poti sa le faci cu putin mai bune...

Cateva minute cu Angela Ribinciuc - Esente

Chiar daca totul s-a petrecut pe fuga, fiecare dintre noi incercand sa ne impartim intre atatea sarcini, dar si dorinte, pret de cateva minute am fost oaspetii ziarului local Viata Libera, dar mai ales colindatori de suflet ai unui om frumos, poate prea visator intr-o lume tot mai atenta la concret. Da, mama Anei ne-a fost gazda pentru cele cateva minute petrecute in redactia ziarului galatean, loc in care nefarsitele schimbari tind sa risipeasca o atmosfera pe care am cunoscut-o.
Dar viata trebuie sa mearga mai departe, iar noi, tot mai blazati, sa povestim despre anii frumosi, despre oamenii dragi care cu vorba lor, cu simplul cuvant asezat pe o pagina de ziar au reusit la un moment dat sa ne inflacareze imaginatia, dovedind faptul ca si din rutina se poate scoate o farama de incantare.
Da, in goana meschina dupa cat mai multi arginti, mai exista oameni dispusi sa lupte cu morile de vand ale eficientei despuiata de camasa decentei... Ei sunt acei nebuni frumosi care mai cred in "Esente", iar atunci cand le gasesc, le daruiesc altora.

Privind de sub umbrela

Nu pot sa nu ma minunez,de fiecare data atunci cand il intalnesc in cartier, pasind foarte greu, aproape tarandu-si picioarele, dar fara sa renunte, indiferent daca este vreme buna, ger sau canicula. Batranul cu bastonul alb este prezent zi de zi pe aleile din cartierul in care traim, dand zilnic o lectie de viata. Cu o tenacitate pe care multi dintre cei care il vad nu o pot intelege, omul acesta refuza sa isi accepte conditia de nevazator, de purtator de baston alb. Mai mult decat atat, il vad foarte des purtand discutii cu alti oameni, semn ca nu este un sociopat, ci are mereu ce sa povesteasca si cu alti oameni, chiar daca el traieste intr-o lume translucida, aproape opaca.
De multe ori ma gandesc ca as vrea sa stiu cum a fost viata acestui om, cum si-a dus existenta, dar mai ales cum si-a castigat painea... nu de alta, insa cred ca acestia sunt oamenii care lasa ceva in urma lor, care sporesc valoarea locului care le-a fost harazit, care merita sa le fie pomenit numele si atunci cand ei parasesc lumea aceasta. Ei, supravietuitorii, sunt cei care fac lumea sa se miste, mai bine sau mai rau, dar sa se miste. Restul sunt profitorii.
.

Vacanta la cort

Imi amintesc foarte des vacantele copilariei, emotia cu care asteptam ziua in care mama si tata intrau in concediu, somnul iepuresc din noaptea care preceda plecarea, "Dacia" noastra albastra si sunetul radioului care ne insotea calatoriile. Niciodata bagajele nu incapeau toate in masina, trebuia sa facem selectii drastice, cu toate ca noi stateam in masina aproape ca si sardelele in conserva, iar deasupra masinii aveam celebrul portbagaj confectionat artizanal. Eram la fel ca melcii pentru plecam in vacanta cu cortul. Aveam o minigospodarie la noi, gateam, spalam, iar daca era nevoie ne "bolmojeam" ranile singuri. Eram autonomi.

Imi amintesc aceste lucruri cu imensa placere, chiar daca uneori viata la cort devenea cam dura. Parintii nostri strangeau din dinti si gaseau puterea sa zambeasca, iar noi, mult mai linistiti, eram convinsi ca ei au gasit solutia neajunsurilor si ca nu mai este decat o chestiune de timp pana se rezolva.
Apoi vedeam lucruri noi, interesante, cunosteam oameni care calatoreau ca si noi, uitam supararea veche si ii faceam loc uneia noi, daca era sa apara.

Asa ne-au aratat parintii intreaga tara, calatorind din loc in loc de campare, impartind cu noi toate cele pe care le aveam, si bune si rele, intr-un induiosator exercitiu de educatie: cunosteam frumusetile tarii, locurile importante ale simtirii romanesti, luam contact cu diferentele dintre zonele istorice, toate acestea intr-o lectie de supravietuire in grup, iar grupul era familia. Iar amintirile acestea sunt vii si acum.

Asa am invatat, putin cate putin sa fim autonomi.
.

Drumuri prin vămile vieții

Uneori este mai greu, alteori pare a fi incredibil de ușor.
Diminețile sunt aproape toate la fel, nu diferă decât butaforia mediului în care ne ducem existența. Pe lângă toate acestea încercăm să trecem nepăsători, păstrând privirea mereu înainte, către locul în care trebuie să ajungem.

Dacă o să reușim, toate acestea vor fi prețul, dacă nu, vor fi toate cele pe care le-am pierdut fără rost, de cele mai multe ori alergând fără zăbavă.

Ne este drumul plin de vămi și la fiecare trebuie să lăsăm câte ceva în urmă, dar fiecare plată ne dă dreptul să ducem speranța și mai în larg.

"Poţi trece peste
ceremonile timpului,
anotimpului,
cu un fel simplu
de-a fi nechibzuit."

*(Nicolae Oancea-Poeme)

Despre un altfel de moș Neculai

Știu încă din copilărie că moș Neculai este sfântul care umple sufletul copiilor, și nu numai, pe ascuns, fără ca cineva să-l vadă. Mai importantă este taina decât darul pe care acesta îl lasă în ciuboțelele curățate cu atât de multă grijă.
Nu o să ne întristăm peste măsură de mult, însă trebuie să povestim și despre un alt moș, posibil tot Neculai sau cine știe cum altfel, care a trecut si pe la noi, dar nu ca să ne aducă daruri ci ca să ne fure bicicletele pe care le țineam legate de caloriferul de pe palierul apartamentului nostru. Ce să mai spunem? Poate că le duce și le lasă el la ușa unor nefericiți, să le fie surpriza acestei dimineți de taină, dar măcar ei să nu știe că bucuria lor își are seva în strângerea noastră de inimă din momentul în care nu am mai avut cu ce să pornim către lecția de pian și către grădiniță.

În fugă, am apelat la bicicleta prietenului nostru, Silviu. Viața merge mai departe, așa cum poate și ea, iar noi să fim sănătosi, atât!

Copilul si durerea

Pentru fiecare parinte exista un chip al bucuriei: propriul copil inflorit in zambet. Copilul care doarme tihnit, fara sa-i pese de problemele celor mari, copilul care isi doreste tot ceea ce exista pe lume.

Exista si parinti pentru care aceasta enumerare s-a transformat in suspin. Pentru ca am vrut sa vad ce se scrie pe alte bloguri despre aceasta zi, am folosit un motor de cautare ( google ). Cuvintele cheie au fost optimiste, insa, ochii mi-au cazut pe un sait care mi-a taiat respiratia. Mi-am dat seama cat de fragila este linia de demarcatie intre agonie si extaz.

M-am intristat!

Cand eram copil, urmaream cu regularitate “Teleenciclopedia”. Intr-o seara de sambata, inainte de culcare, am urmarit un film foarte scurt, in care se afirma ca o ehipa de medici renumiti au ajuns la concluzia ca unul din patru oameni dezvolta o forma de cancer. Am fost socat! Noi eram patru: mama, tata si doi copii!
Un an mai tarziu, mama murea din exact acest motiv. La distanta de douazeci si cinci de ani, tot datorita unei cauze asemanatoare, pleca si tata.

Am cautat cele doua boli, tot cu “google”. Am cotrobait prin multe cotloane, am insistat.
Intamplarea a facut sa gasesc un blog, facut special pentru a ajuta la intelegerea bolii, in chiar ziua in care a pornit la drum: "tot ce (nu) ai vrut să ştii … despre cancer"


Va rog sa va ganditi, dar mai ales sa incercati sa faceti ceva pentru acesti copii. Cred ca si o simpla rugaciune este mai mult decat nimic.