Et in Arcadia Ego!

Dacă n-ai citit-o încă, aş vrea să citeşti şi tu cartea aceasta. Vorbeşte de tine, de mine, aproape fiecare om se poate regăsi aici, pentru că fiecare dintre noi suntem căutători. Căutăm ceea ce am pierdut cândva, demult...

Căutăm călătorind peste munţi, visând, sperând, scriind sau citind în biblioteca Babel. Ştii, „mă gândesc ce proces magic este scrisul, ce activitate simbolică, bazată pe interpretarea semnelor, pe traducerea semnelor într-o realitate psihică, o lume internă. Mă gândesc cum creează cuvintele lumile interioare, lumile care îmbogăţesc lumea exterioară. Şi cititul este un proces magic, (şi ce cititor redutabil eşti tu!), o traducere, un proces al creaţiei psihice sau o distrugere. O interpretare. O legătură. Citirea a ceea ce există sau nu în text, a ceea ce este ascuns în text. O lectură cu o voce interioară amplificată. Citirea spaţiilor libere, a spaţiilor dintre linii şi dintre cuvinte. Citirea punctuaţiei, elipsele. Cuvintele invizibile. Sau lectura este pasivă. Aşadar, lectura este un stimulent al imaginaţiei, al inteligenţei, al umanităţii, al sensibilităţii celui care citeşte. Lectura bună este la fel de creativă, rară şi satisfăcătoare ca şi scrisul bun.”

Iată-ne aici, căutători ai Arcadiei noastre prin lectură... Şi tu, şi eu. Trebuie totuşi să avem grijă să nu devenim acei „căutători care stau acasă la ei, căutând lucruri în cărţi, în istorie, în trecut. Aceşti căutători nu privesc lumea. Nu privesc natura. Nu-i privesc pe semenii lor, fiinţele umane. Ei cred că ceea ce se află în cărţi este mai important decât oamenii. Ei cred că aceste obiecte, cărţile, sunt mai importante decât viaţa.”

Avertismentul acestei cărţi, mesajul ei, este „Fereşte-te de inscripţie.” Să ne ferim, deci. Putem găsi arcadii false şi să uităm a o căuta pe cea adevărată. Pentru că „între căutare şi găsire este un alt tărâm, un tărâm special, şi poate un loc precum cel spre care ne îndreptăm noi acum, pe care-l numim Arcadia, un loc ce pentru unii oameni este doar o carte, o piesă muzicală, un chip, o fotografie, o panoramă, un iubit, un oraş, o casă, un tărâm, un ritual, o cale, o insulă, un fel de a fi. Poate, prietene drag, ne îndreptăm spre un lucru care se ascunde în deşert (ca cetatea Luz), unde setea potolită miraculos în aer şi mireasma unei mari iubiri dăinuie în umbră...”

Mai căutăm?

Talmud

Când am citit prima oară un crâmpei din  povestea ce va urma, eram încă în casa imensă a bunicilor, casa cu acoperişul ţuguiat până la cer.

Biblioteca bunicului îmi părea un labirint: avea cărţi în mai multe limbi, unele cu ilustraţii nemaivăzute, altele scrise cu slove ca nişte arcuri, ca nişte cârlige. Aş fi dorit să le citesc pe toate, dar nu îndrăzneam să le cer. Norocul meu era că dormeam în bibliotecă şi noaptea nimeni nu mai intra în camera mea, aşa că puteam deschide dulapurile cu volume, puteam cerceta, răscoli, silabisi, mă puteam minuna. Printre filele cărţilor descopeream frunze presate, foi îngălbenite cu desene ciudate, fotografii sepia cu oameni necunoscuţi... Acum, amintindu-mi, îmi pare ceva la fel de misterios ca manuscrisul Voynich. Poate şi Cartea de Nisip să se fi aflat pe acolo, pe rafturile bunicului, poate am ţinut-o în mână şi am citit despre cum voi scrie peste ani şi ani întâmplarea de azi...

Într-una din acele nopţi petrecute pe covor, cu veioza pusă lângă mine, am citit un fragment misterios despre nişte călători pe Tărâmul Celălalt.

N-am putut termina povestea şi, când am căutat-o din nou, nu am mai dat de ea. Mi-a rămas în memorie şi am tot încercat de-a lungul timpului să o mai găsesc, însă fără să ştiu autorul sau titlul era o căutare imposibilă.

Am terminat de câteva zile o carte care a călătorit ea însăşi până să ajungă la mine. Ce resort s-o fi declanşat, ce buclă a timpului s-a închis, nu ştiu. Însă la ultimele pagini ale cărţii am descoperit povestea începută pe când eram o copilă şi citeam pe furate.

Îi mulţumesc inimii care mi-a destinat-o, mâinii care a pus-o în mâna mea.

Iată povestea scrisă de Christaller-Scubert (pentru revista „Lumea creştină” nr. 1, 1923), după un fragment din Talmud, Chagiga 14:

„Învăţătorii în Paradis

Patru Învăţători se ocupau cu Kabbala şi au pătruns, pe calea ei, în paradis: Rabbi Akiba, Elisa ben Abuja, Simon ben Soma şi Simon ben Asai.

Intrară şi se apropiară de neînţelesul şi înfricoşătorul sălaş al lui Dumnezeu.

Când ieşiră de acolo era deja seară şi ei se depărtau cu paşi mari şi grei de văpaia amurgului, mergând într-o tăcere apăsătoare. Ceilalţi învăţători, care le ieşiră înainte, se speriară de tulburarea ce se citea pe faţa lor.

Când Ben Asai ajunse acasă, se aruncă pe pat şi, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul trupului, îşi întoarse faţa palidă către perete. Gura lui refuză mâncarea şi băutura, faţa i se trase, iar ochii-i stinşi încremeniră cuprinşi de moarte.

Ben Soma plecă de la prietenul său mort şi, privind în jur, văzu că lumea şi-a pierdut noima, că nici un lucru nu se mai afla într-o legătură firească cu celelalte. Toate contururile pluteau frânte şi dansau înaintea lui, dizolvând contururile formei sale de om. Timpul şi spaţiul dispărură şi toate se prăbuşiră într-o înfricoşătoare simultaneitate şi atotprezenţă în faţa ochilor săi. Atunci se aruncă la pământ şi închise ochii, dar nu putu să-şi înfrâneze privirile şi strigă tare şi se izbi cu capul de pietre pentru a face să iasă imaginile ce pătrundeau în el. Iar când ceilalţi învăţători, grăbind pasul la auzul strigătelor lui, au ajuns la el, îl găsiră cuprins de chinurile nebuniei.

Atunci, Elisa ben Abuja spuse:

Am deprins măsura prin lipsa de măsură pe care am văzut-o şi lumea s-a schimbat în ochii noştri. Învăţătura şi legea cărora ne-am închinat viaţa nu sunt altceva decât un crâmpei de absurd desprins din marele Sens, un crâmpei de trecut rupt din Eternitate, un fleac smuls din Infinit? Întreaga povară şi apăsare sub care trăim şi renunţarea pe care ne-am asumat-o nu măsoară nici cât un fir de păr şi nu cântăreşte nici cât jumătate dintr-o treaptă ce duce spre divin. Oare de ce trudim zadarnic sub o povară fără rost?

În aceeaşi clipă, Elisa se despărţi de ceilalţi învăţători şi se aruncă în braţele păcatelor lumeşti şi ale deznădejdii din cauza lipsei de credinţă. Atunci învăţătorii se îngroziră şi-l priviră pe Rabbi Akiba, întrebându-se dacă-l vor pierde şi pe el într-un chip tot atât de groaznic.

Iar el îşi ascunse tulburat faţa în palme.

Când, după o vreme, îşi veni în fire şi îşi ridică faţa din palme, văzu dezolarea şi spaima tăcută din jurul său şi spuse:

Vai nouă! Cât de morţi suntem noi faţă de cei vii! Cât de mărginiţi în comparaţie cu înţelepciunea cea veşnică! Dar Mâna lui Dumnezeu stă asupra noastră  şi ne-a dat această formă. Ne este dat să ne smerim din cauza alcătuirii noastre şi să acţionăm prin ea. Căci nu suntem călăuziţi de cunoaşterea, ci de voinţa şi de acţiunea noastră.

Şi Rabbi Akiba se ridică şi merse în casa învăţătorilor ca să îi înveţe pe alţii despre eternul întruchipat în bietele forme pământeşti.

Şi deveni marele Învăţător al vremii sale.”

Moş Nicolae aduce cărţi

sursa imaginilor

Într-un an, cu mult, mult timp în urmă, Moş Nicolae mi-a dus această cărticică: „Luna-Betiluna şi Dora-Minodora”.

Acum mă gândesc că a fost într-un fel o imprudenţă din partea mamei; ar fi trebuit să fie avertizată despre faptul că literatura mă acaparase sub vraja ei încă din vara în care am decis să rămân să locuiesc în pădure după lectura volumului „Cipi, acest pitic uriaş”.

Ei bine, după ce am citit despre Dora-Minodora şi Luna-Betiluna, cele două păpuşi ce îngrijeau o grădină, am fost cuprinsă de dorinţa firească de a avea aceleaşi îndeletniciri, cu toate că era în plină iarnă.

Ghivecele cu flori de pe veranda casei au suferit diverse şi ciudate operaţiuni, dintre care, mai ales unele mai radicale, au adus partea feminină a familiei – mama şi bunica – în pragul leşinului.

Desigur că l-am reclamat vinovat pe Moşul. De ce îmi adusese o carte atât de minunată încât să fiu cuprinsă brusc de un val de hărnicie şi creativitate în domeniul horticol?

"Modelul"

 Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.

(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)

Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...

Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.

„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.

Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.

Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...

Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

"Pacientul englez"

Îndrăznesc să spun că în romanul „Pacientul englez” de Michael Ondaatje, totul se întâmplă din cauză că protagonista, Katharine, citeşte povestea regelui Candaules din cartea „Istoriile lui Herodot”. (vezi poze)

De fapt romanul face dese referiri la lecturi ale personajelor. Dacă Laszlo Almasy purta cu el „Istoriile lui Herodot”, Madox citeşte şi reciteşte „Anna Karenina”. Kip se gândeşte la Stendhal şi „Mânăstirea din Parma”, iar Hana îi citeşte „pacientului englez” din „Ultimul mohican” sau din orice carte îi cade în mână din biblioteca devastată a casei unde s-au adăpostit.

Reţin câteva pasaje care mi-au trezit luarea-aminte:

„Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”

„Vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo.”

„Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.”

„Există o sută de zeităţi asociate cu animale.(…) Acestea sunt fiinţe care te însoţesc în viaţa de apoi – aşa cum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte.”