"Strigăt îndepărtat din Kensington" - "Fete sarace"

Ambele romane îşi desfăşoară acţiunea într-o Londră în ruine, imediat după sfârşitul războiului, în „Strigăt îndepărtat din Kensington” sau cu puţin înainte de sfârşit, în „Fete sărace”.
Deşi aparent lejer scrise, textele autoarei au semnificaţii mai adânci. Critica socială, alegoria, ironia sunt doar câteva din armele de care Muriel Spark uzează în mod strălucit.
Atmosfera ce se desprinde din romane este rodul unei tehnici narative desăvârşite. Gândul cu care am închis volumul este acela că moartea poate veni oriunde, oricând.

"Cercetări în marca Brandenburg"

Lumea lui Gunter de Bruyn este o lume rănită. Încă nici nu am terminat de citit toate povestirile şi mă grăbesc să-ţi spun, Sandu, că parcă m-aş fi reîntâlnit cu Orkeny Istvan. Îmi place că şi Gunter de Bruyn lasă mult nespus, mult din intriga şi greutatea povestirilor este sub nivelul mării, scriitorul nu scoate la iveală tot, cititorul trebuie singur să găsească, să descopere, să înţeleagă.
"Nu-mă-uita" m-a trimis cu gândul la Orkeny. "Strada Stallschreiber" arată Berlinul de după război, dar văzut de cei învinşi, de Janke, supravieţuitorul care vede că sub pavajul distrus de bombele brizante este pământ, pământ adevărat în care poţi cultiva fasole sau poţi planta un măr Boskoop sau îţi poţi înmormânta nevasta şi copiii. "Permisie" aminteşte de geloziile personajelor lui Gib Mihăiescu, iar "Brânduşă" împărtăşeşte ceva din tristeţea eroilor din  nuvelele lui Rebreanu. 
Şi tot "Brânduşă" aduce şi soluţia, singura soluţie de supravieţuire într-o lume rănită: retragerea în pădure, acolo unde nimeni nu te judecă pentru pălăria ta prea mare, pentru acel altceva din adâncurile tale...
Eu m-am retras de mult, în primăvara asta am împlinit cincisprezece ani.

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"

"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

"Dreptatea lui Jeremiah Beaumont"

După primele pagini nu eram prea sigură că voi reuşi să termin acest roman mult prea romantic pentru mine cea de acum. Totuşi l-am încheiat şi nu regret, a fost o lectură agreabilă care a scos la suprafaţa memoriei mele lecturi vechi precum "Regina Margot", "Roşu şi negru", "O tragedie americană"...

"Orele dinaintea prânzului"

Terminasem cartea lui Vonnegut, a fost şi puţin toamnă pe insula de sub mare, aşa că am plecat iar la furat cai prin bibliotecă. Tot din colecţia Globus a venit la mine şi cartea următoare, pe care am început s-o citesc într-o seară pe când luna încă era în creştere şi întunericul făcea ecouri.
Nu m-am putut dezlipi de paginile cărţii decât târziu în noapte, deşi tu, Sandu, spui că nu este un roman de referinţă şi ai dreptate, însă ştii desigur despre fenomenul "cărţii adresate", adică al acelei cărţi care vine exact atunci când trebuie, în mâinile cui trebuie.
Nostalgiile şi tristeţile mele au părut a se risipi când m-am trezit în mereu regretata atmosferă a anilor şaptezeci. 
Eram prea mică pentru ca s-o fi trăit cu adevărat, dar anii şaptezeci mi s-au impregnat în suflet. Lumea era senină, prosperă, tânără, şi dominată de flower power, ceea ce dragul de tata traducea atât de lejer, poetic şi sugestiv prin "papă floarea"!
A fost epoca nouă a rochiilor înflorate, a florilor înfipte în gura puştii, a florilor fărâmiţate şi înghiţite sau prizate a "permisivităţii sociale" - doamne, ce eufemism frumos!
În această epocă se petrece acţiunea romanului, totul e senin, personajele sunt la mare, la soare, în concediu şi nu vor decât să se bronzeze fără să se gândească la nimic. 
Însă absurdul şi iraţionalul vor întinde un braţ spre oamenii simpli şi câteva vieţi se vor schimba. Omul e o fiinţă fragilă, mi-am zis când am terminat de citit şi, nu ştiu de ce, aveam în cap imaginea cafenelei lui Van Gogh.

Matericul

"Corpul"

"Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvânt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea."
*
"Ultimul lucru pe care-l poti intelege, chiar si cand esti o fiinta de lumina si vis, este durerea. E ca un ochi inchis intr-o cutie de os, ca un margaritar ascuns intr-o scoica. E cu neputinta pentru noi sa intelegem pana ce oul nu este spart si scoica sfaramata. Mintea ni-i  izolata cu grija si-nfasurata in rituri absurde, ca un rege stravechi, ce nu mai guverneaza, ramanand doar un simbol mort al legaturii cerului cu pamantul. Nici macar trupul, palatul sau, nu mai este al sau. Paznicul care-l apara, teribila bariera creier-sange, IL TINE DE FAPT PRIZONIER, iar membranele ce-l infasoara il orbesc. Mutilat ritual,cu simturile excizate, cu sexul mortificat,  e plimbat din loc in loc si i se fac plecaciuni in tara trista a trupului sau. Ceea ce-i dincolo de piele, ii este relatat deformat si viclean. Tinut departe de suferinta, incearca doar sa si-o inchipuie"

"Visând la eroi"

Din prima clipă am găsit fraza indicată: „În viitor curge, aidoma unui râu, destinul nostru, aşa după cum ni-l desenăm noi de aici, de jos. În viitor se află totul, pentru că totul e cu putinţă. Acolo ai murit săptămâna trecută şi acolo vei trăi veşnic.”

*
Mi-a plăcut mult pasajul acesta, e cu adevărat confortabil, însă iată ce descopăr la pagina 155: „Destinul este o invenţie folositoare pentru oameni.”
Ştii la ce mă trimite cu gândul propoziţia aceasta? La alt citat, din altă carte, unul care spune că „Timpul este doar vraja pe care natura o aruncă asupra lucrurilor pentru ca noi să nu băgăm de seamă că se petrec toate deodată.”
Uite, Sandu, ce iese dacă forţez o extrapolare: Destinul este vraja pe care noi o ţesem pentru ca să dăm un sens faptelor arbitrare care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi.
*
Ştii ce mi-a plăcut teribil? Observaţia de mare fineţe a lui Serafin Taboada: „Oricât de curajos ar fi un om, nu e curajos în toate împrejurările.”
Important este să ştim căror întâmplări le vom face faţă...
*
Cine sunt eroii?

Despre "Întunecare" şi iluminări

”Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni... acesta este adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea pentru o vietate de pe altă planetă, ori din altă eră geologică.”

*
Multe inimi va fi frânt Primul Război Mondial, ca toate războaiele, iar între ele a fost şi aceea a unei fete de douăzeci de ani. I-au povestit camarazii cum a căzut logodnicul ei, iar ea a pictat momentul acela: un soldat lovit, la pământ, ţinându-se de gâtul calului. Are privirea dusă departe pentru că moare, dar se vede desluşit că se gândeşte la cineva, că transmite un salut din pragul moţii celei pe care o iubeşte.
Tabloul a stat zeci de ani în casa noastră. Dar acesta nu este un fragment din „Întunecare”, Sandu. Sunt întunecările şi iluminările de care fiecare dintre noi avem parte.
*
Ce anume face un om să fie el însuşi? Să se deosebească de toţi ceilalţi? Înfăţişarea?
Luminiţa nu l-a mai putut iubi pe Radu când acesta s-a întors desfigurat de pe front. Nu era tot el?
Îmi amintesc de „Trei ceasuri în iad”, o carte care vorbeşte despre esenţa secretă ce ne separă de toţi ceilalţi, de ceea ce ne dă individualitate, dar şi de libertatea interioară care nu se poate răpi.
*
Nu pot să o simpatizez pe Luminiţa, pentru că mie îmi plac oamenii care au ochi să vadă suferinţa lumii, care nu trec absenţi mai departe, ci se opresc şi iau aminte. Şi întind mâna.
*
Nu poţi înţelege suferinţa unui om pe care nu vrei să-l cunoşti. Vom vrea să îi cunoaştem pe cei de alături? Noi, cei care ne ascundem de spaima de-a ne cunoaşte pe noi înşine?
*
Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi dedicaţia scrisă pe cartea mea, iat-o, Sandu. Postarea de azi ţi se datorează.

"Paradisul pierdut"

Nu orice paradis se naşte doar spre a fi pierdut...

"Cartea viselor"

"Vis vechi şi foarte afectuos cu Hal Hayes, romane de Kafka, Raphael Urso pus pe studiu, în bibliotecă şiruri de cărţi... Hal are un raft mare plin de cărţi de toate felurile, plus însemnări personale voluminoase legate de muzică şi scrijelite de el cu cerneală, printr-un mare efort, în cărţi uriase pe care le frunzăresc nişte intruşi golani sau şefi sau nedesluşiţi care se miră cu glas tare în timp ce Hal şi gagica lui se uită... Vai, da ce mai studiază bietu Hal!... îmi zic eu... Între timp, Raphael citeşte şi el o carte lângă un alt raft, cu capul plecat... Zăresc coperţile captivante de la „Procesul” sau de la „Castelul” lui Kafka, vreau să iau şi eu acasă „Procesul” şi să încep un nou an interesant de lecturi şi studiu. Mă simt foarte fericit. Când mă trezesc, aerul e rece, ca de toamnă..."

"Flori pentru Algernon"

7 octombrie -  „Strauss a venit azi-dimineaţă acasă la mine, dar nu i-am deschis. Acum vreau să rămân singur cu mine însumi.

Ciudată senzaţie să reciteşti o carte care ţi-a plăcut în urmă cu câteva luni şi să descoperi că nu mai recunoşti nimic. Îmi amintesc ce minunat mi s-a părut Milton. Când am reluat acum „Paradisul pierdut” n-am mai putut să-mi amintesc decât de Adam şi Eva şi de Pomul Cunoaşterii, dar n-am putut să mai pricep nimic.”

"O mie de monede de aur"

Există oameni pe care viaţa îi loveşte şi după ce mor. Lalu Nathoy n-a fost înmormântată lângă cel pe care l-a iubit, ci aiurea, într-un cimitir străin.

Există oameni care trebuie să depună eforturi uriaşe pentru a obţine ceea ce semenii lor iau fluierând. Lalu este unul dintre aceştia: mătură podeaua saloon-ului, adună praful scuturat de pe bărbaţii care beau acolo, (în majoritate căutători de aur), îl cerne şi strânge cu mare greutate, fir cu fir, aurul necesar răscumpărării sale din sclavie.

Sau face focul să dezgheţe pământul ca să poată săpa iarna, pe ger şi omăt, un şanţ adânc de zece picioare în jurul fermei, aşa încât să fie respectate condiţiile impuse de lege pentru a deveni proprietar...

„O mie de monede de aur” este o poveste al cărei mesaj spune aşa: „din calea destinului nu poţi fugi”. Lalu a ales să lupte, să cedeze, să lupte din nou, să accepte inacceptabilul, dar niciodată nu s-a dat bătută, nici măcar atunci când destinul i-a luat într-o clipă tot ce clădise în zeci de ani lăsând-o singură, săracă, în pragul bătrâneţii, fără copii, dar cu prieteni buni, dispuşi s-o ajute.

Mai poţi avea încredere în oameni când toţi, inclusiv ai tăi, te-au vândut şi te-au trădat?

Lalu demonstrează că da, şi tot acelaşi destin o răsplăteşte dăruindu-i un om care o iubeşte mai mult decât orice pe lume.

Viaţa chinezoaicei Lalu Nathoy, alias Polly Bemis, o poveste adevărată în care autoarea nu s-a îndepărtat de firul naraţiunii prin speculaţii filosofice, lăsând cititorul să ajungă la propriile concluzii.

"Leviatan"

În apele adânci ale fiecărui suflet pluteşte câte un monstru, un Leviathan, chiar fără ştirea noastră. E înspăimântător cât de supuşi îi suntem şi cum îl ascultăm, cum ne controlează prin dorinţele noastre secrete... Ne străduim în zadar „să înotăm în amonte împotriva unui mare torent de dezorganizare”, ne luptăm să punem ordine în „universul moral haotic” în care vieţuim. Leviathanul din noi înşine e mai puternic.

În ţesătura lumii parcă nici nu mai stăm om lângă om, ci monstru lângă monstru, Leviathan lângă Leviathan, aşa cum scrie în „Cartea lui Iov”, la capitolul 41, „Puterea Leviathanului”:

„Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart.”

Despre această monstruoasă întreţesere a destinelor vorbeşte romanul lui Auster, „Leviatan”.

"Cartea iluziilor"

"N-avusesem parte decât de opt zile cu Alma. În cinci dintre ele am fost departe unul de celălalt şi când am calculat cât timp am petrecut efectiv împreună în celelalte trei, am ajuns la măreţul total de cincizeci şi patru de ore. Din care optsprezece am irosit în somn. Alte şapte le-am risipit în despărţiri de-un fel sau altul...
(...) am înţeles că asta făcuse Alma pentru mine. În opt zile scurte, mă adusese înapoi din morţi."

Se întâmplă uneori ca cel care ne face un bine, cel mai mare bine posibil, să fie un străin, un necunoscut, un om răsărit din neant. Când alege să dispară, nu mai ştii dacă a fost real sau doar o iluzie... 

"Doamna Bovary"

Am citit „Doamna Bovary” la o vârstă scandalos de mică, înainte ca cineva din preajmă să bage de seamă. Mi-a plăcut. Mult mai târziu aveam să aflu că citisem una din „cărţile acelea” pentru care trebuia să cer aprobare.

Am recitit-o în adolescenţă, acum nu mai pot relua o lectură despre care mi-am format o părere precisă la doisprezece ani, aşa că nu mi-a mai rămas decât să citesc „Papagalul lui Flaubert”, volum din care păstrez câteva citate şi atât.

"Tunelul"

„Dar sus, în stânga, dincolo de o ferestruică, se desfăşura o scenă minusculă şi îndepărtată: o plajă pustie şi o femeie care privea marea. O femeie care privea ca şi cum ar fi aşteptat ceva; poate o chemare cu cenuşa încă fierbinte. Scena sugera, după părerea mea, o singurătate tulburătoare şi totală. (...)

„Stai între mare şi mine”; aici nu mai era altcineva, eram numai noi, noi amândoi, aşa cum nu mi s-a părut atunci când a privit îndelung scena din tabloul de la expoziţie. Cum ar fi putut să-mi spună „tu” dacă nu ne-am fi cunoscut de mult, de mii de ani? Când s-a oprit în dreptul tabloului meu şi l-a privit fără să audă sau să vadă pe nimeni din toată mulţimea care ne înconjura, părea că ne-am fi spus „tu” de când lumea, şi am ştiut imediat cine este, cum este, câtă nevoie aveam de ea şi, de asemenea, cât de necesar îi eram.”

"Dincolo de iubire"

Iată o carte care nu mi-a plăcut deloc. Sau poate am citit-o într-un moment neprielnic, nu ştiu.

Mi s-a părut o scriere extrem de sfărâmicioasă, ca un cornuleţ cu dulceaţă vechi de câteva zile. (cu excepţia că romanul nu are dulceaţă, în ciuda titlului).

Pentru cei care au dorinţa de a face penitenţă voi spune că avem un personaj – Franz Horn – un antipatic, care suferă pentru că trăieşte prins în pânza de păianjen a relaţiilor sociale. Acest domn este atât de stresat, (dar nu atât de tare ca noi, cartea e scrisă acum câteva decenii), încât efectiv doreşte să evadeze din această lume, unde masca pe care şi-a impus să o poarte îl sufocă. (aşa-i trebuie, dacă a acceptat o mască!)

Nu mă întrebaţi de acţiune, romanul acesta nu are aşa ceva, totul se petrece în interior...

Când am văzut că de la jumătatea volumului începe un alt roman, am fost extrem de bucuroasă.

Şi un citat: „Numai cine iubeşte este viu.” Hm, să luăm aminte.

"Zilele regăsirii mele"

"Îmi spuneam în sinea mea că tocmai în asta constă viaţa: o tresărire bruscă de bucurie, un vârf de cuţit dureros, o plăcere intensă, venele care-ţi zvâcnesc sub piele, surpriza de a nu-ţi crede ochilor."

"Dormi!"

"Când două fiinţe visează simultan una la cealaltă, ele rămân legate între ele."