Obosita să fiu eu insămi

Viața mă strâge ca o cămașă de forță. Mă aflu într-o lume atat de populată, dar fără niciun suflet! Nu pot stabili nicio conexiune, sunt un biet călător spațial care navighează în derivă. Am rătăcit drumul și acum am pierdut și ultima speranță. Și iată-mă sfâșiată din nou intre a povesti totul și a nu mai spune nimic. Structura mea prea impresionabila este o mare povară. M-am cufundat în muzica ca intr-un posibil refugiu. O vreme a fost în regula, a avut efect cathartic, dar acum pare ca mă fixeaza în traumă și mă împiedică să mă vindec. Reaprinde trăiri dureroase, adâncește sentimentul de pierdere ireparabilă. Și oricum aș începe un cântec, el va sfarși în același tragism existential, de zici că am băut apă după Cioran. Nu mai e doar despre dragoste și despre singurătate, e un alt nivel al marasmului, profund și întunecat, ca un iad al gândirii și al emoției. Cum naiba să suporți această viață? Si cum naiba să te suporți pe tine, trăind aceasta viață?- sunt idei esentiale, exprimate mai mult sau mai puțin direct în orice aș scrie. Luciditatea este cu adevarat o tragedie. Iar drama devine insuportabilă când nu te mai poți refugia în fantezie, în vis, în iluzie.