"Supleantul"

Nu ştiu alţii ce-or crede, dar mie tare mi-a plăcut "Supleantul"! Poate şi pentru că nu mă aşteptam să găsesc dincolo de coperta cărţii "Critica raţiunii pure", ci întocmai ceea ce am găsit, adică un roman în care autorul se preface că se descoperă publicului sub chipul unui personaj. De ce "se preface"? Pentru că niciodată când scrii nu scrii despre tine, ci, cel mult, despre felul cum te percepi tu pe tine, însă asta este deja altceva decât ceea ce voiam să spun. "Supleantul" este un roman care reuşeste să ţină cititorul, să trezească interesul, nostalgia, curiozitatea. Ce fel de nostalgie? Cea a tinereţii, desigur, nu a epocii. Îmi sunt cunoscute frăţiile între băieţii de atunci, am avut doi fraţi care erau la fel de uniţi cu prietenii lor, îmi este cunoscută obstinaţia cu care se întorceau toate discuţiile vremii spre subiectul tabu, de care se vorbea numai în şoaptă, sau numai afară, unde nu puteai fi interceptat.
Este credibil curajul personajului principal? De ce nu? În anii tinereţii mulţi apreciază eronat pericolele. Oricum, mie cartea nu mi-a produs nici dezgust, nici nu m-a şocat în vreun fel, consider că a fost o lectură plăcută. Bineînţeles că personajul Zoia a trezit cel mai mult interesul tuturor, aşa cred. Autorul a prezentat-o într-o lumină caldă, omenească, foarte cumsecade, chiar delicată pe "fiica puterii". 
Cât despre celălalt personaj feminin, Luminiţa, culmea!, mi-a produs o impresie proastă. Sub nicio formă nu aş fi ales ca mijloc de obţinere a libertăţii libertinajul.
Eu aş fi preferat oricare dintre soluţiile propuse de Nicolae Steinhardt în debutul "Jurnalului fericirii".

"O mie de monede de aur"

Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.

Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.

Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...

„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.

Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?

Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.

"După noi, potopul!"

Vorbind despre Ovidiu, Roma antică şi împăraţi romani mi-am amintit de o lectură foarte plăcută şi foarte îndepărtată: „După noi, potopul!” de Josef Toman.

Este o poveste de dragoste pe fondul unei lumi în descompunere. Este o poveste despre cum să rămâi demn când valorile morale sunt înlocuite de capriciile unui Cezar decadent. Şi este o poveste despre cum putem supravieţui timpului.

Sunt atât de multe cărţi de citit, încât nu mă pot întoarce la volumul lui Josef Toman. Îmi amintesc însă cu nostalgie de primăvara când am descoperit istoria lui Fabius şi a Quirinei.

Şi mă gândesc la autorul ceh despre care nu ştiu aproape nimic, doar că a mai publicat şi alte cărţi, printre care „Socrate”, scris împreună cu soţia, Miroslava Tomana. Astfel am descoperit izvorul inspiraţiei sale, căci nimic nu te poate face mai fericit şi nu te poate stimula ca faptul de a scrie, de a crea cu cel pe care îl iubeşti.

„După noi, potopul!” – îmi pare că recunosc acest crez în faptele cezarilor de azi.

"Principele"

Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...

Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.

Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".

Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.