Prima

                    Zi a campaniei de promovare a orașului Hunedoara ca și destinație turistică a fost plină de tot felul de evenimente, care mai de care mai interesante și, așa cum trebuie, din domenii de interes dintre cele mai diverse. După o cafeluță bună, bună și un mic dejun la prima oră a dimineții ( 09.30), asaltul cetății a început.

                    Grupul de lucru, după cum bine a fost acesta numit de un amic, a pornit la atac:

                   sub comanda ghidului nostru, domnu' Dan (Șerban, membru al Cavalerilor de Hunedoara):

                       După un tur complet al Castelului Huniazilor care a durat aproximativ două ore și informații pe care vi le voi împărtăși și vouă în zilele următoare, a urmat o mica vizită la grădina zoologică din Hunedoara, care, în paranteză fie spus, va avea deschiderea oficială în data de 1 iunie.

Aici, moș Martin, după cum este ușor de anticipat, este încă supărat...

                       ... pe coana vulpe, despre care vorbește satul că l-a lăsat fără coadă:

                      A urmat masa de prânz, apoi fuga la prezentarea unui centru de diagnostic și tratament care tocmai a fost inaugurat în sediul spitalului municipal:

                       Spre finalul zilei, am avut invitați la o discuție despre Hunedoara de ieri și de azi, domnii Gelu Simoc, fost președinte al F.C. Corvinul Hunedoara, actualul viceprimar, domnul Dan Bobouțanu și cel mai tare, fostul primar al orașului din perioada 1960-1979, domnul Viorel Răceanu (fac referire la cei trei domni din mijloc, ceilalți doi fac parte dintre gazdele evenimentului de pe fainele plaiuri pădurenești:

                        Pentru ca descrierea să fie completă, la ceas de seară, Sebi s-a încordat tare și a făcut focul:

                           :) Cred că nu este prea greu de intuit ce s-a mai întâmplat în continuare, dar este de ajuns pentru azi. Chiar nu pot să dau absolut tot din casă! Parol!

                           Azi va fi la fel de complicat, cu excursii la Muzeul Aurului de la Brad și la Gorunul lui Horea de la Țebea. Da, știu, îmi este greu, dar ce să fac, mă sacrific. O zi faină vă doresc și vouă!

                           





                      







                      



Festivalul

                    Transylvania History Days s-a desfășurat în week-end-ul 9-11 mai în Cluj Napoca. Foarte fain și interesant. Organizatorii și-au propus să readucă în prim-planul zilelor noastre pagini vii din istoria strămoșilor noștri, dacii și romanii. În Parcul Central din orașul de pe malul Someșului au fost ridicate adevărate tabere ale celor două mari civilizații, cu ateliere de meșteșuguri, prezentări de arme și echipamente specifice primelor două secole din era noastră.
                   Sâmbătă, 10 mai, în Parcul Central, de la ora 18.00 au avut loc confruntări daco-romane, prin bunăvoința celor de la TERRA DACICA AETERNA, care este prima asociație din România care se ocupă cu reenactment-ul legat de perioada antică (reeenactment-ul este o modalitate prin care istoria este “retrăită” la propriu, prin confecționarea de îmbrăcăminte, arme, unelte, locuinte, etc). Îmi face plăcere să vă prezint mai jos imagini surprinse pe parcursul desfășurării ostilităților:
                  Legiunea a XIII-a Gemina este principala legiune din Dacia, staționată la Apulum (Alba Iulia) între 106-268 d.C.:

                     Legiunea a V-a Macedonica, staționată în castrul Potaissa (Turda) între 166-275 d.C.:

                      Așa cum îi stă bine oricărui invadator, romanii se pregătesc de atac, în cele două tabere:

                        În tabăra dacilor este liniște. De fapt ei nici nu sunt acasă. Cred că erau la muncile câmpurilor:





                         Norii negri ai războiului acoperă cerul. Se duce vestea despre năvălitori, dacii se adună și se pregătesc de luptă. Încet, încet, cele două armate ajung față în față.

                         Dacii:

                         ... și romanii:

                          A sosit vremea să vorbească armele. Conducătorii romanilor dau ordinul de atac, iar cele două legiuni trec la executare:

                          Deși au fost întâmpinați cu o ploaie de săgeți ale dacilor (așa cum se poate vedea mai sus), vitejii ostași romani pătrund peste daci:

                           Dacii nu se lasă impresionați, resping atacul, ba mai mult, trec la contraatac:

                          Este rândul romanilor să se apere:



                             

                        Bătălia este crâncenă:

                       Conducătorii celor două tabere ajung la concluzia că este bine pentru toți să se ajungă la un armistițiu, care să dureze cam un an, până la ediția viitoare, când ostilitățile vor fi reluate, cel mai probabil de unde au rămas. Cu mențiunea că nici un dac, roman sau spectator nu au fost răniți, protagoniștii salută publicul.

                        Romanii:

                        ... și dacii:

                        No bine, no! Foarte fain la Cluj! Am avut parte de o după-amiază de sâmbătă extrem de interesantă. Este o bună dovadă că dacă există voință, aproape orice este posibil! Nota 10 celor care au gândit și realizat acest eveniment! Jos pălăria!

                        P.S. Am avut plăcuta surpriză, răscolind încoace și încolo, să găsesc un filmuleț al celor ce vi le-am descris mai sus. Dacă sunteți curioși și aveți la dispoziție cam 15 minute, sunteți invitații mei să vizionați aici cele întâmplate.

















Istoria

                    Care se înfățișează tuturor celor interesați de ea în zilele noastre este ușor diferită de cea pe care am învățat-o eu la școală în epoca de aur condusă cu mână forte de (securitatea lui) Ceaușescu. Aș fi ipocrit să spun că îmi amintesc perfect cărțile de istorie din perioada comunistă, dar am mari îndoieli că ni s-a spus la vremea respectivă despre pașalâcul de la Timișoara și despre cei 164 de ani de guvernare otomană a acestor ținuturi românești. O să vă puneți întrebarea ce mi-a venit să scriu despre Timișoara? Ei bine, răspunsul este simplu: subiectul este tot despre Cluj Napoca! :)
                    Am făcut câteva fotografii ale monumentelor istorice din centrul istoric al orașului și am observat, pe când mă strofocam eu să surprind și una și alta din multele imagini cu care pot lăuda orașul, ceva interesant:

                     Pe unul dintre pereții Bisericii Sf. Mihail din Piața Unirii, mai precis pe cel aflat în spatele grupului statuar al lui Mathias Rex,  ceva rotund și cam nelalocul lui poate fi văzut cu mare ușurință, de o persoană deja avizată!

                          Deasupra ferestrei din mijlocul fotografiei de mai sus se poate observa ...o ghiulea de tun! Nu credeți? Priviți cu mai multă atenție:

                            Și nu este singura! În partea stângă, deasupra primei ferestre mai este una:

                        Pentru a înlătura orice urmă de îndoială, iat-o, în prim-plan:



                         Foarte interesant, zic eu! Bine, bine, dar cine le-a tras? No, acum apare în povestea mea pașalâcul de la Timișoara! Între anii 1552 și 1716, Banatul a fost, din punct de vedere administrativ, pașalâc turcesc iar capitala acestuia a fost în frumosul oraș de pe Bega. Pe atunci, Clujul era un oraș regal liber, iar în secolul al XVII-lea granite dintre Imperiul Otoman și Principatul Transilvaniei era prin zona comunei Gilău! Interesant, nu? Ei bine, armatele pașei din Banat au atacat în mai multe rânduri cetatea  Clujului, fără izbândă.

                          “Au existat mai multe asalturi asupra Clujului. La cel din 1603, da, a fost Paşa de Timişoara care asalta Clujul. Oraşul era unul liber regal apărat de trupe imperiale. Asaltul a durat mai multe zile. La final s-a semnat un armistiţiu. Trupele regale s-au retras din oraş iar turcii au renunţat la devastare. Apoi au fost asalturile din secolul 17. După cucerirea Oradiei şi Huedinului de către turci a venit rândul Clujului să fie asediat dar a rezistat. Graniţa dintre Turcia şi Principatul Transilvaniei era undeva la Gilău, dacă vă vine să credeţi! Clujul a rezistat. Turcii au atacat pentru că Clujul era parte Războiul de 15 ani, între Liga Sfântă şi Imperiul Otoman” a explicat istoricul Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic  din Cluj.

                           Ce spuneți despre cele scrise mai sus?

                           Sursă informații.





Udatul

                    Este un obicei al ardelenilor și constă în stropitul cu parfum al doamnelor și domnișoarelor, în a doua zi de Paște, cu scopul declarat de a le merge bine, de a fi frumoase și fertile pentru tot timpul anului ce urmează. Răsplata vine pe loc și constă în pahare pline cu băutură, uneori chiar și mici daruri. Este un obicei preluat de la comunitatea maghiară și, din propria experiență, vă pot spune că în funcție de situație, contemporanii noștri se comportă diferit. Nu vreau să arunc o piatră sensibilă, dar cam așa stau lucrurile (în opinia mea): în oricare perioadă a anului, cu excepția celei pe care o traversăm zilele acestea, toți ardelenii povestesc despre fainele obiceiuri de pe plaiurile lor, printre care se găsește, firesc, și mersul la udat. În a doua zi de Paște, o parte dintre români spun, cam cu jumătate de gură: la udat merg doar maghiarii, noi, românii, nu!
                   Să mă explic: după cum am mai scris aici și cu alte ocazii, eu nu sunt născut în Cluj. Acest oraș fain în care locuiesc de peste 24 de ani a devenit casa mea și a familiei mele și, pe cât am putut, am încercat să mă integrez în obiceiurile locului, așa cum îi stă bine oricărui  proaspăt sosit în comunitate. Întâmplarea cu udatul face parte din încercările mele de socializare: prin 1994 (ori 1995, dar nu mai târziu!), în a doua zi de Paște, am pornit la udat. Motivul pentru care am făcut-o este chiar ceea ce vă scriam mai sus: cei din jurul meu îmi spuneau ce fain este de Paște, cum se merge la udat, ..... . No bine, no! Am luat o sticluță cu parfum din ăla mai cu pretenții, că doar nu mă puteam face de rușine și am pornit la udat! Am fost în vizită pe la toți prietenii mei din acea perioadă, le-am udat pe toate gazdele (evident că fac referire strict la doamne!) și, după un tur complet al Clujului, am ajuns acasă complet epuizat. De oboseală, firește! :)) Surpriza abia acum a urmat: la mine nu fusese nimeni la udat, soția mea nu primise nici o vizită cu acest scop. Mno, ce să fie? Am elucidat problema în zilele următoare: motivul a fost cel deja menționat: doar maghiarii merg la udat, susțineau cu foc prietenii mei! Ei bine, acest amănunt a fost uitat în mod intenționat cu alte ocazii, când se vorbea despre ce și cum se întâmplă prin Ardeal. Morala poveștii:  ca să fiu neutru, eu nu mai merg (de atunci) la udat, dar oricine dorește, este binevenit la mine în vizită, la udat (soția sau fiica) sau nu! :))
                     Legenda spune că ,,într-o zi, o fată creştină mergea la târg să vândă ouă. Pe drum s-a întâlnit cu o fată păgână, care dorea să le cumpere şi au început să povestească. Din vorbă în vorbă, fata creştină i-a explicat celeilalte despre credinta în Dumnezeu, despre binele creştin şi a îndemnat-o să se creştineze. Răspunsul celei păgâne a fost că se creştinează numai dacă îi dovedeşte existenţa lui Dumnezeu, care să coloreze ouăle în roşu: „Atunci voi crede, când ouăle albe pe care mi le-ai vândut se vor face roşii”. Minunea s-a înfăptuit şi cele două fete au leşinat de emoţie. Nişte trecători le-au văzut şi le-au stropit cu apă. De la această legendă ar fi rămas obiceiul de udat, de Paşte.''

                    Sursă legendă.
                   

Legendă

                      Demult, tare demult, lumea era mai rară pe pământ, cu oameni asemeni celor de astăzi, buni, răi şi de mijloc. Chiar dacă pământul era îndestulat, chiar dacă vorbeau aceiaşi limbă, oamenii găseau pricini de ceartă destul de des. Dacă ar fi avut mai multă credinţă, mai multă înţelepciune, lumea ar fi avut alt mers. Când încerca cineva cu vorbe meşteşugite să stingă gâlceava, în loc să-l asculte, unii îl băteau cu pietre. Un astfel de om, întristat peste măsură că nu a stins pricinile dintr-un sat, a luat drumul fără poteci şi s-a oprit departe pe un munte. Acolo, cu unelte încropite la repezeală, şi-a dăltuit două încăperi cu câte un pat aşternut cu iarbă moale, două scăunele, o măsuţă şi o vatră pentru foc. În partea dinspre răsărit care ducea drept spre inima muntelui, a cioplit o icoană din care îi zâmbea prietenos chipul unui sfânt. Singuratecul îi vorbea sfântului cu cuvintele acelea tocite de timp cu care încercase să stingă năduful supărărilor semenilor lui. Nu aştepta ca sfântul să-i răspundă, dar asta nu-l împiedica să nu-i vorbească într-una: „Dacă oboseşti stând acolo în icoană, coboară şi dezmorţeşte-ţi oasele în patul ăla în care nu ştiu dacă o să doarmă cineva vreodată…Aş vrea eu să-mi bată cineva la uşă, să mai aflu ce mai este prin lumea mare…Sfântuleţule, dacă ai să te culci un pic, poate visezi şi îmi povesteşti şi mie visele tale. Eu sunt un păcătos nevrednic şi nu îndrăznesc să-l rog pe Dumnezeu să-mi trimită un suflet, să am cu cine vorbi. Nu să mă sprijin eu pe el, el să se sprijine pe tot ce am eu în gând şi în suflet; l-aş învăţa să scrie şi să citească, l-aş învăţa credinţa şi iubirea şi l-aş lăsa la timpul potrivit, să se întoarcă în lumea în care am lăsat atâtea lucruri neterminate. Acum nu mă mai întorc, sunt bătrân şi neputincios, lumea nu mă mai recunoaşte… ”
                     Aşa vorbea bătrânul singuratic cu gândurile sale când s-a pomenit cu un băiat de 6, 7 ani lângă el, care i-a spus cu multă bucurie întinzându-i mânuţa dreaptă:
                    „- Mă cheamă Gheorghiţă!
                    -Bine ai venit, Gheoghiţă, eu sunt moş Dumitru şi te aşteptam ca pe Dumnezeu”.
L-a luat în braţe, l-a hrănit şi i-a spălat picioarele. În timp ce îl învelea când s-a întins să se culce, l-a mângâiat pe frunte şi i-a spus: „Am mare nevoie de tine, să nu mă părăseşti”. Cu privirea îndreptată către icoană, moş Dumitru a continuat să întrebe cu glas tare: „Doamne, cum să-Ţi mulţumesc?”
Zilele treceau ca nişte clipe, viaţa moşului s-a luminat de bucuria jocurilor lui Gheorghiţă. Bătrânul nu mai prididea să-i răspundă la toate întrebările. Băiatul a crescut, a devenit un flăcău de ispravă, învăţase tot ce ştia moşul, dar mai presus de toate avea o credinţă puternică pe care dorea s-o împărtăşească la cât mai multă lume. Ar fi vrut să plece spre lumea cea mare, s-o cunoască şi să se bucure de ea, să-i fie de ajutor dar nu se îndura să-l lase singur pe moş Dumitru aşa că, într-o seară, l-a rugat să-l însoţească în călătoria mult visată.
                      Moşul a privit spre icoană şi a zis: „Du-te Gheorghe unde te cheamă sufletul, că eu nu rămân singur…” Deodată, încăperea s-a luminat ca şi când pereţii ar fi fost spoiţi cu aurşi sfântul din icoană a coborât în încăpere cu naturaleţea cu care un om intră pe uşa casei sale. Avea chipul blând, hainele de mătase îi miroseau a busuioc, mâinile lui fine ca petalele de mac s-au aşezat una pe un umăr al flăcăului şi alta pe un umăr al moşului: „Aveţi fiecare şi drumul şi timpul dinainte croite. Tu, Gheorghe, eşti cu căldura, îţi dau cheile timpului din aprilie până spre sfârşitul lui octombrie; Tu, moş Dumitre, eşti cu frigul şi îţi dau cheile cu care să descui iarna de la sfârşitul lui octombrie până dincolo de luna martie. Nu fiţi trişti, vă veţi întâlni de două ori în fiecare an: pe 23 aprilie şi pe 26 octombrie. Aveţi grijă, rostuiţi lucrurile aşa cum trebuie.” Preţ de câteva clipe, în încăpere s-a aşternut întunericul şi sfântul a urcat din nou în rama icoanei. Gheorghe şi moş Dumitru s-au îmbrăţişat de rămas bun pentru că au înţeles că atât le rămăsese de făcut. Cu sprinteneala tinereţii şi dor de cunoaştere, tânărul Gheorghe a înşeuat calul cel alb, şi-a prins spada la brâu şi a coborât muntele în aceiaşi zi. Târziu în noapte, la o răscruce de drumuri unde era şi o fântână, a văzut un grup mic de călători care se ospăta şi s-a gândit că e momentul odihnei şi pentru el. Oamenii aceia mâncau liniştiţi în jurul unui foc şi păreau să nu audă vaietele unui om ferecat în lanţuri, legat ca un animal chiar de căruţa lor. Gheorghe s-a apropiat de el, i-a văzut rănile şi l-a întrebat:
                     „- Ce vină ai?
                     - Nu mă lepăd de credinţa mea. Mâine voi fi executat în piaţa publică, în faţa împăratului…
                     - Nu o să se întâmple asta. Îţi voi spăla rănile după ce te scot din fiare şi voi face din tine un om liber.
                     - Păzeşte-ţi viaţa, omule bun!”
                     Sfântul Gheorghe a văzut din timp că oamenii de lângă foc încercau să se apropie pe furiş cu nişte cuţite lungi ale căror lame ascuţite luceau în lumina lunii. S-a luptat cu ei, i-a doborât pe toţi la pământ dar le-a cruţat vieţile şi i-a trimis la împăratul lor care se numea Diocleţian. Acest împărat şi supuşii lui credeau în idoli şi îi persecutau pe creştini. După ce a ascultat întâmplarea, împăratul a trimis un corp de armată să-l prindă pe tânărul care i-a nesocotiti ordinele, a poruncit să fie bătut, aruncat în temniţă şi apoi trupul să-i fie frânt pe roată. Cât a stat în temniţă, tânărul nostru care era în fapt Sfântul Gheorghe, i-a tămădit de boli pe toţi nefericiţii de acolo, i-a încurajat în credinţa lor în Iisus Hristos, puteau să-şi facă fără nici o frică semnul crucii. A venit ziua când sfântul a fost dus în piaţă pentrua fi tras pe roată; din tăia cerului s-a auzit un glas de înger: „Sunt cu tine Gheorghe, nu te teme”. Într-o clipă cerul s-a întunecat, fulgere şi tunete au răscolit întreaga fire şi apoi într-o clipă s-a aşezat peste piaţă o lumină blândă în care toţi cei prezenţi l-au văzut cu ochii lor pe îngerul de lumină care strigase din slavă şi acum îi dezelga legăturile muceniculu Gheorghe. Toată suflarea a devenit creştină şi au vorbit tuturor despre minunea la care fuseseră părtaşi. Tot ei au fost aceia care au povestit cum a ucis Sfântul Gheorghe un balaur care omora toţi oamenii care treceau pe lângă un lac. După întâmplarea cu balaurul, chiar împăratul a devenit creştin şi a primit sfântul botez. Mulţi oameni din poporul acela şi din al nostru aleg pentru pruncii lor numele de Gheorghe cu nădejdea că vor fi curajoşi şi grabnic ajutători asemeni Sfîntului lor iubit. În icoane, cel mai adesea, sfântul este reprezentat călare pe un cal alb în timp ce se luptă cu balaurul.

                         La mulţi ani tuturor celor care poartă numele de Gheorghe sau derivate ale acestuia !
                         La mulţi ani Georgi !

                         Sursă :http://www.mesageruldevalcea.ro/traditii/povestea-sfantului-gheorghe-mare-mucenic-si-purtator-de-biruinta