Alaturi de lahmacun, pide concureaza la titlul de pizza turceasca, ambele fiind cel mai probabil printre stramosii mult mai faimoasei pizza din Italia. Spre deosebire de pizza insa, in aluatul de pide se folosesc si zaharul si uleiul de masline, iar apa se poate inlocui cu laptele, ceea ce face acest aluat mult mai fraged si mai dulce decat aluatul de pizza, care este in general neutru ca gust (un aluat de pizza bun are gust de paine de casa, in vreme ce aluatul de pide se aseamana mai degraba la gust cu un covrig).
Se afișează postările cu eticheta Turkish. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Turkish. Afișați toate postările
duminică, 28 februarie 2016
luni, 17 august 2015
MENEMEN, OUA TURCESTI CU LEGUME
Cand am postat poza acestui mic dejun turcesc pe facebook acum vreo luna, am promis ca reteta va urma a doua zi, insa life happened si iata ca apuc s-o postez de abia acum, din vacanta, cand am mai mult timp de scris, ceea ce va doresc si voua (vacanta, nu scrisul :))
miercuri, 4 iunie 2014
LAHMACUN, SENZATIONALA PIZZA TURCEASCA
Dintre toate bucatariile orientale, bucataria turceasca mi se pare cam cea mai apropiata de sufletul nostru latin, poate si pentru ca e in mare parte construita pe fundamentele bucatariei mediteraneene (ulei de masline, peste si fructe de mare, legume si verdeturi proaspete, lactate si branzeturi si multe fructe).
In plus, bucataria romaneasca este semnificativ influentata de cea turceasca, mai ales in partea de sud, dovada fiind sarmalele, ciorbele sau micii, asta ca sa mentionez doar cele mai populare feluri pe care noi le consideram ultra-autentice, dar care in realitate vin direct de la Stambul. :)
Dar acum n-o sa va plictisesc cu o introspectie in bucataria otomana in general si nici in influentele ei in bucataria romaneasca, ci o sa ne concentram pe celebra pizza turceasca numita lahmacun (se citeste lah-ma-giun), care culmea, se pare ca si are originile in Armenia, unde se numeste, evident, pizza armeneasca :))
In plus, bucataria romaneasca este semnificativ influentata de cea turceasca, mai ales in partea de sud, dovada fiind sarmalele, ciorbele sau micii, asta ca sa mentionez doar cele mai populare feluri pe care noi le consideram ultra-autentice, dar care in realitate vin direct de la Stambul. :)
Dar acum n-o sa va plictisesc cu o introspectie in bucataria otomana in general si nici in influentele ei in bucataria romaneasca, ci o sa ne concentram pe celebra pizza turceasca numita lahmacun (se citeste lah-ma-giun), care culmea, se pare ca si are originile in Armenia, unde se numeste, evident, pizza armeneasca :))
marți, 27 august 2013
KÜNEFE, CATAIF CU MOZZARELLA GRANAROLO
Probabil ca nu mai e un secret pentru nimeni ca Turcia si bucataria ei senzationala ocupa un loc special in inima mea, aceasta oferind una dintre cele mai interesante si diverse experiente culinare pe care le poti gasi in Europa.
N-o sa va povestesc acum despre minunatiile pe care le-am degustat la ultima vizita in Istanbul deoarece pregatesc un post special dedicat acestora (impreuna cu o surpriza despre care o sa va spun mai multe la timpul potrivit), ci o sa va prezint un desert sezational (care a reusit sa detroneze senzationalul güllac de pe primul loc al preferintelor mele in materie de dulciuri levantine).
Este vorba despre künefe, un desert genial din punctul meu de vedere, fiind in acelasi timp satios si satisfacator, fara sa fie ultra dulce (precum baclavaua sau sarailia). Acest desert este foarte raspandit (sub diverse forme) in zona mediteraneana, putand fi gasit in Grecia, Siria, Liban, Israel sau Egipt.
miercuri, 9 iunie 2010
GÜLLAÇ, DELICIUL SULTANILOR
Povestea acestei prajituri minunate a inceput pentru mine acum ceva vreme, cand am vazut-o prezentata pe unul din canalele de travel un show (cred ca era vorba de Feast Bazaar, dar nu sunt sigur), si, oricat de ciudat ar parea, the lovely wife a declarat-o on the spot prajitura ei preferata chiar inainte de a o gusta, ceea ce banuiesc ca vi se va inampla si voua dupa ce veti termina de citit acest post, dar sa nu anticipam :)
Numele güllaç (pronuntat "ghiulaci") vine de la combinatia intre gül (trandafir) si aş (mancare), fiind o versiune abreviata pentru güllü aş (mancare cu trandafiri, in traducere aproximativa), versiune care a intrat practic in vocabular in aceasta forma.
Aceasta prajitura este o specialitate preparata si servita in special de Ramadan, deoarece este considerata light (well, chiar este foarte light prin comparatie cu celelalte dulciuri turcesti, dar sa n-o luati ca baza pentru vreo dieta ca v-ati ars :)) si de aceea se serveste ca desert in cadrul ospatului monstruos ce urmeaza postului negru din timpul zilei.
Güllaç-ul este in esenta o prajitura foarte simpla, care nu necesita gatire propriu-zisa ci doar asamblare, ingredientul de baza fiind foile de güllaç, extrem de subtiri, aproape transparente, facute din amidon si faina (ca textura sunt foarte similare cu hartia de orez folosita la spring rolls). Acestea se fabrica manual, turnand cate un polonic de solutie de amidon, faina si apa peste o tigaie fierbinte si bombata, care arata exact ca un wok intors invers, dupa care desprinzand folie astfel rezultate (prin evaporarea apei) si punandu-le la uscat.
Prepararea in sine este cat se poate de simpla si de straight forward si poate fi facuta de oricine, indiferent de ce talent culinar are in dotare. Desigur, eu am tendinta sa spun asta despre foarte multe retete (si de cele mai multe ori chiar vorbesc seros :)), dar in acest caz chiar va garantez cu mana pe cravata de pionier ca n-aveti nevoie de nicio experienta anterioara ca sa va reuseasca aceasta minune de desert.
Si ca sa va mai motivez putin, o sa va incerc sa va povestesc cam ce gust are. In primul rand, este un desert rece (se serveste direct de la frigider), si astfel este foarte racoros (pentru inceput, ganditi-va la un orez cu lapte, dar nu facut terci, ci cu boabele tari :)). Apoi este aromata cu apa de trandafiri, chestie care in combinatie cu laptele dulce mie imi aduce instant aminte de copilarie, cand mancam la micul dejun felii de paine unse cu unt si cu dulceata de trandafiri facuta in casa alaturi de o cana mare de lapte rece. In fine, are o combinatie de fistic si alune prajite care ii aduc atat un crunch cat si un hint de gust clasic de prajitura de casa.
Ah, si era sa uit de prospetimea adusa de boabele de rodie presarate pe deasupra (asta ca sa nu mai zic de ce bine arata in farfurie combinatia de alb imaculat cu verde crud si cu rosu aprins :)) si de faptul ca se pastreaza perfect in frigider pentru aproape o saptamana, asta daca rezistati sa n-o devorati in prima zi.
Ok, cred ca v-am povestit destul, asa ca hai sa trecem la treaba. :)
Ingrediente (pentru cca 15-20 de portii, in functie de cat sunteti de generosi :))
- 1 pachet de foi de güllaç, ce contine 15 foi de diametru cca 35-40cm, care costa 30 in jur de de lei
[NOTA: eu le-am luat de la Macelaria Kasap de pe Jiului, unde nu le aveau in stoc, dar patronul (sa traiti, sefu'! :)) mi le-a obtinut in cateva ore de la alti tovarasi de-ai lui cu bacanii arabesti, asa ca your safest bet este sa va duceti la cel mai apropiat magazin arabesc sau turcesc si sa intrebati de güllaç, ca sigur se rezolva; however, daca nu reusiti, se pot inlocui cu foi de orez, din acelea folosite la spring rolls, pe care le gasiti la Selgros, la Mega Image sau pe la magazinele chinezesti]
- 2 litri de lapte (eu am folosit lapte cu 3.5% grasime, dar voi puteti folosi si un lapte mai light, daca vreti sa va amagiti :))
- 600g de zahar
- 3-4 linguri de apa de trandafiri (tot de la magazinele arabesti, costa cca 15-17 lei sticla de 300ml)
- 200g de alune de padure crude si nesarate (pentru umplutura; aici puteti folosi si migdale sau nuci, dar daca folositi nuci, acestea vor colora relativ rapid prajitura, asa ca va trebui s-o mancati repede)
- 100g de fistic crud si nesarat (de la Metro), pentru decorare
- 1 rodie pentru decorare (alternativ puteti folosi visine sau cirese confiate sau pescuite din dulceata sau din visinata, sau chiar fragi, ca tot am vazut la Piata 1 Mai :))
[NOTA: din ingredientele de mai sus mie mi-au iesit doua tavi, una mare si dreptunghiulara, si alta rotunda si putin mai mica, dar voi puteti adapta cantitatile si pentru mai putin, desi ar fi pacat, ca sigur o sa regretati ca n-ati facut mai mult güllaç, trust me :)]
Preparare (30 min + 2-3 ore de lasat la rece inainte de a o servi)
- pentru inceput puneti laptele pe foc intr-o oala mare si turnati zaharul si apa de trandafiri, amestecand permanent pana ce zaharul se dizolva complet (atentie sa nu va dea in foc, pentru ca e o experienta foarte messy) iar laptele se incalzeste bine (cca 5-6 min la foc mare)
- cat timp lasati laptele la racit (trebuie sa ajunga la o temperatura calduta, nu fierbinte, caci altfel va dizolva folie de güllaç), puneti alunele intr-o tava si bagati-le la cuptorul preincalzit la 180C pentru 5-6 minute, dupa care lasati-le sa se raceasca putin si zdrobiti-le in mojar sau in rasnita / robot.
- turnati un polonic de lapte cald pe fundul vasului si apoi asezati prima foaie de güllaç (eu am taiat foile cu foarfeca exact pe dimensiunea tavilor, iar resturile le-am folosit ca pe foi separate) si turnati inca un polonic de lapte peste foaie, cat sa se umezeasca bine (nu trebuie s-o acoperiti complet cu lapte, cat sa pluteasca, dar nici s-o lasati prea uscata)
- repetati operatiunea cu inca 3-4 foi (care de fapt se numara dublu, daca tava e mai mica si le puneti taiate, in doua straturi) fara sa va ingrijorati prea tare de designul foilor din tava (doar sa nu ramana uscate sau sa iasa din tava, in rest e ok; oricum, dupa ce se inmoaie putin, le puteti plia si aranja mai bine)
- acum presarati in strat uniform alunele de padure sau migdalele prajite si macinate, si eventual adaugati si o mana de stafide aurii, ca n-are ce sa strice miscarea asta :))
- dupa ce ati intins umplutura de alune, continuati miscarea cu foile si laptele folosind un numar egal de foi cu cel folosit in prima parte (restul de 5-6 foi din pachet se pot pastra pentru mai tarziu sau se pot folosi in alta tava) si apoi turnati inca 2-3 polonice de lapte peste, cat sa se inmoaie bine güllaç-ul, acoperiti apoi tava cu folie de plastic si bagati-o la frigider pentru cateva ore (sau chiar peste noapte, daca aveti rabdare)
- cat sta güllaç-ul la frigider, puteti pregati fisticul si rodia pentru ornare, dupa cum urmeaza: fisticul se curata de coaja si de cat mai mult din membrana care acopera miezul (daca nu-l gasiti deja curatat) si apoi se prajeste la cuptor la fel ca alunele (5-6 min la 180C) iar rodia se cresteaza usor in lungime de patru ori (ca si cum ati taia-o in sferturi, dar cu grija sa taiati doar coaja, nu si miezul, ca altfel va colorati beton :)) dupa ce i s-a decupat varful (un disc de cca 1cm), apoi se rupe, scufundata complet intr-un vas cu apa rece si se curata semintele din membrane, tot sub apa; astfel, acestea raman intacte si nu murdaresc toata bucataria, plus ca se duc usor la fundul vasului, in vreme ce membranele raman la suprafata
- dupa ce güllaç-ul a absorbit complet laptele de deasupra (o sa arate cam ca un servet foarte incretit) il puteti taia in felii (cu un cutit ascutit) si servi decorat cu fistic pisat si boabe de rodie
Numele güllaç (pronuntat "ghiulaci") vine de la combinatia intre gül (trandafir) si aş (mancare), fiind o versiune abreviata pentru güllü aş (mancare cu trandafiri, in traducere aproximativa), versiune care a intrat practic in vocabular in aceasta forma.
Aceasta prajitura este o specialitate preparata si servita in special de Ramadan, deoarece este considerata light (well, chiar este foarte light prin comparatie cu celelalte dulciuri turcesti, dar sa n-o luati ca baza pentru vreo dieta ca v-ati ars :)) si de aceea se serveste ca desert in cadrul ospatului monstruos ce urmeaza postului negru din timpul zilei.
Güllaç-ul este in esenta o prajitura foarte simpla, care nu necesita gatire propriu-zisa ci doar asamblare, ingredientul de baza fiind foile de güllaç, extrem de subtiri, aproape transparente, facute din amidon si faina (ca textura sunt foarte similare cu hartia de orez folosita la spring rolls). Acestea se fabrica manual, turnand cate un polonic de solutie de amidon, faina si apa peste o tigaie fierbinte si bombata, care arata exact ca un wok intors invers, dupa care desprinzand folie astfel rezultate (prin evaporarea apei) si punandu-le la uscat.
Prepararea in sine este cat se poate de simpla si de straight forward si poate fi facuta de oricine, indiferent de ce talent culinar are in dotare. Desigur, eu am tendinta sa spun asta despre foarte multe retete (si de cele mai multe ori chiar vorbesc seros :)), dar in acest caz chiar va garantez cu mana pe cravata de pionier ca n-aveti nevoie de nicio experienta anterioara ca sa va reuseasca aceasta minune de desert.
Si ca sa va mai motivez putin, o sa va incerc sa va povestesc cam ce gust are. In primul rand, este un desert rece (se serveste direct de la frigider), si astfel este foarte racoros (pentru inceput, ganditi-va la un orez cu lapte, dar nu facut terci, ci cu boabele tari :)). Apoi este aromata cu apa de trandafiri, chestie care in combinatie cu laptele dulce mie imi aduce instant aminte de copilarie, cand mancam la micul dejun felii de paine unse cu unt si cu dulceata de trandafiri facuta in casa alaturi de o cana mare de lapte rece. In fine, are o combinatie de fistic si alune prajite care ii aduc atat un crunch cat si un hint de gust clasic de prajitura de casa.
Ah, si era sa uit de prospetimea adusa de boabele de rodie presarate pe deasupra (asta ca sa nu mai zic de ce bine arata in farfurie combinatia de alb imaculat cu verde crud si cu rosu aprins :)) si de faptul ca se pastreaza perfect in frigider pentru aproape o saptamana, asta daca rezistati sa n-o devorati in prima zi.
Ok, cred ca v-am povestit destul, asa ca hai sa trecem la treaba. :)
Ingrediente (pentru cca 15-20 de portii, in functie de cat sunteti de generosi :))
[NOTA: eu le-am luat de la Macelaria Kasap de pe Jiului, unde nu le aveau in stoc, dar patronul (sa traiti, sefu'! :)) mi le-a obtinut in cateva ore de la alti tovarasi de-ai lui cu bacanii arabesti, asa ca your safest bet este sa va duceti la cel mai apropiat magazin arabesc sau turcesc si sa intrebati de güllaç, ca sigur se rezolva; however, daca nu reusiti, se pot inlocui cu foi de orez, din acelea folosite la spring rolls, pe care le gasiti la Selgros, la Mega Image sau pe la magazinele chinezesti]
- 2 litri de lapte (eu am folosit lapte cu 3.5% grasime, dar voi puteti folosi si un lapte mai light, daca vreti sa va amagiti :))
- 600g de zahar
- 3-4 linguri de apa de trandafiri (tot de la magazinele arabesti, costa cca 15-17 lei sticla de 300ml)
- 200g de alune de padure crude si nesarate (pentru umplutura; aici puteti folosi si migdale sau nuci, dar daca folositi nuci, acestea vor colora relativ rapid prajitura, asa ca va trebui s-o mancati repede)
- 100g de fistic crud si nesarat (de la Metro), pentru decorare
- 1 rodie pentru decorare (alternativ puteti folosi visine sau cirese confiate sau pescuite din dulceata sau din visinata, sau chiar fragi, ca tot am vazut la Piata 1 Mai :))
[NOTA: din ingredientele de mai sus mie mi-au iesit doua tavi, una mare si dreptunghiulara, si alta rotunda si putin mai mica, dar voi puteti adapta cantitatile si pentru mai putin, desi ar fi pacat, ca sigur o sa regretati ca n-ati facut mai mult güllaç, trust me :)]
Preparare (30 min + 2-3 ore de lasat la rece inainte de a o servi)
- pentru inceput puneti laptele pe foc intr-o oala mare si turnati zaharul si apa de trandafiri, amestecand permanent pana ce zaharul se dizolva complet (atentie sa nu va dea in foc, pentru ca e o experienta foarte messy) iar laptele se incalzeste bine (cca 5-6 min la foc mare)
- acum presarati in strat uniform alunele de padure sau migdalele prajite si macinate, si eventual adaugati si o mana de stafide aurii, ca n-are ce sa strice miscarea asta :))
- dupa ce güllaç-ul a absorbit complet laptele de deasupra (o sa arate cam ca un servet foarte incretit) il puteti taia in felii (cu un cutit ascutit) si servi decorat cu fistic pisat si boabe de rodie
Enjoy!
joi, 15 aprilie 2010
MUSAFIR LA PRANZUL DIN CASEROLA
Prietenul Viorel Copolovici m-a onorat cu invitatia de a-i face o vizita pe Pranzul din Caserola si pentru ca musafirul nu poate veni cu mana goala, i-am adus povestea celei mai vechi supe instant din lume, si anume supa turceasca tarhana, despre care va invit sa cititi si voi aici.
Enjoy!
marți, 30 martie 2010
MUTABBAL, GENIALA SALATA ORIENTALA DE VINETE
Desi mutabbalul, alaturi de hummus, este unul dintre aperitivele mele orientale (mezze) preferate, pana acum nu m-am incumetat sa-l gatesc acasa deoarece m-am speriat putin de ideea de a coace vinetele, mai ales ca acest proces poate fi destul de laborios si messy daca il aplici in varianta sa old school, precum il aplica mama, si anume cu vinetele coapte la flacara pana se inmoaie iar coaja se carbonizeaza si se desprinde in fulgi mari si lipiciosi, samd.
Norocul meu insa s-a schimbat recent, cand am gasit pe blog la Andreea (thanks, dear! :)) o metoda de a coace vinetele pe cat de simpla pe atat de spectaculoasa ca rezultate, acesta metoda ducand la o minunatie de vinete rumenite, usor afumate si in acelasi timp dulci si zemoase, dar sa nu anticipam. :)
Ca multe alte feluri orientale, mutabbalul (in fapt o salata de vinete coapte) este intalnit in diverse forme in toata lumea araba, in Turcia, Grecia si Israel, in unele din aceste tari fiind considerat o versiune picanta a baba ghanoush-ului, iar in altele fiind un fel in sine, deosebit de baba ghanoush prin faptul ca vinetele se toaca mai marunt si se prepara cu pasta tahini si cu iaurt de capra.
De asemenea, daca ne uitam mai atent la salata noastra de vinete, se poate spune ca si aceasta este o ruda a mutabbalului, desi mie unul mi se pare o barbarie culinara sa amesteci gustul fin, usor afumat al vinetelor cu aroma bruta a ceapei crude, si de aceea le prefer preparate (de mama, pana acum :)) cu maioneza si usturoi, intr-o versiune mult mai cremoasa si cu un gust mai rafinat, but hey, that's just me, daca aveti alta opinie nu ma lasati sa va retin de la festinul cu vinete amestecate grosier cu bucati de ceapa cat moneda de 50 de bani, precum se mai prepara pe la restaurantele noastre asa zis traditionale. :)
Revenind la mutabbal, acesta se prepara foarte, dar foarte simplu, conditia de baza fiind aceea de a avea broiler la cuptor (acel arzator din partea superioara a cuptoarelor cu gaz, sau grillul de la cuptoarele electrice, ambele marcate cu o linie in zigzag). In cazul nefericit in care nu aveti broiler sau grill la cuptor, puteti oricand sa aplicati metoda old school cu rumenitul pe ochiul de aragaz, dar din pacate aici nu prea pot sa va ajut.
Ingrediente (pentru 4 pers, ca starter)
- 3 vinete dolofane
- 2 catei de usturoi (sau mai multi, dupa gust)
- 3-4 linguri de pasta de susan tahini (de la orice bacanie arabeasca sau de la Mega Image)
- 3-4 linguri de iaurt gras
- 2-3 linguri de ulei de masline
- 1/2 lingurita de sare
- 1/2 lingurita de chimen macinat
- optional: 3-4 frunze de menta si un ardei iute tocat (sau un pinch de hot chili powder)
- pentru ornat: boia dulce (sau sumac) si ulei de masline
Preparare (40 min + 5 min de pregatire)
- porniti broilerul (sau grillul) cuptorului si inveliti o tava mare in folie de aluminiu
- spalati vinetele, stargeti-le si apoi taiati-le in doua pe lungime si asezati-le in tava cu fata alba in jos
- ungeti-le cu un servetel inmuiat in ulei de masline (nu mult, ci doar cat sa capete un luciu frumos) si apoi bagati tava in cuptor pe ultimul nivel, exact sub broiler, unde la un arzator cu gaz va sta cam 25-30 de min (aici depinde si de puterea broilerului vostru, deoarece spre exemplu, la Andreea timpul necesar e mult mai mic, de doar 10-15 min, asa ca va trebui sa va orientati as you go)
- dupa ce s-au copt bine (mirosul genial de vanata afumata din bucatarie o sa va dea de inteles, trust me :)) scoateti tava din cuptor si lasati-o sa se raceasca vreo 5 min, cat sa puteti manevra vinetele cu mana fara arsuri de diverse grade, si apoi scobiti miezul din fiecare jumatate de vanata intr-o sita sau strecuratoare (treaba e extrem de simpla, tineti vanata cu coaja in jos in palma iar cu o lingura mare de lemn sau plastic - nu de metal, ca oxideaza vinetele - scobiti pulpa dintr-o singura miscare; o sa va surprinda si pe voi ce simplu o sa iasa :))
- lasati pulpa cam 5 min in strecuratoare, cat sa se scurga excesul de lichid si sa se duca eventualul gust amar din sucuri (mai amestecati cu lingura de lemn din cand in cand) si apoi transferati-o intr-un blender (sau robot de bucatarie, sau un vas mare, daca veti folosi un mixer vertical, de mana)
- cat se raceste pulpa de vinete zdrobiti bine cateii de usturoi impreuna cu sarea in mojarul de piatra, pana se transforma intr-o pasta fina
- adaugati toate celelalte ingrediente (pasta tahini, pasta de usturoi cu sare, iaurtul, uleiul de masline si condimentele) si apoi mixati cam 2 min, pana obtineti o pasta de consistenta dorita (spre deosebire de hummus, eu prefer mutabbalul mai smooth, fara bucati mari prin el)
- lasati-l cateva minute sa se mai raceasca (de preferinta la frigider) si sa se imbine aromele, apoi intindeti-l pe o farfurie lasand o mica ridicatura pe exterior (precum un crater selenar :)), decorati cu boia dulce si ulei de masline si serviti cu lipie libaneza sau cu paine calda, de preferinta ca mezze, alaturi de alte bunatati orientale precum hummusul si salatele tabbouleh sau fattoush
Norocul meu insa s-a schimbat recent, cand am gasit pe blog la Andreea (thanks, dear! :)) o metoda de a coace vinetele pe cat de simpla pe atat de spectaculoasa ca rezultate, acesta metoda ducand la o minunatie de vinete rumenite, usor afumate si in acelasi timp dulci si zemoase, dar sa nu anticipam. :)
Ca multe alte feluri orientale, mutabbalul (in fapt o salata de vinete coapte) este intalnit in diverse forme in toata lumea araba, in Turcia, Grecia si Israel, in unele din aceste tari fiind considerat o versiune picanta a baba ghanoush-ului, iar in altele fiind un fel in sine, deosebit de baba ghanoush prin faptul ca vinetele se toaca mai marunt si se prepara cu pasta tahini si cu iaurt de capra.
De asemenea, daca ne uitam mai atent la salata noastra de vinete, se poate spune ca si aceasta este o ruda a mutabbalului, desi mie unul mi se pare o barbarie culinara sa amesteci gustul fin, usor afumat al vinetelor cu aroma bruta a ceapei crude, si de aceea le prefer preparate (de mama, pana acum :)) cu maioneza si usturoi, intr-o versiune mult mai cremoasa si cu un gust mai rafinat, but hey, that's just me, daca aveti alta opinie nu ma lasati sa va retin de la festinul cu vinete amestecate grosier cu bucati de ceapa cat moneda de 50 de bani, precum se mai prepara pe la restaurantele noastre asa zis traditionale. :)
Revenind la mutabbal, acesta se prepara foarte, dar foarte simplu, conditia de baza fiind aceea de a avea broiler la cuptor (acel arzator din partea superioara a cuptoarelor cu gaz, sau grillul de la cuptoarele electrice, ambele marcate cu o linie in zigzag). In cazul nefericit in care nu aveti broiler sau grill la cuptor, puteti oricand sa aplicati metoda old school cu rumenitul pe ochiul de aragaz, dar din pacate aici nu prea pot sa va ajut.
Ingrediente (pentru 4 pers, ca starter)
- 3 vinete dolofane
- 2 catei de usturoi (sau mai multi, dupa gust)
- 3-4 linguri de pasta de susan tahini (de la orice bacanie arabeasca sau de la Mega Image)
- 3-4 linguri de iaurt gras
- 2-3 linguri de ulei de masline
- 1/2 lingurita de sare
- 1/2 lingurita de chimen macinat
- optional: 3-4 frunze de menta si un ardei iute tocat (sau un pinch de hot chili powder)
- pentru ornat: boia dulce (sau sumac) si ulei de masline
Preparare (40 min + 5 min de pregatire)
- porniti broilerul (sau grillul) cuptorului si inveliti o tava mare in folie de aluminiu
- spalati vinetele, stargeti-le si apoi taiati-le in doua pe lungime si asezati-le in tava cu fata alba in jos
- ungeti-le cu un servetel inmuiat in ulei de masline (nu mult, ci doar cat sa capete un luciu frumos) si apoi bagati tava in cuptor pe ultimul nivel, exact sub broiler, unde la un arzator cu gaz va sta cam 25-30 de min (aici depinde si de puterea broilerului vostru, deoarece spre exemplu, la Andreea timpul necesar e mult mai mic, de doar 10-15 min, asa ca va trebui sa va orientati as you go)
- cat se raceste pulpa de vinete zdrobiti bine cateii de usturoi impreuna cu sarea in mojarul de piatra, pana se transforma intr-o pasta fina
Enjoy!
joi, 11 martie 2010
HUMMUS, CEL MAI CELEBRU STARTER ORIENTAL
Sunt absolut convins ca majoritatea dintre voi ati incercat macar o data hummus pe la vreun restaurant cu specific oriental sau luat din supermarket, dar as putea sa pun pariu ca nu va imaginati ca este asa de simplu (si de ieftin) de preparat acasa, not to mention ca in varianta home made este mult mai gustos decat tot ce-ati mancat pana acum.
Desi la noi s-a impamantenit ca fiind un fel libanez, hummusul este de fapt un preparat omniprezent in toate bucatariile orientale, fiind intalnit in forme foarte asemanatoare in toata zona mediteraneeana de sud, din Turcia pana in Maroc, precum si in tarile arabe. Hummusul are la baza boabe de naut fierte, amestecate cu tahini (pasta de susan), usturoi, zeama de lamaie, putin ulei de masline si condimente si este un starter pe cat de delicios, pe atat de sanatos, nautul fiind un aliment complex, plin de proteine vegetale, uleiuri bune si multe alte chestii placute omului.
Sincer, deoarece hummusul se prepara atat de simplu, am ezitat putin inainte de a posta aceasta reteta, fiindca mi s-a parut ca este common knowledge pentru toata lumea, cam ca si omleta sau rulourile de sushi (joking, joking, desi si alea sunt extrem de simple :)), insa dupa ce m-am mai gandit putin am decis sa share with the group, chiar cu riscul de a mi se spune been there, done that. :)
Desigur, toate ingredientele se gasesc foarte usor, atat la Mega Image (cel mai bine aprovizionat supermarket cand vine vorba de bucatariile etnice) cat si la bacaniile arabesti sau turcesti (pe care va recomand calduros sa le vizitati, deoarece sunt pline de bunatati precum pestera comorilor din povestea lui Ali Baba :)). Pe langa ingrediente mai aveti nevoie doar de un robot de bucatarie (btw, profit de aceasta ocazie sa imi declar profunda admiratie fata de robotul-meu-Kenwood-cel-cu-40-de-functii si sa-mi cer scuze ca l-am tinut in cutie doua luni dupa ce l-am cumparat :))) sau de un mixer vertical, and you're good to go. :)
Ingrediente (pentru 4-6 pers)
- 1 cutie de boabe de naut fierte (cca 3 lei la supermarkets sau la bacaniile arabesti)
- 4-5 linguri de pasta tahini (care seamana cu untul de arahide, doar ca e din susan si e mult mai fluida)
- 4-5 linguri de iaurt gras (sau iaurt normal amestecat cu putina smantana sau sana)
- 3-4 frunze de menta proaspete (don't worry, vor disparea in the mix dar vor contribui la aroma subtila :))
- 2-3 catei de usturoi (sau chiar mai multi, daca aveti probleme cu vampirii prin zona :))
- zeama de la 1 lime (sau lamaie)
- 1 jumatate de lingurita de sare
- 1 lingurita de chimen macinat (condimentul meu preferat in ultima vreme, care e ca sarea-n bucate cand vine vorba de bucataria orientala sau indiana :))
- 2-3 lingurite de ulei de masline
- 2-3 linguri de apa (sau zeama de pe boabele de naut)
- pentru servit (desigur, aici voi puteti improviza dupa gust sau imaginatie): boia dulce, patrunjel tocat, seminte de pin, ulei de masline, bastonase de morcov si telina verde, lipie libaneza
Preparare (5 min + 5 min de pregatire)
- scurgeti zeama de pe naut (pastrati un pahar de zeama pt mai tarziu), spalati bine boabele sub jet de apa rece si apoi scurgeti-le de apa
- zdrobiti usturoiul impreuna cu sarea (daca nu aveti mojar, pisati ustoroiul separat si apoi amestecati-l cu sarea intr-un paharel)
- adaugati in vasul robotului toate ingredientele, mai putin apa (sau zeama de pe naut), uleiul de masline si chimenul
- mixati amestecul pana devine o pasta relativ fina (cca 2-3 min pe turatie maxima); in acest moment adaugati progresiv apa si uleiul de masline pana obtineti consistenta pe care o doriti (e posibil ca amestecul sa devina relativ cleios de la tahini, dar se rezolva cu putina apa sau iaurt)
- dupa ce ati obtinut consistenta dorita (eu unul prefer sa mai simt putin textura boabelor, si nu le pasez pana ajung ultra-smooth, ca piureul din fulgi, ci le las putin mai chunky, dar voi faceti-l cum va place) transferati hummusul (da, deja ii puteti spune hummus :)) intr-o casoleta, amestecati cu chimenul macinat si mai dregeti cu sare si piper dupa gust (daca e cazul), apoi bagati la frigider cateva minute, cat sa se imprieteneasca aromele :)
- pentru servire, transferati hummusul intr-un castron, decorati-l cu boia dulce (ca sa nu-i schimbe gustul), patrunjel tocat, cateva seminte de pin si ulei de masline si serviti-l ca dip, cu bastonase de morcov si apio (tulpini de telina verde, de la Metro sau Mega Image) sau ca spread, cu lipie libaneza
Desi la noi s-a impamantenit ca fiind un fel libanez, hummusul este de fapt un preparat omniprezent in toate bucatariile orientale, fiind intalnit in forme foarte asemanatoare in toata zona mediteraneeana de sud, din Turcia pana in Maroc, precum si in tarile arabe. Hummusul are la baza boabe de naut fierte, amestecate cu tahini (pasta de susan), usturoi, zeama de lamaie, putin ulei de masline si condimente si este un starter pe cat de delicios, pe atat de sanatos, nautul fiind un aliment complex, plin de proteine vegetale, uleiuri bune si multe alte chestii placute omului.
Sincer, deoarece hummusul se prepara atat de simplu, am ezitat putin inainte de a posta aceasta reteta, fiindca mi s-a parut ca este common knowledge pentru toata lumea, cam ca si omleta sau rulourile de sushi (joking, joking, desi si alea sunt extrem de simple :)), insa dupa ce m-am mai gandit putin am decis sa share with the group, chiar cu riscul de a mi se spune been there, done that. :)
Desigur, toate ingredientele se gasesc foarte usor, atat la Mega Image (cel mai bine aprovizionat supermarket cand vine vorba de bucatariile etnice) cat si la bacaniile arabesti sau turcesti (pe care va recomand calduros sa le vizitati, deoarece sunt pline de bunatati precum pestera comorilor din povestea lui Ali Baba :)). Pe langa ingrediente mai aveti nevoie doar de un robot de bucatarie (btw, profit de aceasta ocazie sa imi declar profunda admiratie fata de robotul-meu-Kenwood-cel-cu-40-de-functii si sa-mi cer scuze ca l-am tinut in cutie doua luni dupa ce l-am cumparat :))) sau de un mixer vertical, and you're good to go. :)
Ingrediente (pentru 4-6 pers)
- 4-5 linguri de pasta tahini (care seamana cu untul de arahide, doar ca e din susan si e mult mai fluida)
- 4-5 linguri de iaurt gras (sau iaurt normal amestecat cu putina smantana sau sana)
- 3-4 frunze de menta proaspete (don't worry, vor disparea in the mix dar vor contribui la aroma subtila :))
- 2-3 catei de usturoi (sau chiar mai multi, daca aveti probleme cu vampirii prin zona :))
- zeama de la 1 lime (sau lamaie)
- 1 jumatate de lingurita de sare
- 1 lingurita de chimen macinat (condimentul meu preferat in ultima vreme, care e ca sarea-n bucate cand vine vorba de bucataria orientala sau indiana :))
- 2-3 lingurite de ulei de masline
- 2-3 linguri de apa (sau zeama de pe boabele de naut)
- pentru servit (desigur, aici voi puteti improviza dupa gust sau imaginatie): boia dulce, patrunjel tocat, seminte de pin, ulei de masline, bastonase de morcov si telina verde, lipie libaneza
Preparare (5 min + 5 min de pregatire)
- scurgeti zeama de pe naut (pastrati un pahar de zeama pt mai tarziu), spalati bine boabele sub jet de apa rece si apoi scurgeti-le de apa
- zdrobiti usturoiul impreuna cu sarea (daca nu aveti mojar, pisati ustoroiul separat si apoi amestecati-l cu sarea intr-un paharel)
Enjoy!
duminică, 7 martie 2010
ISTANBUL HIGHLIGHTS (PART 2 - THE STORY)
Cu scuzele de rigoare pentru intarzierea de o saptamana cu care vine acest post, in cele ce urmeaza am sa va povestesc despre mancarea din Istanbul, despre shoppingul culinar si, desigur, despre locurile vizitate de Bourdain.
NOTA: Inainte de a citi acest post va recomand calduros sa vedeti episodul din "No Reservation" cu Anthony Bourdain la Istanbul, episod pe care-l gasiti integral in postul anterior. De asemenea, tot pentru a fi pusi mai bine in context ar fi indicat sa cititi si acest articol al celor de la Istanbul Eats (a great site in general, btw) in care ei analizeaza prin prisma unor gurmanzi locali acest episod, cu bune si cu rele. De altfel articolul de pe Istanbul Eats are marele avantaj de a identifica toate locurile prin care a trecut Bourdain si multe altele, cu tot cu adrese si localizare pe Google Maps, ceea ce-l face absolut indispensabil daca doriti sa faceti ca mine si sa-i calcati pe urme lui Anthony.
[don't cheat! nu cititi mai departe inainte sa vedeti episodul si sa cititi articolul, ca altfel n-o sa va prindeti de anumite referinte… :)]
Ok, acum ca v-ati documentat cum trebuie, sa trecem la treaba. In primul rand vreau sa va asigur ca Istanbulul este o destinatie cat se poate de ofertanta din punct de vedere culinar si ar fi pacat sa nu-i dati o sansa, mai ales ca este foarte, foarte aproape (stiati ca la Istanbul se ajunge mai repede ca la Timisoara, dupa doar vreo 45-50 de minute de zbor?) si este si relativ ieftin, prin comparatie cu alte capitale europene. In plus, exista doua zboruri pe zi, Tarom si Turkish, ambele la ore foarte ok atat la dus (pleaca dimineata devreme) cat si la intors (pleaca dupa amiaza sau seara) si civilizate ca pret (in jur de 170-180 eur).
Ca sa lamurim rapid capitolul financiar, 1 lira turceasca este exact 2 lei (sau 2 lire la 1 euro, pentru simplificare) iar preturile sunt in general accesibile. Taxiurile sunt ok ca pret pe distante scurte, dar scumpe pe distante mai lungi (ex: cca 50-60 de lire de la aeroport pana in centru, in zona Taksim, sau de la Spice Bazaar pana la mallul Kanyon). Mancarea e foarte ieftina pe strada (mai ieftina ca la noi la chestii comparabile, gen kebab sau burgers) si relativ scumpa in restaurante, mai ales in cele interesante, cu meniu fusion sau cu vreun chef mai cunoscut. Cu toate astea, restaurantele traditionale sunt foarte ok ca pret, undeva in zona 40-50 de lire pentru o masa excelenta de doua persoane, cu 3 feluri si ayran sau suc (nema alcool in astea traditionale, ceea ce de altfel ajuta si la buget, ca shpritzul poate fi scump pe unde se gaseste :)). Metroul e destul de limitat ca traseu, dar e ieftin (= 1.5 lire pe calatorie), curat si rapid.
Hotelurile sunt ok, cu preturi de la 100 eur in sus pentru hotelurile boutique (ca doar n-o sa mergeti la un Ibis sau alt hotel boring de retea, cu o mie de camere :)). Noi am stat la The Sofa Hotel, unde o camera e in jur de 130-140 eur pe noapte, fara mic dejun (care e 22 eur de persoana si pe care sincer am regretat ca l-am luat, ca e plin de cafenele si cofetarii in zona unde se poate manca mai bine si la jumate de pret; in plus, mic dejunul e un sport national in Turcia, asa ca sunt niste chestii must eat in afara hotelului despre care o sa vorbim mai incolo). Daca vreti o alternativa mai ieftina dar foarte misto si in acelasi timp foarte bine plasata (exact langa Topkapi), puteti incerca Empress Zoe, care, judecand dupa site, pare un hotel foarte romantic si cu un aer retro foarte cool.
Revenind la hotelul Sofa, acesta este un boutique hotel situat in cartierul Nișantași, care este cel mai misto cartier din Istanbul, plin de restaurante si cafenele misto, de magazine cool & hip (gen Diesel, Energie, etc) sau luxury (gen Louis Vuitton, Prada, D&G, etc) si cu o arhitectura cat se poate de europeana, de ai putea jura ca esti la Barcelona, Paris sau Londra in anumite zone. Acest cartier este foarte central, la doar o statie de metrou de Taksim (de unde incepe celebra strada pietonala Istiklal, aceasta La Rambla din Istanbul) si la doua de Spice Bazaar, de unde se ajunge pe jos in 15 min in zona istorica Sultanahmet, daca vreti sa vedeti Moscheea Albastra, Hagia Sofia sau Topkapi. Atat hotelul cat si zona in care este plasat ne-au placut foarte mult, asa ca mai mult ca sigur ca vom sta tot aici data viitoare, ceea ce va dorim si voua :).
Acestea fiind zise, sa trecem la subiect, si anume la experienta culinara pe care un oras ca Istanbulul ti-o poate oferi. In primul rand, la nivel de street food, am incercat scoicile umplute (midia dolma, alea pe care le incearca Bourdain pe malul Bosforului, la botu' calului, si pe care o sa le fac si eu in curand, ca am gasit reteta :)) si frigarui de scoici deep fried, ambele geniale si foarte ieftine (0.6 lire bucata; le-am gasit in piata de peste din zona Istiklal). Desi am trecut de doua ori pe langa locul cu wet burgers, pe astia nu i-am testat deoarece la momentul respectiv stomacul meu era serios incercat de vinul turcesc (foarte acid) din seara anterioara, de mancam Rennie ca pe seminte :).
Dintre toate locurile vizitate de Bourdain am reusit sa bifam doar doua, desi ne propusesem sa testam cel putin 4-5. Acest fapt s-a datorat neportivirii dintre planul de acasa, cu trezit devreme si luat 3 mese pe zi si realitatea din targ, cu leneveala de dimineata si cu mic dejunul tarziu, in jur de 11-12, pranzul transformandu-se astfel de cele mai multe ori in cina.
Primul loc vizitat, restaurantul Tatbak, cel in care Bourdain se delecteaza cu lahmacun (geniala pizza turceasca, care se mananca cu patrunjel si sumak si care se pronunta lahmagiun), s-a nimerit sa fie exact la doi pasi de hotel si a fost cat se poate de misto.
Am mancat ezo gelin (ciorba de linte, foarte buna), lahmacun (ce vedeti mai sus e portia pentru o persoana; btw, am gasit reteta si o sa incerc sa fac si eu in curand :)), salata (de fapt un platou cu patrunjel intreg, rucola, felii de rosie, ceapa si ridiche, alintate cu sumac si zeama de lamaie) si kaymakli kadayif (o minunatie de desert, din taitei insiropati si un strat de kaymak, care este un fel de crema comparabila cu untul dulce sau cu crema mascarpone) [later edit: aviz amatorilor, tocmai am gasit caimac la bacania arabeasca de la mine din cartier, la 15 lei cutia de 200g], plus doua pahare de ayran, o apa, o cola si doua ceaiuri turcesti la final, distractie care s-a soldat cu o nota incredibil de mica (mai ales pentru un restaurat din Nișantași), de doar 38 de lire.
Al doilea loc din lista lui Bourdain, kebab jointul Durumzade, a fost si cel mai surprinzator dintre toate locurile pe care le-am vizitat in Istanbul. Acest restaurant este acela unde Bourdain merge sa i se friga carnea cumparata din piata, dar ajunge in final sa se indragosteasca de specialitatea casei, un fel de kebab invelit in lipie unsa cu sos iute si cu zeama din carne, pe care el o numeste "a torpedo of joy" (chestie pe care am mancat-o si noi si putem confirma ca e by far cel mai bun kebab we ever had). Faza cea mai misto care ni s-a intamplat insa la acest restaurant a fost aceea ca dupa ce l-am gasit cu greu, mergand prin ploaie cu harta din Google Maps deschisa pe iPhone (sa traiasca wirelessul moka din centru si toti cei care nu-si pun parole la wi-fi :)), am avut marea surpriza sa ni se vorbeasca in romaneste de catre baiatul care facea kebabul (si care era si patronul locului, de altfel).
Dupa socul initial am intrat in vorba cu omul si am aflat ca prin '95 a avut chiosc de kebab la metrou la Dristor 2 (a tinut sa precizeze, "Dristor DOI", sa nu existe confuzii :)) si ca era considerat cel mai tare kebabagiu de catre toti taximetristii din oras. Evident, obiceiurile dobandite la Bukresh se pierd greu, asa ca ne-a intrebat din reflex daca vrem "cu ceapa si cu iute", ceea ce ne-a distrat foarte tare, mai ales ca iutele era by default, lipia fiind frecata bine cu sos de chili :). Masa de aici (2 "torpedoes of joy", un ayran, o apa si un suc) ne-a costat exact 10.5 lire, o suma infima pentru minunatia pe care am mancat-o, ceea ce ne-a facut sa regretam serios ca omul n-a ramas in Bucuresti, unde am fi platit cu mare drag si triplu pentru ceva similar.
Un alt restaurant traditional pe care l-am vizitat a fost Van Kahvalti Evi, un restaurant dedicat total micului dejun, chestie foarte interesanta de altfel, ei neservind altceva toata ziua si fiind extrem de populari din acest motiv (trust me, turcii isi iau mic dejunul foarte in serios, chiar daca se intampla pe la pranz sau spre seara :)). Deoarece n-aveau meniuri in engleza, noi ne-am luat cea mai scumpa chestie din meniu (12 lire) care era un fel de combo foarte consistent cu vreo 5-6 tipuri de branza (telemea, crema cu ceapa, de capra, afumata, etc), rosii, castraveti, pasta de susan, masline, ou fiert, kaymak cu fagure de miere (yummi, yummi, ar trebui sa se scrie carti intregi despre combinatia asta :)), diverse tipuri de paine de casa si ceai turcesc. Localnicii din jurul nostru (eram singurii turisti) mai mancau si niste omlete sau scrambled eggs cu sucuk (adica sugiuc, celebrul carnat turcesc :)), dar deoarece n-am stiut cum sa cerem si n-am vrut sa aratam cu degetul, ne-am multumit cu platourile noastre generoase.
Pe langa street food si restaurante traditionale, am bifat si doua restaurante din categoria high, si anume Kitchenette, un restaurant tip bistro din mallul Kanyon (foarte departe de ceea ce v-ati putea imagina cand va ganditi la un restaurant de mall, apropiat de Uptown sau de raposatul Amsterdam Cafe ca feeling) si Abracadabra, un signature fusion restaurant in care patroana experimenteaza cu mancarea turceasca si de aiurea, reinventand-o in combinatii neasteptate (gen crema de banana cu curry si ciocolata amara). Ambele au fost foarte ok, cu mancare buna, dar nu geniala raportata la pret (160 de lire la primul si 210 lire la al doilea), desi to be honest, cel putin 30-40% din fiecare nota s-a datorat vinului (total neremarcabil, de altfel). Probabil ca daca ar fi sa repetam, am merge doar la Abracadabra, ca ne-a placut designul tip mix & match (vintage stuff meets Ikea :)), meniul tip ziar si atmosfera de dinner la cineva in mansarda.
In fine, pe langa restaurante am facut si ceva shopping culinar discret, care s-a soldat doar cu vreo 2 kilograme de rosii uscate (la 20 de lire pe kg sunt best buy, in opinia mea, deoarece la noi costa 20 de lei un borcanel de 200g), un amestec de supa tarhana (despre care o sa va povestesc in curand) si niste sumac (un fel de condiment cu gust acrisor, destul de greu de povestit :)). In rest, pot sa va mai spun ca renumitul Spice Bazaar este cam tzeapa, preturile fiind umflate big time, pentru turisti. Recomandarea mea este sa cautati mai degraba magazinele de spices din piata de peste de langa strada Istiklal, unde spre exemplu rosiile uscate costau 15 lire pe kg iar sumacul era de doua ori mai ieftin. La toate astea s-au mai adaugat si vreo 4kg de rahat, luate din aeroport cu banii recuperati de la tax return (Turcia nefiind in UE, la plecare iti poti lua o parte din TVA inapoi). Atentie, ca rahatul nu e ieftin (25 eur un pachet de 4 cutii x 375g) si in plus au si limita de cantitate pe persoana (max 3kg). Partea misto e ca in duty free au peste tot platouri mari cu diferite tipuri de rahat pentru sampling, asa ca am reusit si noi sa nu plecam din Turcia fara sa fi mancat ceva rahat :).
Acestea fiind zise, in loc de incheiere va doresc sa ajungeti la Istanbul cat de curand, pentru ca merita din plin (si e mai ieftin ca un long weekend la Mamaia sau la Poiana Brasov :)).
NOTA: Inainte de a citi acest post va recomand calduros sa vedeti episodul din "No Reservation" cu Anthony Bourdain la Istanbul, episod pe care-l gasiti integral in postul anterior. De asemenea, tot pentru a fi pusi mai bine in context ar fi indicat sa cititi si acest articol al celor de la Istanbul Eats (a great site in general, btw) in care ei analizeaza prin prisma unor gurmanzi locali acest episod, cu bune si cu rele. De altfel articolul de pe Istanbul Eats are marele avantaj de a identifica toate locurile prin care a trecut Bourdain si multe altele, cu tot cu adrese si localizare pe Google Maps, ceea ce-l face absolut indispensabil daca doriti sa faceti ca mine si sa-i calcati pe urme lui Anthony.
[don't cheat! nu cititi mai departe inainte sa vedeti episodul si sa cititi articolul, ca altfel n-o sa va prindeti de anumite referinte… :)]
candy shop traditional
Ca sa lamurim rapid capitolul financiar, 1 lira turceasca este exact 2 lei (sau 2 lire la 1 euro, pentru simplificare) iar preturile sunt in general accesibile. Taxiurile sunt ok ca pret pe distante scurte, dar scumpe pe distante mai lungi (ex: cca 50-60 de lire de la aeroport pana in centru, in zona Taksim, sau de la Spice Bazaar pana la mallul Kanyon). Mancarea e foarte ieftina pe strada (mai ieftina ca la noi la chestii comparabile, gen kebab sau burgers) si relativ scumpa in restaurante, mai ales in cele interesante, cu meniu fusion sau cu vreun chef mai cunoscut. Cu toate astea, restaurantele traditionale sunt foarte ok ca pret, undeva in zona 40-50 de lire pentru o masa excelenta de doua persoane, cu 3 feluri si ayran sau suc (nema alcool in astea traditionale, ceea ce de altfel ajuta si la buget, ca shpritzul poate fi scump pe unde se gaseste :)). Metroul e destul de limitat ca traseu, dar e ieftin (= 1.5 lire pe calatorie), curat si rapid.
Hotelurile sunt ok, cu preturi de la 100 eur in sus pentru hotelurile boutique (ca doar n-o sa mergeti la un Ibis sau alt hotel boring de retea, cu o mie de camere :)). Noi am stat la The Sofa Hotel, unde o camera e in jur de 130-140 eur pe noapte, fara mic dejun (care e 22 eur de persoana si pe care sincer am regretat ca l-am luat, ca e plin de cafenele si cofetarii in zona unde se poate manca mai bine si la jumate de pret; in plus, mic dejunul e un sport national in Turcia, asa ca sunt niste chestii must eat in afara hotelului despre care o sa vorbim mai incolo). Daca vreti o alternativa mai ieftina dar foarte misto si in acelasi timp foarte bine plasata (exact langa Topkapi), puteti incerca Empress Zoe, care, judecand dupa site, pare un hotel foarte romantic si cu un aer retro foarte cool.
Revenind la hotelul Sofa, acesta este un boutique hotel situat in cartierul Nișantași, care este cel mai misto cartier din Istanbul, plin de restaurante si cafenele misto, de magazine cool & hip (gen Diesel, Energie, etc) sau luxury (gen Louis Vuitton, Prada, D&G, etc) si cu o arhitectura cat se poate de europeana, de ai putea jura ca esti la Barcelona, Paris sau Londra in anumite zone. Acest cartier este foarte central, la doar o statie de metrou de Taksim (de unde incepe celebra strada pietonala Istiklal, aceasta La Rambla din Istanbul) si la doua de Spice Bazaar, de unde se ajunge pe jos in 15 min in zona istorica Sultanahmet, daca vreti sa vedeti Moscheea Albastra, Hagia Sofia sau Topkapi. Atat hotelul cat si zona in care este plasat ne-au placut foarte mult, asa ca mai mult ca sigur ca vom sta tot aici data viitoare, ceea ce va dorim si voua :).
Acestea fiind zise, sa trecem la subiect, si anume la experienta culinara pe care un oras ca Istanbulul ti-o poate oferi. In primul rand, la nivel de street food, am incercat scoicile umplute (midia dolma, alea pe care le incearca Bourdain pe malul Bosforului, la botu' calului, si pe care o sa le fac si eu in curand, ca am gasit reteta :)) si frigarui de scoici deep fried, ambele geniale si foarte ieftine (0.6 lire bucata; le-am gasit in piata de peste din zona Istiklal). Desi am trecut de doua ori pe langa locul cu wet burgers, pe astia nu i-am testat deoarece la momentul respectiv stomacul meu era serios incercat de vinul turcesc (foarte acid) din seara anterioara, de mancam Rennie ca pe seminte :).
street food (midii umplute si midii deep fried)
Dintre toate locurile vizitate de Bourdain am reusit sa bifam doar doua, desi ne propusesem sa testam cel putin 4-5. Acest fapt s-a datorat neportivirii dintre planul de acasa, cu trezit devreme si luat 3 mese pe zi si realitatea din targ, cu leneveala de dimineata si cu mic dejunul tarziu, in jur de 11-12, pranzul transformandu-se astfel de cele mai multe ori in cina.
restaurantul traditonal Tatbak
Primul loc vizitat, restaurantul Tatbak, cel in care Bourdain se delecteaza cu lahmacun (geniala pizza turceasca, care se mananca cu patrunjel si sumak si care se pronunta lahmagiun), s-a nimerit sa fie exact la doi pasi de hotel si a fost cat se poate de misto.
lahmacun (faimoasa pizza turceasca)
the best kebab joint in the world :)
Al doilea loc din lista lui Bourdain, kebab jointul Durumzade, a fost si cel mai surprinzator dintre toate locurile pe care le-am vizitat in Istanbul. Acest restaurant este acela unde Bourdain merge sa i se friga carnea cumparata din piata, dar ajunge in final sa se indragosteasca de specialitatea casei, un fel de kebab invelit in lipie unsa cu sos iute si cu zeama din carne, pe care el o numeste "a torpedo of joy" (chestie pe care am mancat-o si noi si putem confirma ca e by far cel mai bun kebab we ever had). Faza cea mai misto care ni s-a intamplat insa la acest restaurant a fost aceea ca dupa ce l-am gasit cu greu, mergand prin ploaie cu harta din Google Maps deschisa pe iPhone (sa traiasca wirelessul moka din centru si toti cei care nu-si pun parole la wi-fi :)), am avut marea surpriza sa ni se vorbeasca in romaneste de catre baiatul care facea kebabul (si care era si patronul locului, de altfel).
the "torpedo of joy" (making of)
Un alt restaurant traditional pe care l-am vizitat a fost Van Kahvalti Evi, un restaurant dedicat total micului dejun, chestie foarte interesanta de altfel, ei neservind altceva toata ziua si fiind extrem de populari din acest motiv (trust me, turcii isi iau mic dejunul foarte in serios, chiar daca se intampla pe la pranz sau spre seara :)). Deoarece n-aveau meniuri in engleza, noi ne-am luat cea mai scumpa chestie din meniu (12 lire) care era un fel de combo foarte consistent cu vreo 5-6 tipuri de branza (telemea, crema cu ceapa, de capra, afumata, etc), rosii, castraveti, pasta de susan, masline, ou fiert, kaymak cu fagure de miere (yummi, yummi, ar trebui sa se scrie carti intregi despre combinatia asta :)), diverse tipuri de paine de casa si ceai turcesc. Localnicii din jurul nostru (eram singurii turisti) mai mancau si niste omlete sau scrambled eggs cu sucuk (adica sugiuc, celebrul carnat turcesc :)), dar deoarece n-am stiut cum sa cerem si n-am vrut sa aratam cu degetul, ne-am multumit cu platourile noastre generoase.
Pe langa street food si restaurante traditionale, am bifat si doua restaurante din categoria high, si anume Kitchenette, un restaurant tip bistro din mallul Kanyon (foarte departe de ceea ce v-ati putea imagina cand va ganditi la un restaurant de mall, apropiat de Uptown sau de raposatul Amsterdam Cafe ca feeling) si Abracadabra, un signature fusion restaurant in care patroana experimenteaza cu mancarea turceasca si de aiurea, reinventand-o in combinatii neasteptate (gen crema de banana cu curry si ciocolata amara). Ambele au fost foarte ok, cu mancare buna, dar nu geniala raportata la pret (160 de lire la primul si 210 lire la al doilea), desi to be honest, cel putin 30-40% din fiecare nota s-a datorat vinului (total neremarcabil, de altfel). Probabil ca daca ar fi sa repetam, am merge doar la Abracadabra, ca ne-a placut designul tip mix & match (vintage stuff meets Ikea :)), meniul tip ziar si atmosfera de dinner la cineva in mansarda.
stand din bazarul de mirodenii
In fine, pe langa restaurante am facut si ceva shopping culinar discret, care s-a soldat doar cu vreo 2 kilograme de rosii uscate (la 20 de lire pe kg sunt best buy, in opinia mea, deoarece la noi costa 20 de lei un borcanel de 200g), un amestec de supa tarhana (despre care o sa va povestesc in curand) si niste sumac (un fel de condiment cu gust acrisor, destul de greu de povestit :)). In rest, pot sa va mai spun ca renumitul Spice Bazaar este cam tzeapa, preturile fiind umflate big time, pentru turisti. Recomandarea mea este sa cautati mai degraba magazinele de spices din piata de peste de langa strada Istiklal, unde spre exemplu rosiile uscate costau 15 lire pe kg iar sumacul era de doua ori mai ieftin. La toate astea s-au mai adaugat si vreo 4kg de rahat, luate din aeroport cu banii recuperati de la tax return (Turcia nefiind in UE, la plecare iti poti lua o parte din TVA inapoi). Atentie, ca rahatul nu e ieftin (25 eur un pachet de 4 cutii x 375g) si in plus au si limita de cantitate pe persoana (max 3kg). Partea misto e ca in duty free au peste tot platouri mari cu diferite tipuri de rahat pentru sampling, asa ca am reusit si noi sa nu plecam din Turcia fara sa fi mancat ceva rahat :).
Acestea fiind zise, in loc de incheiere va doresc sa ajungeti la Istanbul cat de curand, pentru ca merita din plin (si e mai ieftin ca un long weekend la Mamaia sau la Poiana Brasov :)).
Enjoy!
miercuri, 3 martie 2010
ISTANBUL HIGHLIGHTS (PART 1)
Pana o sa am timp sa va povestesc mai pe larg despre mancarea din Istanbul (care e geniala, btw :)) va las sa va delectati cu un short preview. Enjoy! :)
miercuri, 24 februarie 2010
AWAY FOR FEW DAYS
In zilele care urmeaza nu vor mai aparea posturi noi deoarece ma duc putin pana la Istanbul, sa vad daca mancarea e chiar asa de misto cum zice Bourdain. To do listul e mai jos. :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)