azi, 1 dec, chiciura pe toata linia

am inceput iarna in forta. dupa o tona de gheata de dat jos de pe masina, niste drumuri incurcate din pricina slabei vizibilitati si o imersiune cu jumate de masina intr-un sant din tunari, soldata cu o cedare nervoasa, am ajuns dupa-amiaza la afi palace cotroceni pentru a asista la un performance subversiv total suprarealist intr-un cadru profund consumist. concluzii: uneori ingerii se deghizeaza in trei muncitori de treaba, sa nu-ti pui cizme cu talpa neteda de 1 dec, romanul poate inghiti aproape orice alaturi de mincarea din mall, fara sa-i cada greu la stomac si fara sa rigiie.

hai cu primăvara, hai cu astenia!

vreau sa simt haine subtiri, lejere si colorate
vreau sa vad balerini de lac si tocuri cui
ciorapi colorati, dresuri plasa
pardesie cochete
tunsori la moda
conversi de pinza
geci scurte, asortate
stofe, piele suede, voaluri, matase
gata cu griuri, cu negru si alb-murdar
gata cu derapaje, balti si noroi
iarna nu-i de mine

manifestul primaverii

cind dati cu mopul, hraniti copilasul, completati tabele in excel,
ascultati-o pe elisabeth.
din urechi catre inima si in curind catre toate simturile. dupa citeva repeat-uri, cite va trebuie, creierul va da comanda decisiva ca a venit.
chiar si termometrul de exterior va crede asta. primavara e doar o stare de spirit.



si daca melodia asta nu v-a convins, mai incecati va rog una. o primavara hormonala va doresc!

să mori rănit din dragoste de gheață

aș fi spus ca arșita topește creierul oamenilor (de pe stradă), dar nici efectul gerului nu e mai prejos. nu știu cine e vinovat în vremurile astea de nesăbuința cu care circulă mulți oameni, fie ei pietoni sau conducători auto: gradele minus, criza financiară, vaccinul contra ah1n1, teoria conspirației, lady gaga, alimentația, trăscăul. ca sa nu bat câmpii aiurea, câteva mici exemple, că-i târziu:

-o dacie veche (o vechitură de dacie, cum spune petru) trăgea, la ceas de seară, o sanie legată cu sfoară de bara din spate. pe sanie ar fi trebuit să fie 2 persoane, eu le-am surprins într-o pauză, când se adunau de prin zăpadă, în urma unei coliziuni cu oarece dâmburi, decât.

-pietonii se aruncă să traverseze, pe treceri sau nu, fără să ia în calcul faptul că tu s-ar putea să derapezi cu mașina când frânezi și fără să-ți acorde timpul să te oprești în siguranță în fața lor. de două ori era să mă proptesc în mormanul de zăpadă (asta în cazul fericit) aflându-mă în astfel de situație. similar, ieri dimineață, am văzut cum un tir venind din contra-sens a frânat în ultima clipă să dea voie unor pietoni, și în câteva clipe o cascadă de bucățoaie uriașe de gheață s-a prăbușit de sus, de pe cabină, pe lângă ei. doi pași mai lipseau ca tărtacuțele cutezătorilor pietoni să se dea de-a dura pe asfaltul înghețat, secerate de satârele în viteză.

de ziua lui cuza

am mai scos eu si cu alte ocazii salata la inaintare, a mai prezentat-o de curind si dna3 aici si aici, si acum e iarasi rindul meu cu ceva tematic, realizat insa in mare graba, cu consumatori veniti de departe si foarte infometati la usa:
salata de 24 ianuariesi cea din 23 ianuariesi sa nu uitam totusi ca pe linga ziua unirii am mai sarbatorit si altceva, n-om fi noi chiar asa de patrioti
simbata si duminica, 2 zile pline cu toti cei care si-au dorit sa fie in preajma mea la aniversare si au infruntat gerul crunt sa iasa din casa, chiar si fara masina (si-or mai fi fost si alte obstacole, si-or mai fi fost si altii care n-au ajuns - vor mai fi ocazii, trebuie doar sa vrem) : va multumesc tuturor. au fost 2 zile frumoase, cu oameni dragi, mincare buna, bautura destula, muzica in surdina, chiraiala de copilasi, bbq la minus 10, cadouri frumoase, jocuri de societate, lene si bisericute.

nu-mi place iarna asta

desi sint nascuta in miezul iernii, nu ma omor dupa iarna, cum se spune. si daca stau bine sa ma gindesc la povestea cu maica-mea care s-a dus de mai multe ori sa ma nasca si pina nu s-a urcat moasa calare pe ea nu m-am urnit, mi-e clar ca mi-ar fi placut sa ma nasc in primavara.
si totusi, cind eram mica eram normala, abia asteptam sa ninga sa ma joc afara. cred ca pe masura ce am inceput sa simt frigul si disconfortul de-a ma preumbla cu masina prin zapada, s-a produs declicul. mai ales ca urasc sa ma ințolesc gros, urasc zapada amestecata cu noroi, fleșcăiala aia jegoasa de după.
ieri am plecat de acasa si in capatul strazii noastre, care e in panta, nu am reusit sa iau curba. am derapat lejer pe contrasens. am tras pe dreapta sa fac o poza si am alunecat in decor. tot drumul pina la gradinita am tinut-o intr-un mare derapaj: garduri, santuri, cocoase de camila, treceri de pietoni, curbe, alte masini, sine de tramvai-un dans periculos. n-am nevoie de adrenalina asta, e chiar nociva cind ai un copil in masina. acum trebuie sa plec la serviciu, azi chiar trebuie sa ajung. sotul mi-a recomandat sa ramin acasa. stratul de zapada e maricel acum, am putea iesi sa facem un om de zapada, as redescoperi si eu iarna alaturi de petru. dar nu ma lasa simtul datoriei, ce porcarie.

:

mii de tunete

in mediul rural natura se dezlantuie mai paranoic decit intre blocuri. nu-mi amintesc sa fi trait fenomene meteo ca cele din ultimii 2 ani si ceva, de cind stam la casa. increngaturi de fulgere care sparg cerul in bucati si lumineaza ca ziua, apoi ating stilpii de tensiune si produc mii de stelute cazatoare, si-apoi taie curentul ore in sir. tunete bubuitoare si vinturi turbate care simti ca-ti iau si tabla de pe casa si pielea de pe tine, nu doar mobilierul de gradina. apoi te astepti sa mute casa din loc, insa constati ca au mutat doar masina. odata ploua cu galeata in fata casei, iar in spate era soare. am vazut si adevarati bulgari de grindina aici. in prima iarna, un morman de zapada de pe casa a gasit sa cada chiar pe capota masinii mele, pe care, evident, a mototolit-o. pina in vara asta, petru nu avea o parere prea clara in privinta acestor fenomene. multe se petreceau noaptea, cind el dormea, asa ca nici nu banuia ce se intimpla afara. anul asta insa, a inceput sa se teama. a prins o furtuna atit de puternica si zgomotoasa, cu de toate: curent luat, satelit mort, telefonie nema, tunete si fulgere inlantuite. era epuizat si frisona de spaima, nu stiam cum sa-l mai calmez. i-a fost atit de frica, incit adormea in fund pe scaun de epuizare. din acel moment mami si tati au avut o treaba in plus: au desenat norii cum se joaca, luna cum face poze cu blitz, picaturile de ploaie care danseaza, au inventat povesti despre tata-nor cu voce tunatoare care ii cheama pe copiii-norisori la masa, dusul pe care il asteapta plantele si strazile si muntii, apa care cade din cer ca sa umple lacul, etc. la prima picatura de ploaie copilul incepea sa plinga. iar tunetele ? pina si zgomotul de la avioane il terifia. insa acum inregistram progrese. incet-incet a inceput sa se obisnuiasca si sa devina iarasi curajos. in timpul furtunii din seara asta s-a trezit o singura data, si a adormit repede, cu incredere ca nu e decit un pic de ploaie sa spele masinile. am incercat sa-i distrugem teama, insa cu blindete si rabdare. nu am ignorat-o, nu am luat-o in ris, nici nu i-am cintat in struna. am ascuns morisca pt ca la cea mai mica adiere de vint copilul intra de urgenta in casa. am legat multa vreme pinzele de la pavilion ca sa nu mai fluture (desi ulterior niste viespi s-au gasit sa se cuibareasca in falduri), l-am lasat sa se joace cu ventilatorul bunicilor si sa stea cu fata in el, ca doar ventilatorul, nu ? e un vint mai mic, prins intr-o cutiuta.