| Foto personală |
Trecem prin viață, mai cu talent sau chiar fără, mai motivați sau mai puțin. Întâlnim nenumărate obstacole. Ne lovim de ele și devenim mai atenți. La modul general.
În particular, trecerea aceasta poate fi și indiferentă. Uneori cred că lucrurile ajung în punctul în care ne este indiferent ce ni se mai întâmplă. Vieții, oricum, nu-i pasă de ceea ce face cu noi.
Dacă pe blog viața mea pare a se desfășura în parametri de normalitate, că fac aia sau aia, e de multe ori, doar așa, o frumoasă fațadă, e legătura mea cu lumea, ceea ce mă motivează să merg mai
departe, cumva. Zilele în care sunt bolnavă sufletește sunt cele în care nu reușesc să mă mobilizez să citesc ceea ce-mi propun, să scriu ceea ce am în plan, să fac anumite activități pe care ar trebui și aș dori să le fac. În schimb, fac cu totul altceva, parcă fugind intenționat de realitate. Recunosc că există ceva timp pe care l-aș putea folosi într-un scop util dar uneori mă trezesc că nu știu ce-am făcut cu el. Ba știu, îl irosesc pe gânduri fără rost.
Printre articolele blogului sunt strecurate mai multe fragmente de poveste. Povestea mea și numai a mea. Aceea care a dus la nașterea blogului. Aceea care de fapt mă poartă pe valurile vieții de atâta timp, ca pe-o barcă lăsată la discreția valurilor. Care sunt mai mari, mai mici, uneori nu sunt. Povestea mea mă poarta așa, vrând-nevrând prin viață, pentru că merg înainte în ciuda a ceea ce simt, a ceea ce se întâmplă cu mine și sufletul meu. Periodic am momente de recădere în trecut și mai scriu câte ceva despre acea poveste. Nu știu însă de ce recăderea se petrece ciclic și de ce apare, cel mai adesea, în zilele din mijlocul săptămânii. Oricât m-am gândit, cât m-am chinuit, nu am reușit să înțeleg.
Cândva spuneam, într-un articol, că prin activitatea de pe blog încerc să fac blogoterapie. Îmi reușește uneori mai bine, alteori mai puțin. Pentru că unele articole, chiar de par poate cam depresive sau că exprimă lipsa de speranță sau voință, ele nu asta sunt, pentru mine funcționează ca o autoîncurajare, ca o terapie. Aș avea nevoie de asta zi de zi, însă nu pot scrie zilnic despre aceleași întâmplări. Aș risca să plictisesc. Și nu asta imi doresc. Multe dintre articolele mele înseamnă un zambet și-o lacrimă, îngemănate.
Pentru că trăiesc dar nu trăiesc, zâmbesc,
dar nu zâmbesc, muzică nu mai ascult de luni de zile. Decât cate-o melodie, din necesitate. Muzica îmi face rău, un rău visceral. Printre picături, trăiesc pe blog. Singura mea viață, în rest, o fantomă printre cei vii, asta sunt. Deși, parcă desprinsă din mine, dedublată, trăiesc și în afară, empatizez cu ceilalți, încerc să raspund provocărilor zilnice.
"Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți" spunea Octavian Paler și sigur avea dreptate. Cad și mă ridic. Iar și iar... Nu știu de unde îmi extrag puterea, unde se află. În unele zile am din nou
impresia că mă sfârșesc, că sufletul mi-a secat, de abia fac față
figurației în propria viață.
...Și închei câte un astfel de episod automăgindu-mă că va trece.
Articolul l-am început de ieri. Eram la pământ. Apoi, înțelegând că și alții au nevoie de o îmbărbătare, am renunțat a-l finaliza. Am avut impresia că eu nu mai contez. Și poate chiar așa era.
Ce faceți când treceți printr-o perioadă grea? Când simțiți că orice
gând, orice sentiment, orice efort, mai mare sau mai mic de a o depăși nu duce la
nimic? În momentele acelea eu scriu despre mine, despre viață, despre natură...despre orice. Voi?