Ochii murdari adorm câteva ore, timp în care visele îşi fac de cap: dansează pe retină, zburdă fericite pe fiecare geană ca degetele unui pianist pe clape.
Dar dimineaţa...ei văd, câteva ore, depinde cât permite inima, lasă lumina să le inunde globul mereu umed. Văd, mai întâi şi mai întâi, un trup plin de cicatrici. Şi atunci ochii murdari se învelesc în pleoape subţiri şi calde şi lasă fruntea să coase câte linii vrea ea. O cută aici, una dincolo. Şi tot aşa, cusătură peste cusătură, până când aţa întunecată a nopţii devine portocalie, una de genul care îţi spune hei, trebuie să vedeţi câteva ore lumina, să vă scăldaţi în apă cu clor de la chiuvetă, să umblaţi pe ecranul alb, să răsfoiţi paginile interminabile ale internetului, câteva ore, vreo opt şi poate mai mult, de cele ori mai mult. Apoi, tulburi, să vă cufundaţi visători în asfalt, spre casă, o casă care nu vă aparţine, ci una de împrumut, momentan, cât încă sunteţi întregi şi visători şi cu retina în nori. Departe, pe alte meleaguri. Vedeţi, voi, vedeţi voi cei doi ochi de un verde murdar, voi veţi vedea lumina mereu. Sunteţi tineri, nimic nu vă opreşte să nu adunaţi toată bucuria în iris, toate speranţele. Vedeţi voi, ochi murdari? Vedeţi? Nu, nu, nu lăsaţi picăturile sărate să vă învăluie. Aţi văzut atât de multe şi în acelaşi timp nimic. V-aţi cuibărit de atâtea ori în imaginea ochilor noi şi curaţi purtaţi pe braţe. Acei ochi care devin jumătate ai tăi, jumătate ai celuilalt. Celui care, încă de la început, ai hotărât să îi amesteci cu ai tăi, ca aluatul unei pâini fără dată de expirare. Însă, ochi murdari ce sunteţi, nu uitaţi. Lumea e plină de alţi ochi. Mai curaţi, mai sălbatici. Unii au chef de joacă, alţii se contopesc cu zgura, unii simt deja dulceaţa norilor, exact ca pe-o vată de zahăr, când se pierd ca nebunii în albul lor. Dar, mai sunt şi alţi ochi, de alte culori. Cei care te vor doborî după ce ai îndrăznit să-i priveşti ca pe o culoare ce merită amestecată. Cei trecători, care te judecă după firicelele în plus de sânge care-ţi trădează angoasele. Cei care te privesc de undeva, de sus, ca pe-o fiinţă ce nu valorează mai mult decât praful de pe caldarâm. Ochi verzi, prea limpezi când vă spală lacrimile de sare, veţi fi răniţi! Veţi privi nimicul în ochi, veţi lăcrima ca proştii când nu-i cazul, vă veţi da peste cap. Uneori veţi fi laşi, alteori veţi vedea lucruri groaznice, închise pe vecie în trupul pe care vă chinuiţi să-l găsiţi cât de cât plăcut. Le veţi închide uneva mai jos, într-un organ aşa-numit inimă, poate la fel de umed, poate mai roşu, unde veţi trimite pentru totdeauna calupul de imagini văzute. Ochi murdari, veţi vărsa o droaie de lacrimi sărate. Dar să nu cumva, sub orice motiv, să întoarceţi pleoapele la perete şi să muriţi!