Tata si mielomul multiplu

Am sa-mi amintesc mereu ziua si ora la care am primit telefon de la prietenul tatalui meu, doctorul militar Ionel. Vorbea altfel decat eram obisnuit. Era grav, chiar daca era evident ca incerca sa ma protejeze, sa-mi sugereze ca inca nu este un diagnostic final, ca se poate sa nu se confirme, ma rog, toate cliseele obisnuite.


Am plecat in aceeasi zi la Galati, sperand, nici eu nu stiu la ce. Aveam momente in care incercam sa-mi iau singur curaj si sa spun ca indiferent ce ar fi, impreuna o sa gasim o cale sa iesim din prinsoare. Apoi cadeam in deznadejdea faptului ca imi intuiam neputinta.


Si tocmai asa cum nu imi doream s-a si intamplat defapt, dupa o evolutie galopanta, mielomul multiplu al tatalui meu l-a rapus. Era o noapte de primavara, o noapte in care nici aburul de opiu nu a mai fost bun la nimic.

Până când altzheimer-ul ne va despărți

Discutam linistiti despre fel de fel de lucruri in timp ce masina rula pe drumul de intoarcere de la primul meci de fotbal pe iarba adevarata al copiilor nostri. La un moment dat, in timp ce ne apropiam de aeroport, l-am auzit pe interlocutorul meu oftand parca din chiar strafundul sufletului, in timp ce privea cu ochii umezi in departare, spre stanga. Dupa cateva momente, probabil mi-a observat mirarea, mi-a spus ca tatal sau se afla acolo, internat intr-un sanatoriu, atins de o boala necrutatoare, altzheimer. Povestea lui scurta m-a cutremurat, tocmai pentru ca suferinta din spatele vorbelor era mai mult decat evidenta, suferinta data mai ales de frustrarea neputintei de a isi ajuta tatal. Totul se petrecuse intr-un singur an.
Da, m-am curemurat la gandul ca se poate intampla sa-i ranesti pe cei care te pretuiesc doar pentru ca boala ta nu le mai lasa nicio sansa de a se mai apropia de tine. Amintirile raman doar ale lor, in timp ce tie nu iti mai spun nimic.
Am suferit pentru un necunoscut, dar mai ales mi-a ramas in minte imaginea copilului care si-ar fi dorit sa isi aduca tatal inapoi, in lumea care pare sa nu-i mai apartina.
Acum, chiar cand scriu, ma chinuieste gandul ca mi s-ar putea intampla si mie, iar asta imi provoaca o mare suferinta. Nu pentru mine, ci mai ales pentru neputinta si regretele fiului meu.
Daca am sti ce ne asteapta....

Doamne, Doamne, ceresc tata!

Doamne, Doamne, ceresc Tata
Noi pe Tine Te rugam:
Lumineaza-a noastra minte
Lucruri bune sa-nvatam.

Ca Tu esti Stapanul lumii
Si al nostru tata esti,
Si pe toate cele bune
Numai Tu le implinesti! 

(Sub cupola bisericii Sfanta Ana din Targu Mures)

CEDO

Am intrat in anul cu numarul sase de cand astept ca justitia din Romania sa ma puna in drepturile care mi se cuvin ca urmas al tatalui meu, cel care banuiesc ca ar fi facut o minima "randuiala" ca sa ma scuteasca de calvarul unei succesiuni plina de abuzuri ale celor care s-au scolit, si-au tratat bolile copilariei la fel ca si pe cele ale varstei mature din banii nostri, ai tuturor, inclusiv cei ai tatalui meu, in schimb avand datoria de a face dreapta judecata atunci cand nevoia te aduce in fata justitiei. Sunt oameni care au si jurat ca dreptatea sale fie prima grija.

Asa am crezut mult timp, iar nedreptatile pe care le-am indurat nu le-am socotit decat niste scapari, simple intamplari pe care puteam sa le repar aducand doar noi probe. Asta pana cand, oricat doream sa ma amagesc, mi-a devenit mai mult decat clar faptul ca vorbele pe care le auzisem rostite pe la colturi erau crudul adevar: am intrat pe mana unor mafioti cu gulere albe care, asemeni hienelor, s-au napustit asupra casei care face obiectul succesiunii. Am facut tot ceea ce se putea face, inclusiv apeland la alte organe si institutii ale statului. Degeaba! Statul sunt ei, cei care au pus ochii pe casa din centrul orasului si pentru care sunt dispusi sa faca orice faradelege ca sa o obtina. Justitia din Romania m-a infrant, in ciuda tuturor evidentelor. Cumetriile mi-au blocat toate caile, de cele mai multe ori prin abuzuri grosolane, incurajati si de faptul ca ei pot "gresi" fara ca sa plateasca. Ei nu au nicio raspundere, ei au salariu special, asigurare medicala speciala, pensie speciala. Si mai au ceva: obrazul foarte special, gros si patat.
De astazi, cu mai multa speranta si incredere, am inaintat cauza mea spre analiza la CEDO si astept ca abuzurile sa imi fie recunoscute si sa ajung sa fiu despagubit de catre statul roman, adica tot de catre cei care nu au nimic special, inafara de faptul ca le platesc salariile, asigurarile, pensiile acestor imbecili fara caracter.
Crede cineva ca le pasa?
.

Karaoke in duet

Cat de rare sunt aceste momente! Poate ca tocmai din acest motiv sunt atat de frumoase.

Oare de cate ori ni se intampla in viata ca bucuria unei clipe sa eclipseze toate necazurile zilei, toate nemultumirile justificate sau nu, toate neimplinirile vietii pe care o traim?

Imi este draga aceasta fotografie mai ales pentru ca surprinde una dintre putinele secunde de nemurire pe care viata ni le scoate in cale atat de rar, un moment de fericire vulcanica, de flux navalnic al sangelui care ne leaga.

Karaoke, intr-o zi de duminica, tata si fiu, duet....

8 martie, 2007

8 martie, 2007

Au trecut cinci ani. Fotografia pe care am făcut-o cu telefonul o păstrez cu mare drag.

Mi se părea incredibil de mic, de firav. Și i-am dat numele mamel mele, să i-l ducă mai departe cu cinste. Câteva luni mai târziu, această fotografie îl însoțea pe tatăl meu atunci când ....

Tata, eu nu mai vreau să stăm la bloc!

În ultimele zile s-a întâmplat de mai multe ori să revină chiar insistent în discuțiile noastre un subiect destul de delicat și anume dorința de a avea și noi un câine. Multă vreme a dat rezultate răspunsul meu la toate întrebările legate de subiectul acesta: "nu putem să ținem câinele la bloc pentru că apartamentul este mic și s-ar chinui foarte tare dacă nu ar avea unde să se joace.”

Ceea ce a fost și mai interesant a fost modul în care a început aproape de fiecare dată discuția: - Tata, eu nu mai vreau să stăm la bloc!

Trecând peste motivațiile naive, nu pot să nu recunosc faptul că pentru mine o astfel de realizare ar fi precum un balsam miraculous pus peste multe dintre dezamăgirile mele, unele dintre ele de-a dreptul purulente. În plus, poate că aș avea șansa să pun în practică una dintre cele mai resemnate fantasme pe care le-am avut, eu, copilul crescut într-un bloc dintr-un cartier muncitoresc: căsuța din copac.

Și atunci îmi vine și mie să repet, mecanic, aproape fără speranță:

- Tata, nici eu nu mai vreau să stăm la bloc.”

Parastas cu umbre și amăgiri

(În amintirea mamei mele, după douăzeci și nouă de ani)

Am deprins încă din copilărie ritualul parastasului. Câțiva oameni își adună (mai ales) neamurile, prietenii și vecinii în jurul unei mese cu cei au și ei mai bun de mâncat și de băut, cheamă un popă ca să le dea valoare bucatelor cu cântările și cu vorbele sale de duh.

Astăzi, în timp ce părintele își făcea treaba mecanic, cu glas egal, de profesionist, am realizat că timpul care a trecut a reușit să schimbe fundamental acest ritual, numai datorită unui amănunt. Atunci când eram copil, pomenicul avea numai numele unor necunoscuți, despre care auzeam câte ceva doar din discuțiile celor maturi, oricât m-aș fi străduit eu neputând să fie altceva decât niște forme fără fond. Nume și atât! Acum, aproape că nu mai există printre cei înșiruiți pe capețelul de hârtie albă nume la care să nu pot să asociez o imagine, o amintire concretă, deși, numeric, nu sunt nici mai mulți, nici mai puțini. Ei doar au căpătat chipuri, unele dintre ele peste măsură de dragi.

Am simțit cum mi s-au umezit ochii tocmai pentru că am avut această revelație, iar preț de câteva minute mi i-am imaginat pe toți stând la un loc și întrebându-se cât timp vor mai încăpea pe această listă și cine urmează să le ia locul.

Nimic nu este decât umbră și amăgire. Dar tu te încăpățânezi să crezi că ție nu ți se poate întâmpla așa ceva.
.

Motivul - 29

Peste două zile pornim din nou la drum, tot la Galați.

Ca de fiecare dată, căutăm să rezolvăm cât mai multe dintre problemele care ne mai leagă de orașul copilăriei mele. Printre ele se află și noul termen în procesul de succesiune care pare să nu se mai termine, grație unui șir de abuzuri ale unor oameni plătiți să fie imparțiali. Cu atât mai mult cu cât și-au făcut școlile pe banii celor ale căror cause le judecă, ba chiar și acum trăiesc încasând salarii (și nu numai!) tot de la proștii pe care îi țin pe drumuri, îi tratează de sus și discreționar. Poate că despre asta o să mai povestim. Sistemul judiciar este mizerabil, iar văicăreală celor care mănâncă pâine de acolo mi se pare o dovadă de tupeu abject. Instanțele sunt îngropate în cazuri pe care deliberat le prelungesc cu bună știință, poate și pentru că magistrații sunt absolviți de răspunderea materială pentru mârlăniile pe care le fac, din greșeală sau din reacredință. În acest timp, tata așteaptă și acum să-i facem un loc pentru veșnica tihnă mai de bun simț.

Și totuși, mai important decât orice altceva, motivul principal al acestei călătorii este 29, o viață de om!

Păstruga lui Săndel

Patru ani am plătit factura pentru un telefon pe care nu l-am utilizat, dar care a fost al tatălui meu. Mi-am dorit să pot să-l dau nepotului său, ca să poată să-i ducă şi în acest fel numele mai departe.
Astăzi, când m-am întors din oraş, după ce umblasem cu treburi mărunte, în timpul în care copilul dormea somnul de prânz, telefonul care este acum al lui a sunat. M-am emoţionat imediat pentru simplul fapt că pe afişaj apărea un nume, ceea ce însemna că este cineva al cărui nume a fost salvat de către tatăl meu. Am răspuns. Vocea de dincolo a întrebat dacă sunt domnul... şi a folosit numele de familie. I-am răspuns că da, iar până să-i spun că nu sunt cel pe care îl caută şi-a dat drumul la gură. Era "Sandel, ăla pe care l-aţi ajutat să scoată maşina din şanţ, la Murighiol, acum cinci ani, când ploua cu găleata. Am venit în Galaţi şi v-am adus o păstrugă frumoasă, special pentru dumneavoastră.” I-am mulţumit, fără să-i mai spun că defapt nu sânt cel care crede, dar că sânt plecat din oraş şi că nu am cum să-l primesc. Am mai schimbat câteva vorbe despre motivele pentru care "nu m-a mai văzut pe acolo”, fără să-i spun adevărul crud.
Imediat după ce am închis, a început tentaţia de a suna înapoi şi de a-i spune omului că a vorbit cu altcineva. Cu cât trecea timpul era tot mai greu să nu fac asta. Atunci m-am hotărât: am şters apelul din registru, am şters şi numărul din agendă.

Probabil, astăzi, în Galaţi, cineva mănâncă păstrugă!

Şerpaş pe cărările închise

Am mers adesea pe cărări încurcate, care nu păreau să ducă nicăieri, care mergeau spre desişuri greu de pătruns şi care se întretăiau cu altele şi mai tenebroase, pe care nici lumina nu reuşea să le pătrundă.

Dintre multele cărări pe care am rătăcit, unele au fost dragi sufletului meu şi le-am străbătut cu inima împăcată, cu sufletul deschis. Multe dintre ele mi-au lipsit din prima clipă în care le-am pierdut, iar unele îmi provoacă o durere aproape fizică atunci când le caut, fie şi numai cu gândul.

Mai puţine sunt acelea pe lângă care se întâmplă să mai ajung uneori, să le zăresc atât de aproape şi atât de cunoscute. Şi chiar dacă ar ajunge doar un pas, iar ele m-ar chema asemeni sirenelor care îl ademeneau pe Ulysse, cărările acestea rămân închise tocmai datorită amintirilor a căror strălucire nu aş vrea să o pierd.

Asemeni unor globuri din pomul de iarnă, amintirile acestea stau rânduite în mintea mea, fragile şi puţin prăfuite. Eu trec pe lângă cărările închise privindu-le ca pe nişte nestemate ale căror valoare doar eu o înţeleg.

Fotografia aceasta este făcută de către fiul meu, cel care închide aproape toate cărările mele în timp ce deschide propriile cărări. Pe o parte dintre ele încep să le cunosc şi eu, alături de el, simplu şerpaş al ascensiunii sale.

Aşa a fost

Oră târzie, aproape de cumpăna nopţii, într-un salon de spital. Un bărbat suflă tot mai greu, tot mai rar. Mama îi este aproape, la fel ca atunci când aproape copilă fiind l-a adus pe lume în durerea amestecată cu spaima primului născut. La fel ca şi atunci, lacrimile îi curg pe obrazul schimbat de anii trecuţi, doar că acum este o altă durere, mai adâncă şi mai chinuitoare.
Apoi se aşterne o linişte aproape deplină, întreruptă numai de un suspin de mamă care îşi plânge puiul pierdut.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Oamenii sunt simpli trecători, de cele mai multe ori necunoscuţi. Cu toate acestea, unii reuşesc să ne câştige atenţia şi respectul.
Astăzi, la patru ani de la despărţire, le mulţumim tuturor celor care vor găsi câteva momente de tihnă în care să pomenească numele tatălui nostru,

Emil

Opiu

Simţi că aerul tău este mult prea puţin, că pieptul se blochează în mişcarea cea mai amplă de care este capabil pentru a-i face loc, pentru a-l primi, pe tot, fără să mai conteze nici durerea, nici spaima finalului. Roteşti ochii jur-împrejur cu speranţa unui ajutor sosit în ultima clipă, copiii pe care ţi-i ştii pe drumul către tine, aproape îi simţi cum se apropie şi te mai lupţi pentru încă o gură de aer pentru că fiecare secundă contează.
Apoi încep să se amestece culorile iar sunetele se comprimă într-unul singur, apăsător. Simţi resemnarea cum încearcă să îţi fie tovarăşă binevoitoare şi încerci să refaci firul tuturor bucuriilor tale, a nenorocirilor peste care ai trecut, al dezamăgirilor care au părut de atâtea ori de nereparat. Trec toate prin faţa ta, zâmbindu-ţi îngăduitor.
Apoi se perindă chipuri dragi care te îmbărbătează, te cheamă la ele şi îţi spun că de mult te aşteaptă. Nu i-ai mai văzut de foarte mult timp, însă nu s-au schimbat deloc. Oare cum de s-au strâns cu toţii?
Îţi spui că trebuie să păşeşti, să îţi izbăveşti cea mai cruntă dintre dureri, să laşi totul şi să porneşti pe acest drum care ţi se deschide, un drum care este numai al tău. Aproape că se întâmplă, că durerea dispare, că totul începe să fie ca atunci când stăteai la sânul mamei.

Şi totuşi, fără chiar să mai ştii de ce, te încordezi din nou şi cauţi să mai rupi încă o gură de aer, încă o secundă, doar pentru că îţi doreşti ca cei doi călători pe care îi aştepti să ajungă şi să te ţină de mână atunci când ai să faci pasul. Aşa le-ar fi tuturor mai uşor, dar mai ales ţie, părintele lor.

Today, only stand by me

Asa arata doi complici! Faptele... inca nu sunt dovedite, functioneaza prezumtia de nevinovatie.

Rosiile tatalui meu

Cu patru ani in urma culegeam ultimele rosii din curtea tatalui meu. Rosii adevarate, care aveau chiar si gust. Am cules multe, mai multe decat mi-ar fi fost de trebuinta. Plecam spre casa, la o distanta de peste patru sute de kilometri si nu stiam ca erau ultimele rosii pe care le culegeam impreuna.

Aduc si acum, de fiecare data cand merg la Idrifaia noastra, rosii adevarate. Minunate! Fabuloase prin uratenia lor, uratenie insotita de un gust de copilarie si de pamant.
De fiecare data cand tin in mana o astfel de rosie, adevarata, imi amintesc de gradina minuscula din mijlocul orasului Galati, dintr-un colt de curte. O tai si o savurez cu o imensa placere. Sunt rosiile tatalui meu, reincarnate.

Imi doresc sa transmit si copilului meu un astfel de sentiment, curat si foarte pamantean.
Si acum mai simt gustul rosiilor tatalui meu.

Requiem

Daca ar mai fi fost in viata, tatal si bunicul nostru, incepand de astazi ar fi numarat un an in plus si, probabil, s-ar fi mandrit cu baietii lui!