"Sunt zile când - cum să spun?!- simt că se deschid cerurile deasupra mea, atât de limpezi îmi apar rosturile Lumii şi ale omului. Şi, totuşi, zilele acestea se consumă ca orice altă întâmplare. Nu păstrez nimic, nu definesc nimic pentru mine sau pentru alţii. Am, atunci, senzaţia plenititudinii mele şi siguranţa că niciodată nu mă voi mai îndoidi de ceea ce am cucerit şi am dezlegat atunci. Dar toate acestea trec, se consumă. Rămân foarte puţine gânduri, şi foarte vagi", avea să imi transmită,în tramvaiul 2, Mircea Eliade, prin "Fragmentarium", în timp ce goana mea se consuma, în mod inconştient, spre subiecte, ştiri, oameni- spre aceleaşi feţe, însă. O înţelepciunde de şase lei, dacă ar fi să socotesc toată treaba asta în funcţie de faptul că ştim să punem preţ pe orice, în timp ce lucrurile care valorează cu adevărat rămân în derizoriu. Atât a costat cartea, cumpărată pe fugă, de la un anticariat stradal. Ăsta este preţul "trezirii" mele: şase lei. O deşteptare de la inevitabila hăituire zilnică în care, ca şi Eliade, sacrific clipe.
Nu-i primul semnal- dacă ochii noştri sunt îndeajuns de căscaţi şi mintea noastră mai poate să cearnă, încă, ceea ce contează cu adevărat, există semne că încă suntem pe calea cea bună. Ce contează, însă, în somnabulismul nostru zilnic? Care sunt momentele de calm, în care vedem totul limpede? Eu le văd în mâna întinsă de părinţii mei. Priviţi-o cum vreţi: materială, spirituală ori firească. Câteva minute zilnice, la telefon, în care eu îmi primesc doza de oxigen. Când aud, la sfârşitul unei zi nebune, când totul pare zadarnic, "lui taică-tu i-au dat lacrimile când ţi-a citit reportajul cutare..." Cum să nu prinzi forţă să răzbeşti?