- facem haz (de necaz!)
- suntem politicoşi (fără a face politică!)
- stăm serioşi (doar atât cât trebuie!)
- gândim diferit (dar acest lucru ne uneşte!)
- nu avem model (dar sperăm să ajungem noi unul!)
- nu suntem maeştri ai unui gen literar (dar putem inventa genuri noi!)
- am ales să fim plutişti (plutim peste limitele noastre!)
- suntem o echipă (colegi, nu ierarhii!)
- suntem acasă (ne asumăm, trăim şi promovăm acest spaţiu!)
Despre Petrilaca prea puţini turdeni au
aflat cel puţin unde există, deşi fostul cătun este acum declarat ca fiind
parte a municipiului Turda, denumit în prezent Strada Petrilaca. Istoria
frământată a acestui loc este prea puţin cunoscută, iar martirii de aici
abandonaţi uitării. Probabil, peste ani, dacă nu vom învăţa din greşelile
trecutului, acestea se vor putea repeta de o parte sau de alta, cu acelaşi
dramatism.
Din dorinţa de a descoperi aceste locuri
şi evenimente pe care până şi bunicii noştri încep să le uite, am căutat
informaţii pentru a putea creiona câteva fragmente din acele zile frământate şi
câteva repere pentru a localiza locul de desfăşurare a evenimentelor.
Cel mai important monument istorico - arheologic al Potaissei este castrul legiunii a V-a Macedonica, de pe platoul Dealul Cetatii. Ruinele sale au ramas in picioare pana tarziu in evul mediu, constituind nu numai o "cariera" de piatra fasonata, folosita din plin pentru nevoile edilitare ale Turzii pana in secolul al XIX-lea, ci si o sursa de antichitati de tot felul (piese arhitectonice, sculpturi, mozaicuri, inscripti pe piatra, monede, obiecte marunte) descoperite fortuit si intrate, cele mai multe, in diferite colectii si muzee. In anul 1574 calatorul francez Pierre Lescalopier descria o poarta a castrului, poate aceeasi poarta de pe latura de nord descrisa la 1599-1603 de umanistul transilvanean St. Zamosius (Szamoskozy). Poarta era arcuita, construita din mari blocuri de piatra fasonate. Prabusirea portii la 1657, mentionata de istoricul W.Bethlen, a fost probabil doar partiala, poarta fiind amintita si in anul 1677 de catre Fr. Fasching.
Castrul de la Potaissa este cel mai mare castru de legiune cu functionare indelungata in Dacia. Cu laturile lungi (de nord si sud) de 573 m si cele scurte (de est si vest) de 408 m, uriasul dreptunghi pe care-l descrie castrul ocupa o suprafata de 23,37 ha. Prin orientare si pozitie, castrul de la Potaissa respecta principalele prescriptii ale tehnicienilor militari din epoca in care a fost construit. Astfel poarta decumana este orientata spre zona mai inalta (spre vest); castrul se afla pe un platou, ferit de inundatii si de torenti, dar sufucient de aproape de un curs de apa. Platoul are pozitie dominanta asupra orasului antic si asupra teritoriilor din preajma (altitudine absoluta 375 m), fiind inaltat cu aproximativ 40 m, ceea ce permitea o buna vizibilitate din castru pana la distante apreciabile. Astfel, drumul spre Napoca putea fi urmarit din castru pana in dreptul actualului sat Aiton.
Castrul era aprovizionat cu apa printr-o conducta din tuburi de teracota, care intra prin poarta decumana; functionau si multe fantani, din care una a fost descoperita intr-o incapere din principia. Un canal deversor al apelor reziduale se observa in apropierea coltului nord estic al castrului, conservat si protejat de o constructie speciala.O parte din vestigiile cercetate arheologic in castru au fost consolidate si conservate,devenind puncte vizitabile; poarta de pe latura de vest (porta decumana), un bastion de curtina pe aceeasi latura, bastionul din coltul nord vestic, unele parti din cladirea comandamentului (principia), canalul deversor de langa coltul nord-estic.
Câteva filmuleţe cu bisericile din Turda - filmuleţe create de doamna Ana Maria Catalina Filmuleţele spun totul, dincolo de orice fel de cuvinte. Vizionare plăcută!
Am frecventat locurile Durgăului, ale obârşiei “Văii Sărate” de cand eram mică. Amintiri foarte frumoase ale copilăriei, alături de fratii mei mai mari...
Ei, bine, m-am scăldat în lacul Carolina, Lacul nr.1, care acum este doar o baltă. Rămâneam dupa scăldat cu sarea pojghită pe noi. Ne limpezeam în Lacul nr.2, Durgău, mult mai puţin sărat ca şi Lacul Carolina.
Nu, în Lacul nr.3, Lacul “Dulce”, nu intram, aşa ne-au îndrumat părinţii.
Cum am mai crescut ne-am aventurat la Lacul nr. 4, Lacul ”Ocnei ”.
Nu am intrat în Lacul nr.5 Lacul ”Rotund”. Nici în Lacul nr.6, Lacul “Sulfuros”.
Puţini poate că îşi reamintesc denumirile populare date Lacului nr.3 - “Tăul Şerpilor”, Laculului nr. 4 - “ Sf.Ana”, Laculului nr. 5 - “Tăul Doctorilor “ şi Laculului nr.6 - “Kenkeves”
A fost şi este o deosebită satisfacţie pentru mine să fac plimbări dese în aceaste locuri deosebite ca şi culoare şi posibilităţi de destindere.
Iar fiindcă între timp “am mai crescut puţin” mi-am extins zona căutarilor şi astfel am putut să văd cu ochii mei şi prin lentilele aparatului de fotografiat puţurile minelor Iosif, Tereza, Anton si Cojocneana.
Toate le puteţi vedea în prezentarea facută pe aceasta temă, pe un fond muzical de exceptie. Stamatis Spanoudakis - Dawn at the Walls.
Dr. Ioan Raţiu, prin faptele sale memorabile, a fost fără indoială una dintre cele mai mari personalităţi din istoria Turzii şi a întregii ţări.
Amintirea sa este păstrată la loc de cinste în memoria Turzii, oraşul său natal, prin amplasarea unei statui în centrul municipiului, mai exact în Piaţa 1 Decembrie 1918.
Răsfoind scrierile care conţin informaţii despre comunitatea urbană a Arieşului, în virtutea unui mai vechi impuls al nostru de a avea un imn închinat râului aurului, dar şi al acestei comunităţi, ca identitate cristalizată, am întâlnit nişte versuri care aminteau în parte de un cântec prelung de tulnic, în parte cucerit de veselia spiritului localnicilor, în parte solemn ca un cântec de luptă, o luptă de asumare a valorilor locale şi purtare cu mândrie a lor de oamenii locului.
Creaţia în versuri închinată Arieşului o întâlnim în cuvântul autorului aparţinând lucrării „Turda – istorie şi contemporaneitate”, semnată prof. dr. Eugen Gergely, apărută sub editura Casa Cărţii de Ştiinţă, la Cluj-Napoca, anul 2005.
Turda a fost locul unde pentru prima dată în lume a fost proclamată libertatea cultelor şi a toleranţei religioase. Mai mult de atât – Turda a fost locul întemeierii unei noi religii – Biserica Unitariană.
Acum, când lumea creştină în special, şi chiar întreaga lume în general face eforturi pentru reunificare şi înlăturarea dezbinării religioase şi etnice, merită să acordăm puţin din timpul nostru pentru a medita asupra fraternităţii întrevăzută de pionierii de la Turda, în zorii anului 1568.
Vă lăsăm în compania cuvintelor distinsului nostru blogger turdean, ing. Radu Cerghizan.
Începuturile vieţii religioase pe Muntele Petridului, lângă Cheile Turzii, se pierd în negura vremurilor. Vechile civilizaţii din interiorul munţilor Carpaţi, apoi dacii şi mai târziu românii ardeleni şi-au clădit locuri de rugăciune pe înălţimi semeţe, în locurile cu păduri întinse, sihastre, care să le ofere ocrotire şi pace interioară. În perioada medievală, când Transilvania se afla sub administraţie maghiară, existau multe aşezări cu amprente rămase în toponimie care atestau predispoziţia stabilirii comunităţilor româneşti în arealele cu altitudini mai ridicate şi împădurite, în timp ce maghiarii ocupau zonele mai joase şi mai fertile – astfel a fost şi cazul arealului Petreşti: aşezarea de jos a fost maghiară (Also Peterd/ Magyar Peterd), iar cea de sus românească (Felsö Peterd).
Locul Piatra Corbului (bara de calcare din sud-estul Cheilor Turzii) a fost utilizat de daci ca şi loc de procesiuni religioase închinate zeilor. Mai târziu, coloniştii romani, au folosit şi ei arealul Cheilor Turzii ca şi loc de procesiune religioasă.
Dintotdeauna nobleţea pământului a fost aurul. Strălucirea sa a stârnit imaginaţia multor oameni, a ridicat sau a pierdut popoare.
Produs al capriciului unor fenomene magmatice vechi, începând din pre-baikalian (de acum circa 800 milioane ani), aurul a rămas podoaba cea mai râvnită a Daciei.
Un singur râu între toate – Aureus (“cel aurit”) rostogolea printre nisipurile sale grăuncioare strălucitoare din adâncuri. Arieşul, aşa cum îl ştim astăzi, a văzut atâtea generaţii de căutători de aur încât nici el nu mai reuşeşte să le povestească.
În orice spaţiu există o conjunctură lăuntrică, o oglindire a locurilor în om şi invers, o elevare a locurilor produsă de oameni entuziaşti, cu iniţiativă, o evoluţie nuanţată în comparaţie cu comunităţile învecinate, în parte şi prin prisma istoriei.
Doar într-un fel, la prima vedere, există o infuzie de mentalităţi exterioare, datorate în parte comunităţilor învecinate, în parte realităţilor timpului, coordonate cumva la un nivel superior de naţiunea sau de supra-sistemele naţionale în care se integrează.
În toată istoria evoluţiei unei comunităţi se conturează nişte tradiţii la nivelul subconştientului (verbale, faptice şi de caracter). Uneori, în cazul fericit, tradiţiile sunt conştientizate, asumate apoi, producându-se acele mărci, embleme ale locului, pe care membrii comunităţii şi le asumă cu mândrie. Emblemele asumate reuşesc să canalizeze energiile comunităţii cu un entuziasm sporit, ataşând un comportament de identificare, de regăsire. Mai modern spus, un fel de acţiune de branding, de intuire a esenţelor şi de corelare comportamentală în funcţie de esenţele descoperite şi asumate.
Din anul 1989, în luna septembrie, la nivelul întregii Uniunii Europene, sunt organizate „Zilele europene ale patrimoniului”.
Din 1992, România a preluat această practică, încearcând o mai mare apropiere între societate şi moștenirea arhitecturală de valoare a comunităţilor locale.
Luni, 27 septembrie, la Turda, a avut loc "Ziua patrimoniului la Turda", eveniment cultural organizat de Fundaţia Raţiu pentru Democraţie.
Activităţile au avut o convergenţă spre tematica patrimoniului architectural-istoric al comunităţii, şi s-au desfăşurat în decursul a trei secvenţe:
Turda este probabil singura aşezare de astăzi din România care s-a născut oraş, încă din cele mai vechi timpuri de când se ştie de ea, şi care a dăinuit ca şi urbe până în prezent.