Lumină să fiu. Miercurea fără cuvinte 22

   " Poate nu-i târziu 

Lumină să fiu

 în clipa iertată. "

 Ioan Rațiu

                                

                                                      În fiecare miercuri, aici.

În vis

 Când, în sfârșit, spaimele au părăsit pleoapa
 un vis s-a cuibărit,timid
 între gene.
 un vis simplu
 asemeni unei amintiri
 care nu știu dacă îmi aparține.
 trupul atârna, gol,
 între ieri și clipa de acum
 între țărână și zbor,
 între ce a fost și ce ar fi putut fi.
 l-ai ridicat,
 i-ai sărutat mai întâi fruntea,
 apoi ochii,
 orbiți de o fericire frenetică.
 nu te-ai oprit,
 până ce fiecare atom
 a primit din dulceața buzelor tale.
 nu ai tăcut,
 până când toate șoaptele
 mi-au căzut, ostenite, pe tâmplă
 nu ai plecat,
 cum numai în vis se întâmplă.

Mario Benedetti

Sursă foto: aici

Pe Mario Benedetti l-am "descoperit" azi, citind Ultimul caiet al lui Jose Saramago. Scriitorul portughez consemna pe blogul personal, în 2009, imediat după moartea poetului: "A murit Benedetti, poetul care a știut să ne facă să ne trăim momentele noastre cele mai intime și furiile noastre cele mai ascunse. Dacă alături de poeziile lui am ieșit în stradă- umăr la umăr suntem mult mai mulți decât doi-, dacă citind Geografias, de exemplu, am învățat să iubim o țară mică și un continent mare, acum, judecând după scrisorile care ajung la Fundație, s-au recuperat clipe de iubire care au dat un sens timpurilor trecute, și, poate, cine știe, celor prezente. Asta tot lui Benedetti i-o datorăm, poetului care prin moartea sa ne-a făcut moștenitorii bagajului unei vieți ieșite din comun."

 Pe mine m-a convins citatul de mai sus să caut mai multe despre poet. Întâmplător, eram la școală și am căutat la bibliotecă o carte de poeme. Nimic. Pentru că, din păcate, Benedetti nu e tradus în limba noastră. Până la momentul binecuvântat în care va apărea la o editură românească(dacă vom avea șansa să apară), las mai jos dovada că Mario Benedetti este un poet covârșitor. Și, dacă există iubirea aceea desăvârșită, o putem găsi în poemul următor:

Tactică și strategie

Tactica mea este
Să te admir,
Să te învăț așa cum ești,
Să te iubesc așa cum ești.
Tactica mea este
Să-ți vorbesc
Și să te ascult,
Să construiesc din cuvinte
Un pod indestructibil.
Tactica mea este
Să-ți rămân în amintire.
Nu știu cum sau
Cu ce pretext...
Dar să-ți rămân.
Tactica mea este
Să fiu cinstit
Și să te știu onestă,
Astfel ca între noi
Să nu ridicăm cortine
Și să nu deschidem hăuri.
Strategia mea este,
În schimb,
Mai profundă și mai
Simplă...
Strategia mea este ca,
Într-o bună zi,
Nu știu când și nu știu
Sub ce pretext,
Să ai nevoie de mine.

Și încă ceva: Tania Libertad îl cântă pe Mario Benedetti: "Sunt două voci omenești, profund umane, aduse împreună de muzica poeziei și poezia muzicii. Ale lui cuvinte, ale ei vocea.
Auzindu-le, suntem mai aproape de lume, mai aproape de libertate, mai aproape de noi înșine." Jose Saramago

Când ochii

când somnul trece doar pe la aceia

care au genele uscate,

când ochii uită 

să verse picătura aceea măruntă

de sare

care ne curăță ființa și retina,

când 

irisul poartă pâcla groasă

a gândurilor nerostite,

când clipim doar

din sete de întuneric,

când visele 

ne sunt stoarse

până la os,

când stăm în așteptarea 

celuilalt

asemeni unui orb 

ce așteaptă vindecarea,

când rănile altora

devin ale noastre,

când ochii...

cu mânie

strâng între pleoape

bezna cea din urmă,

cu o mângâiere abia simțită,

viața aruncă peste 

singura ei înțelepciune:

lumina 

dimineții.

Despărțire

Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră.

Poate mai bate încă momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie
Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,
Şi lacrimile tale, în gara cenuşie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam.
Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă?

Tudor Arghezi

Timpul din palma stângă

M-am oprit. M-am oprit să-ţi caut iar fiinţa
când gânduri fluturând se-ntorc acasă,
când sorb din amintirea dragă,
şi fruntea-mi odihnesc în iarba deasă.

Treci. Treci iar prin gândul meu ascuns,
treci precum timpul- şi nu spui nimănui.
Atâţia paşi grăbiţi în urma-ţi,
dar pe tărâmul meu rămâi.

Şi-ţi mulţumesc.
Îţi mulţumesc că-n nopţi târzii mi-asculţi tăcerea,
plânsul nestăpânit, gându-mi inutil,
râsul şi durerea.

Mi-e dor. Timpul îmi stă în palma stângă
fără să plece, fără se revină, cu tine-odată.
Mi-apasă pe pleoape, ca un suspin neaşteptat,
ca greutatea lumii, toată.

Aştept. Aştep clipa în care pe chipu-ţi minunat, de neşters,
am să-ţi zăresc luminată privirea
şi aşa cum fiinţa ta solitară e-acum viaţa gândului meu-
atunci să stea, între noi, doar nemărginirea...

Identitate

Am sânge uscat pe tâmplă
Semn că...
stelele colţuroase n-au avut milă
nici în noaptea asta!
Nimic grav,
un om a încetat
să mai viseze,
când s-a trezit.

E umbră aici.
Doar sufletu-mi,
oaspete a unui trup
nedorit
strigă-
însetat de uiare:
"Cine sunt?"
Azi nu mai sunt...
Trecutul zvâcneşte:
"Şi n-am să văd nicicând,
nu va şti vreodată
să iubească
o inimă ce-a obosit
urând."

Norii

Au fost nori.
Nori duioşi ce mi-au umplut,
după zilele dogoritoare,
umerii de picuri reci
şi de fiorul ţâşnit din inima lor cenuşie.
Au fost aici, deasupra-mi
au plutit visători, împinşi de vântul uituc.
Au fost nori,
Au fost nori, aici,
când eu, n-am avut timp
să-mi îndrept fruntea spre ei.
Au fost atâţia nori...
Nori ce-au cernut nea peste munţi,
când eu, prea leneşă,
n-am mai tăiat cărări.

Sunt atâţia nori deasupra!
Atâţia nori nepăsători...
Peste tâmpla plină de gânduri,
peste stânci,
peste văi adânci,
peste mine, peste tine.
Priveşte-i doar!
Îi rog adesea,
când somnul nu mă-ndeamnă,
să-ţi aşeze, în nopţi solitare,
doru-mi pe gene.

Vor mai fi nori.
Vor mai fi atâţia,
şi atâţia nori,
pe cerul răbtător!
Toţi, trecători
toţi, solitari,
toţi purtători
de fulgure,
de ploaie,
de gânduri scăldate
în amar.

Ce faci cu mâinile?

Ce faci cu mâinile
când trupu-i prea mut,
ori prea amorţit,
să arate ce simte?
Ce faci cu mâinile?
când zăgazurile vieţii
încă nu le-au atins?
Ce faci cu mâinile?
când doar picioarele
trudesc să te asculte?
Ce faci cu mâinile?
unde le ţii?
Când ai doar buzunare
cusute...

Somn

Încerc din răsputeri
să-i spun sufletului meu
că ai plecat.
Lupt să te-alung
şi-adânc mă doare
că fug de a iubirii bucurie
Te port mereu în gând,
spre neuitare
îţi port în piept
amintirea-ţi vie.
Adorm în lacrimi,
tremur şoptit...
s-alung dorul de pe mine
în primul vis,
din somnul cel dintâi
Alerg, alerg...
m-ascund sub piept la tine.

Timp subiectiv

Și uite așa am îmbinat trei pasiuni: fotografia, poezia și muzica! Două îmi aparțin, muzica fiind din soundtrack-ul "Pride and prejudice" melodia "Liz on top of the world"

Ți-am scris

Am început să-ți scriu
firesc, ca plânsul în batistă
ție, da! mai beat de viață,
ca idolul nebun de artistă.

Îți scriu nimicuri, două pe un rând
și măsurându-le pe-o coală,
sub pleoapa leneșă și tremurând,
e tot atât de goală!

Ți-am scris în grabă, fără rost
ți-am scris mai apăsat,
ca unghia roșie de vampă
pe ceafa unui prost.

Cer variabil

Pe tavan e-un cer variabil
cald,
de ieri crăpat, mizerabil.
Sub el,
Aceleași gesturi nervoase,
parole uitate spre fericire.

Sub cerul ăsta
asprele mâini
strâng mânie.

Sub el,
pântecul greu
uită durerea.

Sub el,
jegul dospit
îmbrațișează picăturile de condens.

Ochiul obosit de minciuni
îi clipește salutar
veșniciei singulare.

Încă îți gust mirosul

Ca un crenvurşti de soia ai apărut în viața mea,
ca o bucată de cașcaval ce se topește
în dinții unui șoricel.
Stăteai pe mobra ta...purtai tricou cu
"born to be wild"
dar eu vedeam "road to hell".
Și totuși m-am urcat pe șa.
În sfârșit, am ajuns în Germania,
măruntaiele-ți scârțâiau de foame...
I-ai furat biscuiții acelui copil bogat cu uniformă albastră...
A trecut și asta.
Mai știi? Mi-ai scrumat în ciorba de perișoare!
Suav tango al iubirii se prelingea pe veioză,
în fiecare seară,
desigur,
când îmi căutai punctul G cu frontala
și eu, îmi uitam privirea-n tine.
Și văd însingurarea cum vine...
și vine,
și vine,
și vine...
"aruncă-te-n nori!" îmi spuse un guguştiuc.
Am căzut în mâini căci picioarele te caută.
Ești de neînlăturat...ca o lipitoare, ca faianța
de pe vremea lui Ceaușescu!
Știi ce greu se dă jos? Tre' să spargi peretele!
Ai jucat Pogo cu sufletele noatre...
Strig disperată însingurării "Măcar vino pe invisible!"
Acum ești "not at my desk"...
Rămâi "idle", eu merit mai mult!


Poezie (oare-i poezie?) scrisă cu Miruna acum nu știu cât timp. Da, sunt ceva ani de atunci. Vremuri faine! Eram tinere și liniștite. Atât de "liniștite" încât, am trimis poezia la un concurs național. Rezultatul? e evident!
...și ascultam:


Asculta mai multe audio Muzica

Am inima în munți

Mi-e gândul visător
în creasta verde,
în munţi, lângă râu,
pe lungi cărări.
În dimineţi umede,
prin păduri blajine.

Am inima în inima munţilor mei!

Prin lume, oriunde,
paşii rebeli mă vor purta.
N-am să vă dau uitării...
Voi, munteni cu suflet de dac
voi, munţi cu văi eterne.
Rămâi cu bine,
izvor cu mâini de-argint.
Cu bine,
culmi neatinse,
zăpezi albe, moi.
Rămâneţi cu bine...
curând,
drumurile vieţii
mă vor întoarce iar la voi.



în amintirea vremurilor bune ...
doar o încercare de poezie despre ce înseamna muntele pentru mine...

Prieten

Arde minciuna pe buze ce le sorb.
Între ieri şi azi şi ceasurile ce mai rămân,
În bezna ce-o zăreşte doar cel orb,
Va sta sufletu-mi uscat, bătrân.

Bani n-am pentru a omenirii plată.
Paharu-i golit de vinul tămăduitor.
Ştiu, la mine pahare n-ai sa mai goleşti niciodată,
Dar vei goli paharul tuturor!

Amar, în urma ta uşi se închid.
Şi ochii mei te sorb după fereştri.
Zadarnice lacrimi, s-a sfârşit!
Şi totuşi, dragule, e timpul să pleci.

Decocturi

Ieri, mi-am odihnit tâmpla în nimicuri.
Trecură zile multe de când,
pieptul mi-e ros de vicii.
Mă mustră, ce nu sunt azi.
Mă-ndeamnă, ce niciodată nu voi fi.
Gemând, căutam decocturi.

Azi, sprânceana scurtă naşte cărări.
Mă-ndop cu vise inutile,
naivă, cred în clipa de sub tălpi.
Ivirea mea e fericirea Universului.
Visând, caut decocturi.

Mâine,genunchiu-mi obosit
nu va mai căuta nimic!
Plecarea mea va fi mai dulce
decât naşterea unui prunc.

Univers

Cerul îmi creşte
sub tălpi.
Mă-mpidec de stele
şi cad pe tâmpla ta.
Marea...
e doar o lacrimă
Pe pleoapa mea
stângă.
Zadarnic ţip
să te am.
O mie de braţe
te-ascund de ochiul meu.
Senin, ca pruncul din basm
te cuibăreşti în braţele ei...
Ea-i tot
şi Totul i-l oferi
cînd buzele-mi uscate
tânjesc spre a ta
imposibilă,
Eternitate!