E timpul încercărilor

Oare am sa pot sa trec cu seninatate peste dezamagirile care ma asteapta? Oare am sa pot sa accept ca multe dintre eforturile pe care le-am facut impreuna au fost in zadar?
Ma straduiesc sa plamadesc un caracter puternic, capabil sa aleaga, sa lupte din toata fiinta, sa stie sa piarda, dar mai ales sa stie sa renunte atunci cand resorturile interioare nu mai actioneaza miscate de dorinta, ci sunt prada unei inertii.
Nu cred ca toate acestea nu vor conta pentru intreg, insa trezirea dintr-un vis frumos este mereu dureros de frustranta.
Da, incerc sa ma pregatesc mereu pentru un astfel de moment, tocmai pentru ca mi-as dori sa reusesc sa-l trec cu demnitate daca ar fi sa apara, insa visul, visul inca nu-l dau... Cu mintea mea de om matur, eu stiu sigur ca doar incercand, poate exista o sansa pe care copilul sa o risipeasca la un moment dat, indiferent care ar fi motivatia. Dar ea sa existe si sa sune curat!

Caine bun si auditiile matinale

In fiecare dimineata la fel. Aceleasi miscari, mereu aceleasi imagini. Doar sunetele sunt cu fiecare zi altele. Se schimba incet, dar sigur, isi castiga cu tenacitate propriile valente ale calitatii. Da, zilnic se petrec aceste scene, eu si prietenul meu (Cainele Bun) suntem martori tacuti ai rutinei prin care un dascal daruit cu har pune din cheagul, samanta maiestriei atingerii clapelor. Noi, ascultatorii din spatele usii, mereu aceeasi, sesizam schimbarile mici dar constante.
La capatul acestor scari exista un batran pian. Departe de a-si mai pastra stralucirea de altadata, captiv intr-o camera a unui apartament de la etajul patru, el scoate an de an viitori pianisti, unii mai buni, altii mai putin, dar mai ales scoate oameni care pot intelege altfel muzica fie si numai pentru ca au ajuns sa citeasca o partitura.

Mi-s dragi aceste dimineti, oricata rutina ar putea sa incapa in ele. Ea este infinit mai mica decat speranta din sufletul meu.

Postat de pe banca aflata pe aleea Busuiocului.
.

Privind de sub umbrela

Nu pot sa nu ma minunez,de fiecare data atunci cand il intalnesc in cartier, pasind foarte greu, aproape tarandu-si picioarele, dar fara sa renunte, indiferent daca este vreme buna, ger sau canicula. Batranul cu bastonul alb este prezent zi de zi pe aleile din cartierul in care traim, dand zilnic o lectie de viata. Cu o tenacitate pe care multi dintre cei care il vad nu o pot intelege, omul acesta refuza sa isi accepte conditia de nevazator, de purtator de baston alb. Mai mult decat atat, il vad foarte des purtand discutii cu alti oameni, semn ca nu este un sociopat, ci are mereu ce sa povesteasca si cu alti oameni, chiar daca el traieste intr-o lume translucida, aproape opaca.
De multe ori ma gandesc ca as vrea sa stiu cum a fost viata acestui om, cum si-a dus existenta, dar mai ales cum si-a castigat painea... nu de alta, insa cred ca acestia sunt oamenii care lasa ceva in urma lor, care sporesc valoarea locului care le-a fost harazit, care merita sa le fie pomenit numele si atunci cand ei parasesc lumea aceasta. Ei, supravietuitorii, sunt cei care fac lumea sa se miste, mai bine sau mai rau, dar sa se miste. Restul sunt profitorii.
.

Cititorul

Este imaginea care mi-a uns sufletul in aceasta dimineata de duminica. Am simtit bucurie retinuta, dar temeinica. Bucurie venita din strafunduri, din structura cea mai intima a sufletului meu de parinte. Oare o fi sa am parte ca aceasta bucurie sa devina una de zi cu zi?

Aceasta intamplare, simpla, dar plina de semnificatii, s-a petrecut firesc, fara nicio interventie. Am fost doar un observator, adevarat, unul extrem de fericit.
Copilul meu nu stie sa citeasca, dar pare sa fie copt pentru o noua etapa din viata sa.
A venit vremea literelor, apoi a cuvintelor silabisite cu tenacitate.
Da, inca o data in viata mea, "A-na a-re me-re".
.