"Toba de tinichea"

                                           
A trecut deja o săptămână de când am sfârşit "Toba de tinichea" şi tot aştept să-mi revin. E una din acele cărţi care nu se termină după ce ai citit ultima pagină. O să spun acum o trăznaie care va îndepărta de aici toţi cititorii competenţi, dar trebuie s-o spun pentru că aşa simt: cartea asta m-a trimis pe tot parcursul lecturii şi chiar şi acum, când zic că gândesc "la rece", spre imposibilul-posibil al lui Marques. Şi eu care credeam că mă voi împotmoli printre pagini aşa cum am păţit când am citit "În mers de rac"! În acest prim roman al său Gunter Grass nu a dobândit încă nimic din stilul amorf şi greu digerabil de mai târziu, are străluciri stilistice, mie cel puţin mi-a plăcut la nebunie saltul de la persoana I la persoana a III-a în aceeaşi frază (ăsta-i Bleuler, Sandu! ) Cât despre personaje, nu mai am cuvinte! Sunt o galerie impresionantă. Deasupra tuturor tronează dizgraţios Oskar. Nu credeam că voi putea citi pe nerăsuflate o carte în care personajul principal să nu-mi poată stârni nici cea mai vagă simpatie. Mi-a plăcut de cineva? Greu de spus. Dar sunt de neuitat cu toţii!
Oskar este categoric un demon, un monstru. Şi cred asta, în primul rând din cauza incapacităţii sale de a empatiza. Se preface că-i pasă, dar ceea ce doreşte este doar să se hrănească din emoţiile celorlalţi. Îşi asumă toate vinovăţiile posibile, inclusiv vina morţii celor din jur, dar aproape că-i împinge spre moarte. Oskar nu simte nimic pentru nimeni. Poate că a fost puţin îndrăgostit de femeia pitică, Roswitha Raguna, dar numai pentru că în general suntem fericiţi lângă oameni asemeni nouă. Mă mir că bunica Anna cea cu patru fuste i-a scăpat lui Oskar! E ca un fel de rădăcină a neamului care îl ţine ancorat în realitate pe acest om diform mai ales sufleteşte.
O cronică mult mai echilibrată se află aici                                                   

Et in Arcadia Ego!

Dacă n-ai citit-o încă, aş vrea să citeşti şi tu cartea aceasta. Vorbeşte de tine, de mine, aproape fiecare om se poate regăsi aici, pentru că fiecare dintre noi suntem căutători. Căutăm ceea ce am pierdut cândva, demult...

Căutăm călătorind peste munţi, visând, sperând, scriind sau citind în biblioteca Babel. Ştii, „mă gândesc ce proces magic este scrisul, ce activitate simbolică, bazată pe interpretarea semnelor, pe traducerea semnelor într-o realitate psihică, o lume internă. Mă gândesc cum creează cuvintele lumile interioare, lumile care îmbogăţesc lumea exterioară. Şi cititul este un proces magic, (şi ce cititor redutabil eşti tu!), o traducere, un proces al creaţiei psihice sau o distrugere. O interpretare. O legătură. Citirea a ceea ce există sau nu în text, a ceea ce este ascuns în text. O lectură cu o voce interioară amplificată. Citirea spaţiilor libere, a spaţiilor dintre linii şi dintre cuvinte. Citirea punctuaţiei, elipsele. Cuvintele invizibile. Sau lectura este pasivă. Aşadar, lectura este un stimulent al imaginaţiei, al inteligenţei, al umanităţii, al sensibilităţii celui care citeşte. Lectura bună este la fel de creativă, rară şi satisfăcătoare ca şi scrisul bun.”

Iată-ne aici, căutători ai Arcadiei noastre prin lectură... Şi tu, şi eu. Trebuie totuşi să avem grijă să nu devenim acei „căutători care stau acasă la ei, căutând lucruri în cărţi, în istorie, în trecut. Aceşti căutători nu privesc lumea. Nu privesc natura. Nu-i privesc pe semenii lor, fiinţele umane. Ei cred că ceea ce se află în cărţi este mai important decât oamenii. Ei cred că aceste obiecte, cărţile, sunt mai importante decât viaţa.”

Avertismentul acestei cărţi, mesajul ei, este „Fereşte-te de inscripţie.” Să ne ferim, deci. Putem găsi arcadii false şi să uităm a o căuta pe cea adevărată. Pentru că „între căutare şi găsire este un alt tărâm, un tărâm special, şi poate un loc precum cel spre care ne îndreptăm noi acum, pe care-l numim Arcadia, un loc ce pentru unii oameni este doar o carte, o piesă muzicală, un chip, o fotografie, o panoramă, un iubit, un oraş, o casă, un tărâm, un ritual, o cale, o insulă, un fel de a fi. Poate, prietene drag, ne îndreptăm spre un lucru care se ascunde în deşert (ca cetatea Luz), unde setea potolită miraculos în aer şi mireasma unei mari iubiri dăinuie în umbră...”

Mai căutăm?

Moş Crăciun, să nu uiţi de cărţi!

Sunt cărţi pe care dacă nu le va citi acum, până să împlinească... ştiu eu.... zece ani?, nu le va mai citi niciodată. Cumpără-i-le, Moş Crăciun, fiecărui copil! Dacă îi vom deprinde să citească, am convingerea că vor trăi într-o lume mai bună când vor creşte mari.

Mie mi-ai adus „Poveşti” de Andersen şi nu am putut să uit niciodată de „Crăiasa Zăpezii”, de „Mica sirenă” sau de „Fetiţa cu chibrituri”. Pe lângă acestea, acum le poţi duce în dar multe alte cărţi minunate, pentru că ştim cu toţii: „Cărţile sunt magie la purtător.”

Cred că "Busola de Aur" ar fascina orice copil.

Moş Nicolae aduce cărţi: "Albina Maia"

Moş Nicolae însemna precis trei lucruri: câteva bomboane de ciocolată, eventual vreo două portocale - dacă mama (pardon!, vreau să zic Moşul) reuşea să găsească – o nuia, de care era nevoie mereu pentru mine, şi cărţi.

Sper că Moşul aduce şi astăzi cărţi copiilor cuminţi. Darurile prea scumpe, prea des oferite le vor strivi copilăria, îi vor face râzgâiaţi şi egoişti.Cărţile însă ne îmbogăţesc fără să ne strice caracterul.

Am aici imagini (de pe Okazii.ro) cu o carte mult iubită pe care nu eu, ci mama mea a primit-o pe când era fetiţă: „Albina Maia şi aventurile ei” de Waldemar Bonsels. Am iubit mult cartea aceasta, deşi nu o mai am.

A apărut într-o ediţie nouă, însă ilustraţiile sunt cu totul groteşti. Nu ştiu cine se ocupă cu acest aspect acolo la editură, dar este o nepotrivire între povestea propriu-zisă şi stilul ilustratorului.

Pozele din ediţia veche, cea din 1943, (cele pe care le vedeţi aici) mi-au înflăcărat imaginaţia de fetiţă, m-au ajutat să înţeleg mai bine povestea despre dorinţa de cunoaştere, prietenie, devotament şi spirit de sacrificiu a Maiei.

De ce stricăm noi tot ce e frumos?

Pentru că suntem în epoca în care facem totul de-a-ndoaselea: anul acesta sunt la modă brazii de Crăciun de culoare neagră şi atârnaţi de tavan, cu vârful în jos. Ce grozav! Iar cadorile vor pluti în imaginaţia noastră.

Dacă aş fi în Bucureşti şi aş avea o fetiţă care a învăţat să citească, i-aş cumpăra negreşit „Albina Maia”.

Cărţi vechi

M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.

E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.

Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.

Era „Demonii”.

Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.

„Cum e cartea?” întrebam.

„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.

Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.

„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.

Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.

M-am întâlnit cu ea în carte.

"Modelul"

 Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.

(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)

Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...

Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.

„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.

Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.

Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...

Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

"Acea fată frumoasă"

De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.

Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.

Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.

(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)

Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”

De l-ar fi oprit cineva!...

"Orb prin Gaza"

"Orb prin Gaza, la moara cu sclavi"

Milton

Dacă ar fi să privesc spre postarea anterioară, aş spune că Anthony Beavis a hotărât într-un anume moment al vieţii sale că nu mai vrea să-l doară nimic.

De fapt, el nu ştie ce să facă din el însuşi. Se simte debusolat şi îşi fixează ancore într-o lume derutantă. Caută repere, se caută pe sine până şi în relaţiile cu ceilalţi.

Moartea foarte timpurie a mamei îl determină să ceară afecţiune maternă în dragostea lui Mary Amberly, apoi, fără ezitare, în cea a fiicei acesteia, Helen, ratând de fiecare dată poarta spre adevărata dragoste.

Anthony călătoreşte în trecut pentru a se înţelege pe sine, cel din prezent, deşi pretinde că urăşte amintirile.

Poate acesta este motivul pentru care mi-a plăcut „Orb prin Gaza”: o citeam în acel moment al vieţii când eu însămi mă căutam.

Pentru mine, cărţile sunt ancore spre cea care am fost şi, uneori, spre un paradis pierdut.

"Pacientul englez"

Îndrăznesc să spun că în romanul „Pacientul englez” de Michael Ondaatje, totul se întâmplă din cauză că protagonista, Katharine, citeşte povestea regelui Candaules din cartea „Istoriile lui Herodot”. (vezi poze)

De fapt romanul face dese referiri la lecturi ale personajelor. Dacă Laszlo Almasy purta cu el „Istoriile lui Herodot”, Madox citeşte şi reciteşte „Anna Karenina”. Kip se gândeşte la Stendhal şi „Mânăstirea din Parma”, iar Hana îi citeşte „pacientului englez” din „Ultimul mohican” sau din orice carte îi cade în mână din biblioteca devastată a casei unde s-au adăpostit.

Reţin câteva pasaje care mi-au trezit luarea-aminte:

„Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pedant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător [...] . Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”

„Vechii războinici îi preamăreau pe cei iubiţi aflând o lume, oricare ar fi fost ea, în care aceştia deveneau nemuritori, şi aşezându-i acolo.”

„Trebuie să-mi spui şi tu ceva, Caravaggio. Sau nu sunt decât o carte? Ceva de citit, o fiinţă ademenită afară dintr-un lac şi pompată cu morfină, plină de coridoare, minciuni, vegetaţie sălbatică, ciorchini de pietre.”

„Există o sută de zeităţi asociate cu animale.(…) Acestea sunt fiinţe care te însoţesc în viaţa de apoi – aşa cum te-a călăuzit pe tine umbra mea timpurie, în toţi acei ani dinainte de-a ne cunoaşte.”

"Mă numesc Roşu"

Aseară urmăream pe Discovery o emisiune despre „supraoameni”. Acolo a fost prezentat şi turcul Eşref, orb din naştere, care e pictor.

Eşref pare să vadă ca noi toţi, dar nu cu ochii. Poate vede „cu toată fiinţa lui”, aşa cum vedeam şi noi când eram copii, poate vede doar cu buricele degetelor cu care pipăie urmele trasate de creion pe hârtie. Cert este că Eşref pictează.

A trecut chiar şi testul perspectivei, chiar la Florenţa, unde în secolul al paisprezecelea Brunelleschi a inventat această tehnică. Creierul lui Eşref are ideea de perspectivă, deşi ochii-i sunt orbi.

Emisiunea mi-a amintit de cartea lui Pamuk „Mă numesc Roşu”, pe care am citit-o recent. Este un roman despre puncte de vedere, despre cum vedem, despre perspectivă. Şi, chiar dacă în carte se vorbeşte concret despre tehnica miniaturii orientale, cititorul înţelege că totul trimite la ceva mai profund: la felul cum abordăm viaţa.

Aş vrea să citesc „Cartea Începuturilor” de Charles Panati. Poate îmi voi aminti de prospeţimea cu care vedeam viaţa cândva.

Pericolul lecturii

Acesta nu este un blog serios, lucru pe care alţii l-au constatat înaintea voastră. Şi asta pentru că, după cum se poate vedea, nu publică recenzii decente, nici rezumate utile, numai bune de copy-paste în caietul de teme...
Astăzi aveţi un argument în plus pentru faptul că aici mă ocup de chestii infantile şi, în loc să promovez lectura, cum ar fi normal, mă grăbesc să vă avertizez de pericolele pe care le implică.
Cititul ne aduce numai prejudicii, nu ştiaţi? Strică ochii, plictiseşte, te împiedică să faci alte lucruri folositoare, iar în ultimă instanţă, când e prea mult, te "tâmpeşte" cum mi-a mărturisit mie mama unui elev...
Păi, da! La început suntem dornici să acumulăm cât mai mult. Am vrea să cuprindem totul, dar literatura e vastă. Te pierzi. Te face nefericit.

Apoi o luăm "metodic", ne aplecăm asupra unor studii precise.

Dar rezultatul s-ar putea să nu fie cel dorit şi ne simţim răpuşi.

Încercăm să rămânem activi, să asimilăm cât mai mult, bem cafele şi citim şi bem alte cafele şi citim şi facem boli de inimă.



Sau putem cere ajutor de la cititori mai avansaţi, dar nu se ştie care vor fi rezultatele...

("Rezultatul" din imaginea de mai jos este cu galben.)
Obişnuinţa lecturii se transmite la urmaşi?

Pericolul cel mai mare este ca aceştia să sară peste etapa de "cititor" şi să vrea să devină direct scriitori.
Vă daţi seama ce cărţi vor scrie?

"Păcat"

Desigur că mi-au plăcut mult schiţele lui Caragiale pe care le-am citit şi recitit din copilărie cu multă plăcere şi haz mai întâi, apoi cu luare aminte şi îngândurare. Asta mai ales după ce l-am cunoscut pe Caragiale nuvelistul. Astfel, a venit un moment din care am considerat că adăugând puţin noir, din „D-l Goe” se poate obţine un thriller psihologic sau chiar un horror, în funcţie de dozaj. „Bubico” mi-a dat fiori dintotdeauna. Dar consider că acestea sunt doar fanteziile mele.

În ce priveşte nuvelele lui Caragiale (să presupunem că sunt nuvele, lăsând la o parte discuţiile de teorie literară), îmi voi apăra punctul de vedere: autorul simte, gustă, trăieşte mai mult în partea întunecată a lumii.

Am traversat senzaţia aceasta într-o zi de sărbătoare când eram cu desăvârşire singură şi afară ploua. În liniştea cenuşie a acelei zile am stat şi am citit de dimineaţă până seara scrierile care îmi par a-l apropia pe Caragiale de Poe.

Intrând pe poarta umorului negru cu „Pastramă trufanda”, apoi pe cea a fantasticului cu „Kir Ianulea” sau „Calul dracului”, ajungem la drama existenţială din „Cănuţă om sucit” şi „Două loturi”. De aici până la patologicul din „În vreme de război” şi „O făclie de Paşte” mai este doar un pas.

Dar boala simţirii monstruoase se declanşează în „Grand Hotel Victoria Română” şi „Păcat”.

Aici Caragiale şi-a mărturisit explicit angoasa de a fi în lume. În această lume.

După lectura acestor scrieri, n-am reuşit să mai zâmbesc nici măcar la „C.F.R”, „Pedagog de şcoală nouă” sau „Five o’clock”. Din toate îmi părea că izvorăşte o tristeţe amară…

Încercaţi!

De ce minţi?

-De ce minţi? m-a întrebat direct, fără ocolişuri, deşi după torsul ei insinuant mi-am dat seama că nu e supărată cu adevărat.
-Doamnă, ştii... nu ar crede nimeni... că tu... am încercat eu o explicaţie cam fără rost.
Doamna pufni plictisită şi-mi zvârli pe birou nişte poze vechi.
-Ia uite! Ce mai ai de spus acum? Toată lumea poate să vadă cum am citit noi împreună cărţi de Margaret Atwood.
Cum nu mai era nimic de adăugat, am împăcat-o cu o bucăţică de carne.

Iar eu mi-am reluat locul pe canapea, unde citesc împreună cu cineva drag, de la distanţă, această carte.

Biblioteca din tomberon

imaginea de la Groapa cu proşti.ro

Joi am ascultat o poveste uimitoare. Mi-a spus-o anticarul bătrân pe care în ultimul timp l-am vizitat mai des, fiindcă vinde cărţile tot mai ieftin.

Luni avea să fie închis magazinul său, pentru că urma să plece la Târgu Jiu după "marfă". Una din sursele lui i-a telefonat că a găsit doi pensionari care îşi vând biblioteca.

Moşul din faţa mea, care până a mă cunoaşte îmi strecura în mână romane de dragoste, şi-a scos ochelarii subit aburiţi. "O bibliotecă întreagă, vă daţi seama? Bine că am bani chiar acum!"

M-am interesat cam cât ar costa cărţile adunate într-o viaţă.

Cât să coste? Bineînţeles, e vorba de numărul de volume, de starea în care se află... de cât de disperaţi sunt posesorii. În jur de cincisprezece, douăzeci de milioane de lei vechi, rotunji el cifra.

M-am gândit cât vor trăi cei doi pensionari cu suma asta. M-am întrebat dacă era ultima lor sursă de venit...

Conform unei simetrii secrete a lumii în care murim zi de zi, sâmbătă am auzit altă istorie.

O clientă mai veche a intrat în firma noastră cu dorinţa de a-şi asigura un apartament pe care l-a moştenit în capitală.

Îi rămăsese de la sora dumneaei, care decedase fără să lase moştenitori. Biata de ea, trăise toată viaţa singură şi murise singură, noroc cu nişte vecini care le-au telefonat, că altfel...

Şi clienta noastră suspină. Fusese atât de obositor să pună toate lucrurile la punct în viermuiala Bucureştiului! Să se gândească ce era de făcut cu toate lucrurile din casă aşa încât să elibereze apartamentul cât mai iute, să-l poată închiria, să devină rentabil...

"Încercaţi să vă daţi seama ce-am simţit când am intrat, e drept, nu mai vizitasem de mult pe Rodi, Dumnezeu s-o ierte, şi am văzut doi pereţi acoperiţi cu cărţi! Ce să mă fac cu atâta hârţogărie?!"

Am întrebat-o cum a ieşit din această dilemă.

"Am luat un băiat, l-am pus să le bage în saci şi să le ducă la tomberon. Chiar dacă a aglomerat locul pe acolo, soru-mea îşi plătise toate cheltuielile la bloc, n-avea cine şi de ce să-mi facă observaţii."

M-am gândit cu invidie la norocosul care a găsit tomberonul infestat cu atâtea cărţi...

Cărţi ferecate

Nu ştiu dacă este o coincidenţă acauzală, aşa cum am citit pe un blog prieten, sau, dimpotrivă, o mutare voită a jucătorilor de şah pentru care noi suntem simple piese, însă fapt este că dragostea de cărţi pe care am întâlnit-o în Biblioteca Babel m-a determinat să reiau înregistrarea volumelor mele.
Astfel am ajuns la rafturile din spate unde am regăsit cărţile bunicilor. Când mă gândesc la ei, îmi apar din memorie mereu în aceeaşi ipostază: stând împreună sub abajurul trandafiriu al veiozei, citind. De fapt, doar bunicul citea, fiindcă bunica era aproape oarbă. Vocea lui ajungea la mine întotdeauna ca un murmur de neînţeles, dar foarte liniştitor.
Mai târziu aveam să aflu că Borges recomanda lectura poeziilor în original, netraduse, pentru ca substanţa lirică să ajungă direct în sistemul circulator al imaginaţiei nediluată, chiar cu riscul ca mesajul să rămână de neînţeles. Fiindcă nu contează dacă pricepi cum acţionează un medicament; te vindecă oricum...

Bunicul citea în maghiară, germană, rusă şi franceză. Pentru fetiţa ce eram, mesajul rămânea ascuns... Deşi este posibil ca medicamentul să fi lucrat...

Zilele acestea am regăsit câteva din volumele bunicilor. Sunt cărţi ferecate şi azi. Ultima carte pe care am citit-o în limba franceză a fost "L'eau et les reves" a lui Gaston Bachelard, înaintea unui examen la facultate, cu dicţionarul lângă mine şi mai mult intuind.

Ce să fac cu aceste cărţi atât de dragi scrise în limbi pe care nu le cunosc?

Poartă semnătura bunicului şi căldura mâinilor sale... Poate că în nopţile îngheţate, siberiene, pe când era deportat, se gândea la cărţile lui, visa cărţile lui.

Nu fusese decât un biet pion, dar plătea pentru că unii crezuseră că "esenţa cea mai intimă a existenţei este voinţa de putere"...

Şi iată că am revenit la Nietzsche. De aceea, într-una din aceste zile, voi alege să vorbesc despre unul dintre moştenitorii săi spirituali: Thomas Mann, Andre Gide, Herman Hesse sau, de ce nu, Sigmund Freud...

Dar asta nu depinde numai de mine...

Fără cuvinte...

Acesta este un Abecedar din 1952...

Carte iubită

M-am întrebat de multe ori care este cartea pe care o iubesc cel mai mult. Este o întrebare sâcâitoare ca şi aceea despre cartea pe care negreşit ai lua-o cu tine pe-o insulă pustie!

Şi totuşi, îmi spun, dacă ai trăi într-o lume absurdă şi vai!, nu imposibilă, ca cea din "Fahrenheit 451", ce carte ai alege să fii? Ce carte ai vrea să salvezi din flăcările ignoranţei? Pe care ai putea-o învăţa pe de rost? Care a fost scrisă pentru tine? Care este aceea pe care ai fi vrut s-o scrii tu? Care e spada strălucitoare căreia ai putea să-i fii teacă?