"Himera"

Când am ajuns la expresia „cheia comorii este chiar comoara”, am crezut că am de-a face cu jocul literar al unui semiotician, aşa ca Umberto Eco. Dar de fapt cartea lui John Barth este o reinventare a unor poveşti vechi spuse dintr-o perspectivă nouă şi amuzantă.

Întotdeauna m-am întrebat ce ar face Albă-ca-Zăpada după acel ireversibil „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe” sau ce-ar fi fost dacă Paris s-ar fi îndrăgostit de Menelau şi nu de Elena. De fapt, mint, această ultimă întrebare mi-am pus-o mult mai recent. Ei bine, John Barth o să ne spună.

Îmi place cartea asta şi ca obiect, coperta cu pictura lui Marc Chagall e foarte potrivită. Adevărul e că m-a atras coperta, altfel nici nu aş fi băgat de seamă că e vorba despre acelaşi John Barth care a scris „Varieteu pe apă”, („The Floating Opera”) şi care mi-a plăcut atât de mult cu ceva ani (mulţi) în urmă.

Mao II

"Când în lume există atâta dezordine, nimic nu poate fi nelalocul lui.

(...)

Romanul obişnuia să alimenteze căutarea noastră de înţelesuri. L-am citat pe Bill. Era marea transcendenţă seculară. Masa latină a limbii, a caracterului, a noului adevăr neprevăzut. Dar disperarea ne-a condus spre ceva mai mare şi mai întunecat. Aşa că ne întoarcem la ştiri, care provoacă o stare continuă de catastrofă. Aici găsim experienţa emoţională care nu ne este disponibilă în altă parte. N-avem nevoie de roman. Citez din Bill. Noi nici măcar nu avem nevoie de catastrofe. Ne trebuie doar rapoarte, preziceri şi avertismente."

"În căutarea oii fantastice"

Cred că mi-a plăcut atât de mult această carte pentru că am citit-o pe când eu însămi căutam ceva din mine care s-a pierdut iremediabil.

Problema este că ştiu că am pierdut ceva, dar nu ştiu ce, poate o oaie?!

Poate m-am separat de turmă sau, dimpotrivă, nu am fost suficient de independentă...

Poate am pierdut timpul.

În rest, îmi place teribil personajul masculin – ca şi alte personaje masculine ale lui Murakami – este un tip blând care spală, calcă şi găteşte şi transformă toate aceste operaţiuni în mister existenţial. Plus că este deţinătorul motanului Scrumbie.

Totuşi, păstrează o îngrijorătoare distanţă în interiorul relaţiilor cu femeile, (soţia l-a şi părăsit!), iar pe prietena lui o lasă să viziteze singură un oraş necunoscut în timp ce el citeşte.

Eu nu i-aş fi iertat asta niciodată.

Mi-a plăcut şi istoria satului Junitaki, parcă ar fi fost istoria aşezării Macondo, atât de omeneşte încadrată între naştere, creştere şi moarte.

Atenţie! La sfârşitul cărţii toţi cititorii care iubesc stilul inconfundabil al autorului japonez vor fi măcar puţin posedaţi de spiritul oii.

Şi nişte citate pentru cei care şi-au pierdut timpul, aşa ca mine:

„În cameră mirosea a timp care trage să moară.(...) Timpul curgea altfel în casa asta. Aşa spunea şi pendula din sufragerie. Mergea numai când venea cineva şi-i ridica greutăţile. Câtă vreme nu ajungeau jos, ceasul continua să ticăie. Apoi, în lipsa oamenilor, se oprea, iar timpul se depunea, straturi-straturi, pe podeaua decolorată. (...)

Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucăţele mici, pe măsura noastră, şi ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranţă continuu.”