"Cercetări în marca Brandenburg"

Lumea lui Gunter de Bruyn este o lume rănită. Încă nici nu am terminat de citit toate povestirile şi mă grăbesc să-ţi spun, Sandu, că parcă m-aş fi reîntâlnit cu Orkeny Istvan. Îmi place că şi Gunter de Bruyn lasă mult nespus, mult din intriga şi greutatea povestirilor este sub nivelul mării, scriitorul nu scoate la iveală tot, cititorul trebuie singur să găsească, să descopere, să înţeleagă.
"Nu-mă-uita" m-a trimis cu gândul la Orkeny. "Strada Stallschreiber" arată Berlinul de după război, dar văzut de cei învinşi, de Janke, supravieţuitorul care vede că sub pavajul distrus de bombele brizante este pământ, pământ adevărat în care poţi cultiva fasole sau poţi planta un măr Boskoop sau îţi poţi înmormânta nevasta şi copiii. "Permisie" aminteşte de geloziile personajelor lui Gib Mihăiescu, iar "Brânduşă" împărtăşeşte ceva din tristeţea eroilor din  nuvelele lui Rebreanu. 
Şi tot "Brânduşă" aduce şi soluţia, singura soluţie de supravieţuire într-o lume rănită: retragerea în pădure, acolo unde nimeni nu te judecă pentru pălăria ta prea mare, pentru acel altceva din adâncurile tale...
Eu m-am retras de mult, în primăvara asta am împlinit cincisprezece ani.

Marie Darrieussecq

”Să spui ceea ce este de nespus: asta face scrisul. La jumătatea distanţei între a exprima şi a nu exprima, există clişeul care descrie, în ciuda uzurii, o parte a realităţii. Bebeluşul mă face să mă împrietenesc oarecum cu locurile comune; îmi stârneşte curiozitatea cu privire la ele, mă face să le ridic ca pe nişte pietre pentru a vedea, sub ele, adevărurile luând-o la fugă.”

"Cartea viselor"

"Vis vechi şi foarte afectuos cu Hal Hayes, romane de Kafka, Raphael Urso pus pe studiu, în bibliotecă şiruri de cărţi... Hal are un raft mare plin de cărţi de toate felurile, plus însemnări personale voluminoase legate de muzică şi scrijelite de el cu cerneală, printr-un mare efort, în cărţi uriase pe care le frunzăresc nişte intruşi golani sau şefi sau nedesluşiţi care se miră cu glas tare în timp ce Hal şi gagica lui se uită... Vai, da ce mai studiază bietu Hal!... îmi zic eu... Între timp, Raphael citeşte şi el o carte lângă un alt raft, cu capul plecat... Zăresc coperţile captivante de la „Procesul” sau de la „Castelul” lui Kafka, vreau să iau şi eu acasă „Procesul” şi să încep un nou an interesant de lecturi şi studiu. Mă simt foarte fericit. Când mă trezesc, aerul e rece, ca de toamnă..."

Et in Arcadia Ego!

Dacă n-ai citit-o încă, aş vrea să citeşti şi tu cartea aceasta. Vorbeşte de tine, de mine, aproape fiecare om se poate regăsi aici, pentru că fiecare dintre noi suntem căutători. Căutăm ceea ce am pierdut cândva, demult...

Căutăm călătorind peste munţi, visând, sperând, scriind sau citind în biblioteca Babel. Ştii, „mă gândesc ce proces magic este scrisul, ce activitate simbolică, bazată pe interpretarea semnelor, pe traducerea semnelor într-o realitate psihică, o lume internă. Mă gândesc cum creează cuvintele lumile interioare, lumile care îmbogăţesc lumea exterioară. Şi cititul este un proces magic, (şi ce cititor redutabil eşti tu!), o traducere, un proces al creaţiei psihice sau o distrugere. O interpretare. O legătură. Citirea a ceea ce există sau nu în text, a ceea ce este ascuns în text. O lectură cu o voce interioară amplificată. Citirea spaţiilor libere, a spaţiilor dintre linii şi dintre cuvinte. Citirea punctuaţiei, elipsele. Cuvintele invizibile. Sau lectura este pasivă. Aşadar, lectura este un stimulent al imaginaţiei, al inteligenţei, al umanităţii, al sensibilităţii celui care citeşte. Lectura bună este la fel de creativă, rară şi satisfăcătoare ca şi scrisul bun.”

Iată-ne aici, căutători ai Arcadiei noastre prin lectură... Şi tu, şi eu. Trebuie totuşi să avem grijă să nu devenim acei „căutători care stau acasă la ei, căutând lucruri în cărţi, în istorie, în trecut. Aceşti căutători nu privesc lumea. Nu privesc natura. Nu-i privesc pe semenii lor, fiinţele umane. Ei cred că ceea ce se află în cărţi este mai important decât oamenii. Ei cred că aceste obiecte, cărţile, sunt mai importante decât viaţa.”

Avertismentul acestei cărţi, mesajul ei, este „Fereşte-te de inscripţie.” Să ne ferim, deci. Putem găsi arcadii false şi să uităm a o căuta pe cea adevărată. Pentru că „între căutare şi găsire este un alt tărâm, un tărâm special, şi poate un loc precum cel spre care ne îndreptăm noi acum, pe care-l numim Arcadia, un loc ce pentru unii oameni este doar o carte, o piesă muzicală, un chip, o fotografie, o panoramă, un iubit, un oraş, o casă, un tărâm, un ritual, o cale, o insulă, un fel de a fi. Poate, prietene drag, ne îndreptăm spre un lucru care se ascunde în deşert (ca cetatea Luz), unde setea potolită miraculos în aer şi mireasma unei mari iubiri dăinuie în umbră...”

Mai căutăm?

Mao II

"Când în lume există atâta dezordine, nimic nu poate fi nelalocul lui.

(...)

Romanul obişnuia să alimenteze căutarea noastră de înţelesuri. L-am citat pe Bill. Era marea transcendenţă seculară. Masa latină a limbii, a caracterului, a noului adevăr neprevăzut. Dar disperarea ne-a condus spre ceva mai mare şi mai întunecat. Aşa că ne întoarcem la ştiri, care provoacă o stare continuă de catastrofă. Aici găsim experienţa emoţională care nu ne este disponibilă în altă parte. N-avem nevoie de roman. Citez din Bill. Noi nici măcar nu avem nevoie de catastrofe. Ne trebuie doar rapoarte, preziceri şi avertismente."

"Umbre lungi"

Tim Harker-Jones, biograf englez, face o vizită în România cu scopul de a se documenta pentru viitoarea sa carte – viaţa romacierului Philip Carston.

Sosit în România dinainte de 1989, descoperă o lume complicată şi înţelege că prietenul său, romancierul, a trăit experienţe cu totul deosebite cu prilejul celor trei-patru vizite pe care le-a făcut în această ţară.

Romanul este construit inteligent, cu un limbaj simplu, glasurile naratoriale alternează, timpul nu este unul liniar, dar, cu toate acestea, tabloul ce se conturează este foarte precis.

Din diferite unghiuri suntem puşi în contact cu ultimii ani ai epocii de aur, surprinzător de bine înţeleasă de autor.

Deasupra spectacolului unei societăţi în care toţi se suspectează, toţi se tem, toţi se simt urmăriţi, creşte pe nesimţite legătura între Philip Carston şi traducătoarea romanului său în limba română, Carolina Predeanu.

Este o poveste scrisă cu mult realism, nici veselă, nici tristă: cenuşie. Sistemul oprimant şi-a pus amprenta asupra felului de-a fi al Carolinei subminând din interior fericirea incipientă pe care ar fi putut s-o guste alături de Philip. Ea se teme să trăiască atunci când viaţa îi oferă o şansă.

Legătura de dragoste dintre cei doi se sublimează într-o carte, devenită adevărat personaj – „Un alt timp”. E mult? E puţin?

Aşa cum spuneam, deşi pare scris într-un limbaj simplu, neîntortocheat, romanul este dens, plin de simboluri, aluzii la condiţia creatorului în societate şi invită la meditaţie.

Trebuie citit. Sau recitit...

"Insula din ziua de ieri"

Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.

Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.

Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.

Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.

Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.

Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.

Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.

Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?

"Povestaşul"

Îmi amintesc cum citeam prin anul al treilea „Povestaşul”. Colegele mele au spus că este o carte indigestă şi că nu au putut depăşi primele pagini cu nici un chip.

Pentru mine însă numele lui Llosa era o garanţie. Plus că subiectul m-a interesat: nevoia de a spune poveşti. Nevoia de a asculta poveşti.

Profesorul care ne-a recomandat această carte a însoţit-o de numeroase exemple din literatură care demonstrau că o poveste bună poate salva o viaţă.

Eu cred că o poveste bună poate să şi vindece prin miraculosul „tratament fabulatoriu”, acţionând ca o formulă magică de mari dimensiuni.

De ce n-ar fi posibil ca o poveste să facă soarele să răsară? Să facă Pământul să-şi urmeze calea în Cosmos?

Iar pe noi să ne salveze de la uitare?

"Orb prin Gaza"

"Orb prin Gaza, la moara cu sclavi"

Milton

Dacă ar fi să privesc spre postarea anterioară, aş spune că Anthony Beavis a hotărât într-un anume moment al vieţii sale că nu mai vrea să-l doară nimic.

De fapt, el nu ştie ce să facă din el însuşi. Se simte debusolat şi îşi fixează ancore într-o lume derutantă. Caută repere, se caută pe sine până şi în relaţiile cu ceilalţi.

Moartea foarte timpurie a mamei îl determină să ceară afecţiune maternă în dragostea lui Mary Amberly, apoi, fără ezitare, în cea a fiicei acesteia, Helen, ratând de fiecare dată poarta spre adevărata dragoste.

Anthony călătoreşte în trecut pentru a se înţelege pe sine, cel din prezent, deşi pretinde că urăşte amintirile.

Poate acesta este motivul pentru care mi-a plăcut „Orb prin Gaza”: o citeam în acel moment al vieţii când eu însămi mă căutam.

Pentru mine, cărţile sunt ancore spre cea care am fost şi, uneori, spre un paradis pierdut.

"Varieteu pe apă"

Spuneam că plec de aici, că închid blogul, dar iată că sunt incorigibilă. Dragostea mea pentru cărţi a biruit.

În copilărie plănuiam să transform podul casei de pe strada Decebal într-o imensă bibliotecă, în care rafturile să urce spre cer din forţa spirituală a cărţilor, descoperind spaţii neeuclidiene ca în farmacia domnului Goldmann.

De la Borges încoace, pentru mine Raiul nu poate fi decât o bibliotecă. Deoarece am avut norocul să descopăr cea mai impresionantă bibliotecă, l-am rugat pe Bibliotecar să mă însoţească.

Aşa că pun dezamăgirile deoparte şi strâng aici alte cărţi. Las borna de hotar în urmă şi mă avânt în larg, dincolo de geamanduri, spre mirajul unor insule exotice.

Iar dacă e vorba să plutesc în voia valurilor, am ales pentru revenire „The Floating Opera” – îmi place mai mult titlul în engleză – pentru perspectivele variate pe care le oferă în stil postmodern cartea lui John Barth.

Nu prea cred că există vreo asemănare între mine şi Todd Andrews, dar măcar pentru încercarea de sinucidere tot se poate trasa azi o similitudine între noi: eu am încercat să închid blogul.

Todd este lipsit de entuziasm, eu sunt uneori cam exaltată. El nu crede în valori, eu da. El consideră că totul e relativ, eu…

Îi mulţumesc lui Vero pentru micul impuls pe care mi l-a dat ieri. Fără cuvintele ei, poate că nu se întâmpla nimic.

Scrisul, gând oprit din zbor

Aş fi vrut să învăţ să citesc şi să scriu încă din grădiniţă. Tata mi-a arătat această carte şi mi-a spus, pe înţelesul meu, povestea scrisului.